|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
FanClubMJ
| Moonwalk - 1 - Eram doar niste copii care viseaza
Acest mesaj a fost trimis de
FanClubMJ
pe data de 12/08/2009 la 13:24
.:. 2387 vizionari
.. Exista 23 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Mi-am dorit intotdeauna sa fiu in stare sa spun povesti, stiti, povesti care izvorau din sufletul meu. Mi-ar placea sa stau asezat langa un foc si sa le spun oamenilor povesti - sa-i fac sa "vada" ce le zic, sa-i fac sa planga si sa rada, sa-i plimb afectiv oriunde pe aripile unor aparente simple si atat de inselatoare precum cuvintele. Mi-ar placea sa le spun basme ca sa le induiosex sufletele si sa le transform. Am vrut intotdeauna sa fiu in stare de asa ceva. Imaginati-va ce trebuie sa simta marii scriitori, stiind ca au acest har. Uneori simt ca as putea si eu. Este ceva ce-as dori sa dezvalui. Intr-un fel, compozitia melodica intrebuinteaza aceleasi mijloace, creeaza urcusurile si coborasurile emotionale, dar povestea este o schita. Este ca un argint viu. Exista foarte putine carti scrise despre arta de a povesti, despre cum sa captezi atentia cititorilor, cum sa strangi la un loc un grup de oameni si sa-i farmeci. Fara costumatie, fara machiaj, fara nimic, doar voi si vocea voastra, precum si marea voastra abilitate de a-i duce oriunde, de a le inrauri vietile, chiar si numai pt cateva clipe.
Deoarece incep sa va spun povestea mea, vreau sa repet ceea ce obisnuiesc sa spun tuturora cand ma intreaba despre inceputurile mele cu Jackson 5: eram atat de mic cand am inceput sa lucram la muzica noastra, incat chiar ca nu-mi amintesc mare lucru despre asta. Multi semeni isi incep cariera la o varsta cand stiu exact ceea ce fac si de ce fac; ceea ce, cu siguranta nu este si cazul meu. Ei isi amintesc tot ce li s-a intamplat. pe cand eu, pus sa reconstitui zilele care au fost, nu pot face abstractie de faptul ca, la inceputul inceputului, nu aveam decat cinci ani. Cand esti un copil de pe urma caruia se castiga bani din spectacole, chiar ca nu intelegi mare lucru din ceea ce se intampla in jurul tau. Oamenii mari sunt aceia care iau o multime de hotarari in legatura cu tine, mai ales cand nu esti de fata. Deci iata ce-mi amintesc.
Imi amintesc cum cantam cat ma tineau puterile si cum dansam cu nespusa bucurie, cum munceam, pana la istovire, poate prea mult pt un copil. Cu siguranta, vor fi destule amanunte de care nu-mi amintesc deloc. Imi amintesc insa de Jackson 5 cum s-a lansat pe cand aveam doar opt sau noua ani.
M-am nascut la Gary, statul Indiana, intr-o noapte de vara tarzie a anului 1958, fiind al saptelea din cei noua copii ai parintilor mei. Tatl meu, Joe Jackson, s-a nascut in Arkansas, iar in 1949 s-a casatorit cu mama, Katherine Scruse, ai carei parinti venisera din Alabama. Sora mea, Maureen, s-a nascut in anul urmator si a avut nesansa de a fi cea mai mare dintre toti copiii; Kackie, Tito, Jermaine, LaToya si Marlon au urmat cu totii in aceasta ordine. Randy si Janet au venit dupa mine.
O parte din amintirile mele cele mai indepartate se refera la meseria tatalui meu, muncitor la otelarie. Era o munca dura, abrutizanta, si el, ca sa evadeze din realitate, canta la un instrument. In acelasi timp, mama lucra intr-un magazin universal. Multumita tatalui meu, ca de altfel si datorita dragostei pt muzica a mamei, acasa ascultam muzica tot timpul. Tatal meu si fratele lui aveau o formatie pe nume The Falcons care era de fapt orchestra locala R&B. Tata canta la chitara, ca si fratele lui. Ei au interpretat cateva din primele cantece rock'n'roll si blues, compuse de Chuck Berry, Little Richard, Otis Redding, citati intre altii. Toate aceste stiluri erau uluitoare si fiecare avea o anumita influenta asupra lui Joe, ca si a noastra, desi atunci eram prea mici ca sa ne dam seama.
The Falcons repetau in camera de zi a casei noastre din Gary, asa ca prin forta imprejurarilor am crescut in sunetele orchestrei R&B. Deoarece eram noua copii, iar fratele tatalui meu avea si el opt, parintii, fratii si verii formau o familie uriasa. Faceam muzica din placere, iar acele vremuri ne-au ajutat sa fim uniti si l-au incurajat intr-un fel pe tatal meu sa fie un bun familist. Jackson 5 s-a nascut din aceasta traditie - mai tarziu am devenit trupa Jackson - si datorita acestei pregatiri si a traditiei muzicale, am parasit formatia de unul singur si am adoptat un sunet care este al meu.
Imi amintesc ca in copilarie munceam excesiv, chiar daca mie imi placea sa cant. Nu eram fortat sa fac asa ceva de catre parinti absurzi, asa cum a fost cazul cu Judy Garland. Am facut-o pt ca mi-a placut si pt ca mi se parea cat se poate de natural, ca si respiratia. Am facut-o pt ca am fost silit s-o fac, nu de catre parinti sau alti membri ai familiei, ci de catre propria-mi viata interioara, de chemarea muzicii.
Au fost situatii, as dori sa clarific acest lucru, cand abia intors de la scoala, lasam cartile, ca sa ma duc la repetitii. Odata ajuns la studio, cantam pana noaptea tarziu, depasind cu mult chiar si ora de culcare.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
 Posted 21/08/09 @ 11:29
|
Jackie Wilson era pe un perete la Apollo. Fotograful l-a surprins cu un picior ridicat, indoit, tinand in mana microfonul pe care-l invartise tot timpul. Poate ca tocmai canta o melodie trista ca Lonely Teardrops si totusi publicul era atat de innebunit de dansul sau incat nimeni nu se simtea trist sau insingurat.
Fotografia cu Sam si Dave era in josul coridorului, langa o poza veche cu o formatie muzicala mare. Tata se imprietenise cu Sam Moore. Imi amintesc cat de tare m-am amuzat cand am vazut ce frumos se purta cu mine atunci cand ne-am vazut prima oara. Ii cantam melodiile de atata timp incat am crezut ca o sa ma traga de urechi. Si nu departe de ei era Regele Lor, al Tuturor, Domnul Dinamita, Domnul Cum Va Place, James Brown. Inaintea lui cantaretul era cantaret, iar dansatorul era dansator. Era posibil ca un cantaret sa danseze si ca un dansator sa cante, dar daca nu erai Fred Astaire sau Gene Kelly, probabil ca faceai una mai bine decat alta, mai ales intr-un spectacol. Dar el a schimbat totul. Nici un reflector nu-l putea urmari cand aluneca de colo-colo pe scena - trebuia sa zbori. Voiam sa fiu si eu tot atat de bun.
Am castigat concursul de amatori de la Apollo, iar eu am simtit nevoia sa ma intorc la acele fotografii de pe pereti si sa le multumesc profesorilor mei. Tata era atat de fericit incat spunea ca ar fi putut sa zboare inapoi la Gary in aceeasi seara. Toata lumea era a lui. Eram cu totii in culmea fericirii. Eu si fratii mei am fost in cea mai buna forma si speram sa reusim sa mai trecem peste o treapta. Simteam cu siguranta ca n-o sa mai cantam in spectacole pt tinere talente si nici n-o sa mai aparem in numere cu striptease.
In vara anului 1968 am facut cunostinta cu muzica unei formatii care avea sa ne schimbe stilul si viata. Nu aveau cu totii acelasi nume de familie, erau albi si negri, barbati si femei si li se spunea Sly si Familia Sttone. Au avut cateva melodii de mare succes, in decursul anilor, precum Dance to the Music, Stand si Hot Fun in the Summertime. Fratii mei ma aratau cu degetul cand isi aminteau de gluma cu piticul care eram eu, dar intrucat incepusem sa cresc, ma distra si pe mine acum. Am ascultat aceste cantece de nenumarate ori, chiar si pe programele rock. Au avut o influenta covarsitoare asupra noastra, iar noi le datoram mult.
Dupa concursul de la Apollo, am continuat sa cantam, fiind foarte atenti la harta si la telefon. Mama si tata obisnuiau sa nu vorbeasca mai mult de 5 minute la telefon, dar cand ne-am intors de la Apollo, chiar 5 minute insemnau foarte mult. Trebuia sa nu vorbim la telefon pt ca am fi putut fi sunati de cineva de la vreo casa de discuri. Traiam cu frica de a nu primi cumva telefon cand linia era ocupata. Speram sa primim vesti mai ales de la un studio de inregistrari, iar daca ei sunau, noi voiam sa fim pe faza.
In timp ce asteptam, am aflat ca cineva care ne vazuse la Apollo ne recomandase pt spectacolul David Frost de la New York. Urma sa aparem la televizor! A fost cea mai mare emotie pe care am resimtit-o vreodata. Le-am spus tututor de la scoala, iar celor care nu ma credeau, de doua ori. Trebuia sa plecam cu masina acolo peste cateva zile. Numaram orele care ne desparteau. Imi prefigurasem intreaga calatorie, incercand sa-mi imaginez cum va fi studioul si cum voi arata in fata unui aparat de filmat pt televiziune.
Am venit acasa cu temele pe care invatatoarea mi le daduse anticipat. Mai aveam de facut o singura repetitie si apoi trebuia sa facem o selectie finala a cantecelor. Ma intrebam ce melodii vom canta.
Dar in dupa amiaza aceea, tata ne-a spus ca excursia la New York a fost contramandata. Ne-am oprit cu totii din repetitie si ne-am holbat la el.
Eram socati. Eu eram gata sa plang. Ne pregateam cu totii pt lupta cea mare. Cum ne-au putut face asa ceva? Ce se intamplase? De ce se razgandise domnul Frost? Incepusem sa ametesc si cred ca si cu ceilalti se intampla acelasi lucru. "Eu am contramandat-o", ne-a anuntat calm tata. Ne-am holbat iarasi la el, incapabili sa vorbim. "Mi s-a telefonat de la Motown". M-au trecut fiorii.
Imi amintesc de zilele premergatoare acelei excursii cu o claritate aproape perfecta. Ma vad asteptandu-l pe Randy sa iasa din clasa; era in clasa intai. Era randul lui Marlon sa-l duca acasa; dar astazi schimbaseram rolurile.
Invatatoarea lui Randy mi-a urat noroc la Detroit, pt ca Randy ii spusese ca mergem la o auditie la Motown. Era atat de emotionat incat a trebuit sa-mi reamintesc faptul ca el nu stia de fapt ce este Detroit. Toti membrii familiei vorbeau numai despre Motown, iar Randy nu stia nici macar ce este acela un oras. Invatatoarea mi-a spus ca a cautat Motown pe globul pamantesc din clasa. Mi-a mai spus ca dupa parerea ei trebuie sa cantam You Don't Know Like I Know, asa cum ne-a vazut la Regal la Chicago, cand mai multi profesori au fost acolo cu masina, sa ne vada. L-am ajutat pe Randy sa-si imbrace paltonul si am raspuns politicos ca o sa retin asta - stiind ca nu puteam canta o melodie de-a lui Sam si Dave la auditia de la Motown, deoarece ei sunt la Stax, o firma rivala. Tata ne-a spus ca studiourile privesc cu seriozitate aceste lucruri, deci dorea sa fie sigur ca nu se va intampla nici o incurcatura cand vom ajunge acolo. M-a privit si a spus ca ar vrea sa-l vada pe cantaretul lui de zece ani cum canta ca unul de unsprezece.
Am parasit cladirea Scolii Elementare Garrett si am pornit-o spre casa, dar trebuia sa ne grabim. Imi amintesc cat de nerabdatori eram sa ajungem acasa, dar masinile treceau cu viteza, una dupa alta. Randy m-a luat de mana si ne-am grabit sa traversam. Stiam ca LaToya va merge sa-l duca pe Randy la scoala a doua zi deoarece eu si Marlon urma sa fim la Detroit impreuna cu ceilalti.
Ultima data cand am cantat la teatrul Fox din Detroit, am plecat imediat dupa spectacol si am ajuns la Gary la ora 5 dimineata. Am dormit in masina majoritatea drumului deci in acea dimineata nu-mi era chiar atat de greu sa merg la scoala. Dar inainte de repetitia de la ora trei dupa amiaza, abia ma mai tineam pe picioare de oboseala, de parca cineva mi-ar fi legat greutati de picioare.
In seara aceea, am fi putut pleca imediat dupa recitalul nostru, deoarece eram in pozitia a treia pe lista, dar asta ar fi insemnat sa-l pierdem pe Jackie Wilson, vedeta spectacolului. Il mai vazusem si pe alte scene dar la Fox el si orchestra lui erau pe o scena care se inalta de indata ce-si incepea spectacolul. Intrucat a doua zi eram obosit cand m-am intors de la scoala, imi amintesc ca am incercat cateva din miscarile acestea la repetitie, dupa ce exersasem in fata unei oglinzi lungi la scoala, la toaleta, pe cand ceilalti copii ma priveau. Tatal meu a fost incantat si am adaugat acesti pasi la repertoriul meu. |
 |
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 21/08/09 @ 11:50
|
Chiar inainte ca eu si Randy sa luam coltul spre strada Jackson, am zarit o baltoaca. M-am uitat sa nu treaca vreo masina, dar nu era nici una. L-am lasat din mana pe Randy si-am sarit peste baltoaca, rasucindu-mi calcaiele astfel incat sa nu-mi murdaresc pantalonii de catifea reiata. M-am uitat inapoi la Randy, stiind ca vrea sa faca intotdeauna ca mine. A facut un pas inapoi ca sa-si ia avant dar mi-am dat seama ca baltoaca era mare, chiar prea mare pt ca el s-o sara fara sa se ude. Fiind fratele lui mai mare si, in plus, profesorul lui de dans, l-am prins inainte de a ateriza in baltoaca si de-a se uda.
Peste drum, copiii din cartier cumparau bomboane; cativa dintre ei, care nu ma lasau in pace la scoala, ma intrebau cand meregm la Motown. Le-am raspuns si am cumparat bomboane pt ei si pt Randy, din proprie initiativa. Nu voiam sa ii para rau lui Randy din pricina ca trebuia sa plec.
In timp ce ne apropiam de casa, l-am auzit pe Marlon strigand "Sa inchida cineva usa!". Usa microbuzului nostru era larg deschisa iar eu ma infoiram, gandindu-ma cat de frig o sa fie in timpul indelungatei calatorii, pana la Detroit. Marlon ne tinuse locul acasa, iar acum il ajuta pe Jackie sa incarce microbuzul cu lucrurile noastre. Jackie si Tito ajunsesera si ei la timp acasa: urmau sa plece la antrenament la baschet dar noi eram nerabdatori sa pornim cat mai repede. In acel an, Jackie era in echipa de baschet a liceului, iar tatalui nostru ii placea sa spuna ca data viitoare cand vom merge sa cantam la Indianapolis va fi cand Roosevelt va merge la campionatele statului. Jackson 5 va canta intre jocurile de seara si cele de dimineata iar Jackie va lupta din rasputeri pt titlu. Tatalui nostru ii placea sa ne tachineze dar niciodata nu puteai sti ce se poate intampla cu fratii Jackson. Voia sa ne pricepem la multe lucruri, nu doar la muzica. Cred ca a capatat acest impuls de la bunicul, care a predat la scoala. Niciodata profesorii nostri n-au fost atat de pretentiosi asa cum era el, desi erau platiti sa fie aspri si exigenti.
Mama a venit la usa si ne-a dat termosul si sandvisurile pe care le impachetase. Imi amintesc ca mi-a spus sa nu rup camasa pe care mi-o impachetase, dupa ce o cususe in seara precedenta. Eu si randy am ajutata punand cateva lucruri in microbuz si apoi ne-am intors la bucatarie unde Rebbie supraveghea cu un ochi cina tatalui iar cu celalalt pe micuta Janet, care statea pe scaunel.
Viata Rebbiei n-a fost nicicand usoara, ea fiind cea mai mare dintre noi. Stiam ca dupa terminarea auditiei de la Motown, vom afla daca va trebui sa ne mutam sau nu. Daca da, atunci ea se va muta in Sud cu logodnicul ei. Ea se ingrijea de toate, acnd mama mergea la scoala seara, ca sa-si termine liceul pe care nu-l putuse frecventa din cauza bolii. Nu mi-a venit sa cred cand mama ne-a spus ca va obtine diploma de liceu. Imi amintesc cum ne faceam probleme ca trebuie sa mearga la scoala cu copii de varsta lui Jackie sau Tito si ca or sa rada de ea. Imi amintesc cum radea cand ii spuneam toate astea. Si cu cata rabdare imi zicea ca vor fi si alti oameni mari care vor gandi la fel. Era interesant sa ai o mama care isi face temele ca si noi ceilalti.
Incarcatul microbuzului a fost mai usor decat in alte dati. In mod normal, Ronnie si Johnny ar fi venit si eu cu noi dar de data aceasta erama companiati de muzicienii de la Motown deci trebuia sa mergem singuri. Jermaine era in camera noastra terminand ultimele pregatiri cand eu am intrat in odaie. Stiam ca nu-i placeau aceste pregatiri de drum. Mi-a spus ca ar trebui sa plecam al Motown singuri si sa-l lasam pe tata deoarece Jackie isi luase carnet de conducere si era in posesia unui rand de chei. Am ras amandoi dar in strafundul sufletului nu-mi puteam imagina sa plecam fara tata. Chiar cand mama conducea repetitiile noastre, pt ca tata nu venise acasa din schimb la timp, era ca si cum el ar fi fost cu noi pt ca ea se comporta exact ca si dansul. Ea stia intotdeauna ce fusese bine la repetitia precedenta si ce nu emrgea acum. tata continua din clipa cand sosea. Mi se parea ca ei comunica prin telepatie sau ceva asemanator, caci tata stia intotdeauna daca am cantat cum trebuie sau nu.
Nu ne-am luat ramas bun la usa cand am plecat la Motown. Mama era obisnuita sa nu ne vada zile de-a randul, ca si in timpul vacantelor scolare. LaToya s-a bosumblat nitel pt ca voia sa mearga si ea. Ne vazuse doar la Chicago iar noi n-am putut sta nicicand prea mult in orase ca Boston sau Phoenix de unde sa-i aducem ceva. Cred ca existenta noastra trebuie sa-i fi parut destul de fascinanta, deoarece ea trebuia sa stea acasa si sa mearga la scoala. Rebbie avea mainile ocupate incercand s-o adoarma pe Janet dar a spus la revedere si ne-a facut semn cu mana. L-am mai mangaiat o data pe cap pe Randy si am plecat. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 24/08/09 @ 14:17
|
Tata si Jackie s-au mai uitat pe harta in timpul calatoriei, mai mult din obisnuinta, pt ca desigur mai fuseseram la Detroit. Am trecut de studioul de inregistrari al domnului Keith care se afla in centrul orasului. Facuseram cateva probe in studiou, pe care tata le-a trimis la Motown dupa discul Steeltown. Soarele se indrepta spre apus, cand am ajuns pe autostrada. Marlon ne-a anuntat ca daca vom auzi una dintre inregistrarile noastre la postul de radio WVON, asta ne va purta noroc. Am dat din cap cu totii. Tata ne-a intrebat daca ne mai aducem aminte ce semnificatie are WVON, in timp ce-l inghiontea pe Jackie ca sa stea cuminte. Eu continuam sa ma uit pe fereastra, gandindu-ma la posibilitatile de a raspunde dar Jermaine a intervenit. Vocea negrului, a spus el. Curand am intrat si noi in joc, dandu-ne cu parerea. WGN - World's Greatest Newspaper. Cel mai mare ziar din lume. (Acesta era Chicago Tribune) WLS - World's Largest Store. Cel mai mare magazin din lume. WCFL... Ne-am oprit incurcati. Chicago Federation of Labour, Federatia Muncii din Chicago, a spus tata, facand semn spre termos. Am miscat scala pe I-94 si am dat de postul nostru de radio din Gary care nu se auzea prea bine. Atunci am inceput sa ne jucam cu scala radioului, cautand muzica Beatles pe postul CKLW din Windsor, Ontario, Canada.
Mi-a placut intotdeauna sa joc Monopoly acasa iar calatoria noastra la Motown avea ceva din acest joc. La Monopoly mergi in jurul mesei de joc cumparand lucruri si luand decizii; circuitul teatrelor unde am cantat si am castigat concursuri era un fel de masa de joc pt Monopoly, plina de posibilitati si capcane. Dupa toate opririle facute pe drum, in cele din urma am ajuns la Teatrul Apollo din Harlem, care era cu siguranta cel mai bun loc pt tineri interpreti ca noi. Acum ne aflam in drum spre Boardwalk, indreptandu-ne catre Motown. Vom castiga intrecerea sau vom pleca, cu coada intre picioare, pt a reveni alta data?
Ceva se schimba in mine, iar eu imi dadeam seama de asta, incepusem chiar sa tremur in microbuz. Ani de zile am facut acest drum la Chicago intrebandu-ne daca suntem destul de buni ca sa plecam din Gary. Si am fost. Apoi ne-am dus la New York, siguri ca vom cadea de la cea mai mare inaltime, daca nu vom fi destul de buni. Chiar si acele nopti din Philadelphia si Washington n-au fost suficient de edificatoare pt mine, intrebandu-ma mereu daca nu mai exista cineva sau vreo formatie din New York despre care nu stiam nimic si care ne putea invinge. Cand am luat-o la fuga in cele din urma spre Apollo, am avut senzatia ca nimic nu ne mai poate sta in cale. Mergeam la Motown si nici acolo nu ne putea surprinde ceva. Noi urma sa-i surprindem, asa cum am facut-o intotdeauna.
Tata a scos din manusa indicatiile batute la masina si ne-am continuat drumul pe autostrada, iesind de pe Woodward Avenue. Nu erau multi oameni pe drum.
Tata era putin nervos, nestiind daca vom sta la hotel in conditii bune, ceea ce m-a surprins, pana mi-am dat seama ca locuitorii din Motown luasera cu asalt hotelul. Nu eram obisnuiti sa ni se spuna de altii ce trebuie sa facem. Ne placea sa fim responsabili de faptele noastre. tata fusese intotdeauna mesagerul, agentul de calatorii si impresarul nostru. Cand nu se ocupa el de toate pregatirile, o facea mama. Deci nu era de mirare ca pana si Motown a reusit sa-l faca suspicios pe tata pt ca el voia sa faca rezervarile de camere la hotel, el voia sa se ocupe de tot.
Stateam la hotelul Gotham. Rezervarile fusesera facute si totul era in ordine. Aveam televizor in camera dar toate programele se terminasera. Oricum noi aveam auditie la ora zece si nu puteam sta la tv noaptea tarziu. Tata ne-a trimis la culcare, a incuiat usa si a plecat. Eu si Jermaine eram atat de obositi incat nici macar nu puteam vorbi.
In dimineata urmatoare, toti ne-am sculat la timp; tata a avut grija de asta. Adevarul este ca si noi eram tot atat de emotionati ca si el, atunci cand a sarit din pat si a venit sa ne scoale. Auditia era neobisnuita pt noi deoarece nu mai cantaseram in locurile unde ni se spusese ca evolueaza profesionistii. Stiam ca va fi greu sa judecam daca o sa fie bine ce o sa facem. Eram obisnuiti cu aplauzele spectatorilor cand concuram, sau chiar cand cantam la un club, unde tata ne spunea ca daca vom canta mai mult, publicul va dori sa asculte mai mult.
Ne-am urcat in microbuz, dupa ce am servit micul dejun la o cafenea. Am observat ca se ofera cereale la meniu, ceea ce insemna ca sunt multi sudisti acolo. Noi nu fuseseram niciodata in Sud pana atunci si doream sa vizitam locul unde s-a nascut mama. Doream sa ne stim originea noastra, precum si aceea a celorlalti negri, mai ales dupa ce i se intamplase lui Martin Luther King. Imi amintesc atat de bine ziua in care a murit. Toti eram foarte mahniti. N-am mai interpretat in acea seara. M-am dus la Sala Regatului cu mama si cu alti membri ai familiei. Oamenii plangeau de parca ar fi pierdut pe cineva din familie. Chiar barbatii, care sunt de obicei mai tari, au fost incapabili sa-si stapaneasca emotia. Eram prea mic ca sa inteleg tragedia in totalitatea situatiei dar acum, cand privesc in urma la acea zi, imi vine sa plang - pt Dr King, pt familia lui si pt noi toti.
Jermaine a fost primul care a reperat studioul, care se numea Hitsville, USA. Parea cam banal, nefiind ceea ce speram eu. Ne intrebam pe cine s-ar putea sa vedem acolo, cine ar putea inregistra un disc in acea zi. Tata ne-a spus sa-l lasam pe el sa poarte toate discutiile. Menirea noastra era sa cantam mai bine ca oricand. Iar asta insemna foarte mult, deoarece noi puneam tot sufletul in fiecare interpretare, dar stiam ceea ce vrea sa spuna.
Erau multi oameni care asteptau inauntru, dar tata a spus parola si un barbat cu camasa si cravata a venit sa ne intampine. Stia toate numele noastre, fapt care ne-a uimit. Ne-a rugat sa ne lasam paltoanele acolo si sa-l urmam. Ceilalti oameni se holbau la noi de parca am fi fost fantome. Ma intrebam cine sunt ei si care este povestea vietii lor. Venisera de departe? Statusera aici zi de zi cu speranta ca vor intra fara a se inscrie in prealabil?
Cand am intrat in studiou, unul dintre angajatii de la Motown aranja un aparat de filmat. Era un loc unde fusesera amplasare instrumente si microfoane. Tata a disparut in una dintre cabinele de sunet, ca sa vorbeasca cu cineva. Am incercat sa ma laud ca am fost la Teatrul Fox la deschiderea stagiunii, dar pt ei nu insemna mare lucru. Am hotarat, privind in jur, ca daca voi avea candva propriul meu studiou, atunci il voi face ca unul dintre cele de la Apollo, care se inalta de la podea. Odata chiar era sa cad coborand in fuga treptele studioului, in timp ce incercam sa aflu unde duc, constatand ca au disparut brusc sub podeaua scenei.
Ultima melodie pe care am cantat-o a fost Who's Lovin' You. Cand s-a terminat, nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a scos un cuvant. Nu puteam suporta sa nu stiu cum a fost, asa ca am izbucnit "Cum a fost?". Jermaine m-a potolit. Tipii mai in varsta care se aflau in spatele nostru radeau de ceva. M-am uitat la ei cu coada ochiului. "Jackson 5, ha?", a spus unul dintre ei schimonosindu-se. Eram stanjenit. Cred ca si fratii mei erau tot asa.
Barbatul care ne adusese in studiou a spus "Multam c-ati venit". Ne-am uitat la tata dar el nu parea nici incantat, nici dezamagit. Era inca lumina afara cand am plecat. Ne-am inapoiat la Gary, abatuti, stiind ca avem de facut lectiile pt a doua zi la scoala si intrebandu-ne daca ceea ce s-a intamplat a fost aievea. |
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
