|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
FanClubMJ
| Moonwalk - 1 - Eram doar niste copii care viseaza
Acest mesaj a fost trimis de
FanClubMJ
pe data de 12/08/2009 la 13:24
.:. 2383 vizionari
.. Exista 23 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Mi-am dorit intotdeauna sa fiu in stare sa spun povesti, stiti, povesti care izvorau din sufletul meu. Mi-ar placea sa stau asezat langa un foc si sa le spun oamenilor povesti - sa-i fac sa "vada" ce le zic, sa-i fac sa planga si sa rada, sa-i plimb afectiv oriunde pe aripile unor aparente simple si atat de inselatoare precum cuvintele. Mi-ar placea sa le spun basme ca sa le induiosex sufletele si sa le transform. Am vrut intotdeauna sa fiu in stare de asa ceva. Imaginati-va ce trebuie sa simta marii scriitori, stiind ca au acest har. Uneori simt ca as putea si eu. Este ceva ce-as dori sa dezvalui. Intr-un fel, compozitia melodica intrebuinteaza aceleasi mijloace, creeaza urcusurile si coborasurile emotionale, dar povestea este o schita. Este ca un argint viu. Exista foarte putine carti scrise despre arta de a povesti, despre cum sa captezi atentia cititorilor, cum sa strangi la un loc un grup de oameni si sa-i farmeci. Fara costumatie, fara machiaj, fara nimic, doar voi si vocea voastra, precum si marea voastra abilitate de a-i duce oriunde, de a le inrauri vietile, chiar si numai pt cateva clipe.
Deoarece incep sa va spun povestea mea, vreau sa repet ceea ce obisnuiesc sa spun tuturora cand ma intreaba despre inceputurile mele cu Jackson 5: eram atat de mic cand am inceput sa lucram la muzica noastra, incat chiar ca nu-mi amintesc mare lucru despre asta. Multi semeni isi incep cariera la o varsta cand stiu exact ceea ce fac si de ce fac; ceea ce, cu siguranta nu este si cazul meu. Ei isi amintesc tot ce li s-a intamplat. pe cand eu, pus sa reconstitui zilele care au fost, nu pot face abstractie de faptul ca, la inceputul inceputului, nu aveam decat cinci ani. Cand esti un copil de pe urma caruia se castiga bani din spectacole, chiar ca nu intelegi mare lucru din ceea ce se intampla in jurul tau. Oamenii mari sunt aceia care iau o multime de hotarari in legatura cu tine, mai ales cand nu esti de fata. Deci iata ce-mi amintesc.
Imi amintesc cum cantam cat ma tineau puterile si cum dansam cu nespusa bucurie, cum munceam, pana la istovire, poate prea mult pt un copil. Cu siguranta, vor fi destule amanunte de care nu-mi amintesc deloc. Imi amintesc insa de Jackson 5 cum s-a lansat pe cand aveam doar opt sau noua ani.
M-am nascut la Gary, statul Indiana, intr-o noapte de vara tarzie a anului 1958, fiind al saptelea din cei noua copii ai parintilor mei. Tatl meu, Joe Jackson, s-a nascut in Arkansas, iar in 1949 s-a casatorit cu mama, Katherine Scruse, ai carei parinti venisera din Alabama. Sora mea, Maureen, s-a nascut in anul urmator si a avut nesansa de a fi cea mai mare dintre toti copiii; Kackie, Tito, Jermaine, LaToya si Marlon au urmat cu totii in aceasta ordine. Randy si Janet au venit dupa mine.
O parte din amintirile mele cele mai indepartate se refera la meseria tatalui meu, muncitor la otelarie. Era o munca dura, abrutizanta, si el, ca sa evadeze din realitate, canta la un instrument. In acelasi timp, mama lucra intr-un magazin universal. Multumita tatalui meu, ca de altfel si datorita dragostei pt muzica a mamei, acasa ascultam muzica tot timpul. Tatal meu si fratele lui aveau o formatie pe nume The Falcons care era de fapt orchestra locala R&B. Tata canta la chitara, ca si fratele lui. Ei au interpretat cateva din primele cantece rock'n'roll si blues, compuse de Chuck Berry, Little Richard, Otis Redding, citati intre altii. Toate aceste stiluri erau uluitoare si fiecare avea o anumita influenta asupra lui Joe, ca si a noastra, desi atunci eram prea mici ca sa ne dam seama.
The Falcons repetau in camera de zi a casei noastre din Gary, asa ca prin forta imprejurarilor am crescut in sunetele orchestrei R&B. Deoarece eram noua copii, iar fratele tatalui meu avea si el opt, parintii, fratii si verii formau o familie uriasa. Faceam muzica din placere, iar acele vremuri ne-au ajutat sa fim uniti si l-au incurajat intr-un fel pe tatal meu sa fie un bun familist. Jackson 5 s-a nascut din aceasta traditie - mai tarziu am devenit trupa Jackson - si datorita acestei pregatiri si a traditiei muzicale, am parasit formatia de unul singur si am adoptat un sunet care este al meu.
Imi amintesc ca in copilarie munceam excesiv, chiar daca mie imi placea sa cant. Nu eram fortat sa fac asa ceva de catre parinti absurzi, asa cum a fost cazul cu Judy Garland. Am facut-o pt ca mi-a placut si pt ca mi se parea cat se poate de natural, ca si respiratia. Am facut-o pt ca am fost silit s-o fac, nu de catre parinti sau alti membri ai familiei, ci de catre propria-mi viata interioara, de chemarea muzicii.
Au fost situatii, as dori sa clarific acest lucru, cand abia intors de la scoala, lasam cartile, ca sa ma duc la repetitii. Odata ajuns la studio, cantam pana noaptea tarziu, depasind cu mult chiar si ora de culcare.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
carolada
membru junior
|
|
|
iona2005
membru matur
|
 Posted 12/08/09 @ 22:36
|
foarte frumos ,multumim si continuarea deasemenea
copil special in viata mea |
 |
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 16:05
|
Aveam chiar si microfoane in casa. Pareau un lux prea mare pt acele vremuri, mai ales pt o femeie care incerca sa chiverniseasca putinii bani de care dispuneam, dar mi-am dat seama ca existenta acelor microfoane in casa nu era doar o incercare de-a fi in pas cu familia Jones, sau cu oricine altcineva, in competitiile nocturne de amatori. Microfoanele ne ajutau sa ne pregatim. Am vazut cum formatii talentate clacau in fata microfonului, in timpul spectacolelor, desi probabil sunau grozav acasa. Altii incepeau sa cante zbierand, ca si cand ar fi vrut sa demonstreze ca n-au nevoie de microfoane. Ei n-au avut avantajul pe care l-am avut noi - un avantaj pe care numai experienta ti-l poate da. Credem ca i-am facut invidiosi pe altii, probabil, pt ca ei au spus ca experienta noastra in fata microfonului a constituit un avantaj. Chiar daca asa ceva a fost adevarat, noi am facut atatea sacrificii, - in privinta timpului liber, a scolii si a prietenilor -, incat nimeni n-avea dreptul sa ne invidieze. Noi deveneam din ce in ce mai buni, dar munceam ca oamenii mari.
In timp ce-i urmaream pe fratii mei mai mari, inclusiv pe Marlon, la tobele bongo, tata a adus doi baieti tineri, Johnny Jackson si Randy Rancifer, care cantau la toba si la orga. Motown va pretinde mai tarziu ca ei erau verisorii nostri, dar aceasta versiune se datora si publicului care voia sa parem o familie numeroasa. Deveniseram o adevarata orchestra!
Eu eram ca un burete, ii urmaream pe toti si incercam sa invat tot ce se poate. Eram absorbit intru totul cand fratii mei repetau sau cantau la spectacole de binefacere sau in magazine. Eram fascinat cand il urmaream pe Jermaine, pt ca el era solistul vocal pe atunci si, in plus, fratele meu mai mare; Marlon era prea aproape de varsta mea pt a-l putea admira. Jermaine era cel care ma ducea la scoala si ale carui haine le purtam cand lui nu-i mai veneau bine. Cand facea ceva, incercam sa-l imit. Cand reuseam in aceasta privinta, fratii mei si tata radeau, dar cand am inceput sa cant, ascultau. Candtam cu voce de copil pe atunci si doar imitam sunetele auzite. Eram atat de mic incat nu cunosteam sensul multor cuvinte, dar cu cat cantam mai mult, cu atat era mai bine pt mine. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 22:42
|
Intotdeauna am stiut cum sa dansez. Urmaream miscarile lui Marlon, deoarece Jermaine trebuia sa care chitara bass cea mare, dar si pt ca puteam tine pasul cu Marlon, care era numai cu un an mai mare decat mine. Curand, cantam mai ales acasa si ma pregateam sa apar alaturi de fratii mei in public. In timpul repetitiilor noastre, am devenit cu totii constienti de atuurile si slabiciunile noastre ca membri ai formatiei si ne stiam responsabilitatile pe care le aveam in mod firesc.
Casa familiei noastre din Gary era micuta, avea doar trei camere, dar atunci mi se parea mult mai mare. Cand esti copil, lumea intreaga ti se pare uriasa, incat o camaruta iti poate parea de patru ori mai mare decat in realitate. Dupa ani, cand ne-am intors la Gary, am fost surprinsi cu toii vazand cat de mica este casa. Eu imi aminteam ca era mare, dar nu puteai face decat cinci pasi de la usa din fata pana la ultimul perete, dupa care trebuia sa te opresti. Intr-adevar nu era mai mare decat un garaj dar noua, copiilor, ni se parea grozava cand locuiam acolo. Cand esti tanar vezi lucrurile dintr-o cu totul alta perspectiva.
Anii de scoala din Gary sunt invaluiti in ceata in mintea mea. Imi amintesc vag cum am fost lasat la poarta, in prima zi de scoala, dar imi amintesc cat se poate de limpede ca nu-mi placea deloc. Fireste, nu voiam ca mama sa ma paraseasca, dar nici nu voiam sa raman acolo.
Cu timpul m-am acomodat, asa cum fac toti copiii si mi-am iubit profesorii, mai ales profesoarele. Ele se purtau intotdeauna foarte frumos cu noi iar pe mine ma iubeau pur si simplu. Aceste profesoare erau minunate; cand terminam o clasa si treceam in urmatoarea, plangeau si ma imbratisau toate, spunandu-mi cat le parea de rau cand ma vedeau plecand din clasa lor. Imi iubeam atat de mult profesoarele incat sterpeleam bijuteriile mamei si le faceam lor cadou. Ele erau foarte impresionate de gestul meu dar pana la urma mama a aflat si a pus capat generozitatii mele. Asta a insemnat ca a trebuit sa le dau altceva in schimb, ca expresie a iubirii mele nemasurate pt ele si pt scoala.
Intr-o zi eram in clasa intai si am participat la un program artistic pregatit de toata scoala. Toti elevii din toate clasele trebuiau sa faca ceva, deci m-am dus acasa si am discutat despre asta cu parintii mei. Am hotarat cu totii sa ma imbrac in pantaloni negri si camasa alba si sa cant Climb Ev'ry Mountain din Sunetul Muzicii. Cand am terminat de cantat, reactia spectatorilor m-a coplesit. Aplauzele erau furtunoase si oamenii zambeau; unii dintre ei se ridicasera in picioare. Profesoarele mele plangeau iar mie tot nu-mi venea sa cred. Ii facusem fericiti pe toti. Eram foarte emotionat. Ma simteam si putin stanjenit, pt ca nu credeam sa fi facut ceva deosebit. Cantam numai, asa cum o faceam acasa in fiecare seara. Cand canti, nu-ti dai seama cum suna sau ce impact are cantecul asupra celorlalti. Doar deschizi gura si canti. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 14/08/09 @ 17:06
|
Curand tata ne-a pregatit pt concursuri. Era foarte priceput in domeniu; a cheltuit multi bani si a petrecut mult timp lucrand cu noi. Talentul este ceea ce Dumnezeu da cuiva, dar tatal nostru ne-a invatat cum sa-l cultivam. Cred ca aveam si anumite inclinatii pt lumea spectacolelor. Ne placea sa cantam si dadeam tot ce aveam pt asta. El statea acasa cu noi in fiecare zi dupa ce veneam de la scoala si repetam impreuna. Apoi noi cantam si el ne critica. Daca greseam, primeam bataie, uneori cu o curea, alteori cu un bat. Tatal meu era foarte exigent cu noi, foarte pretentios. Marlon era cel cu care avea de furca tot timpul. Pe de alta parte, pe mine ma batea din cauza unor probleme care se iveau de obicei in afara repetitiei. Tata se infuria si ma lovea atat de tare incat incercam sa ripostez si atunci o incasam in plus. Aruncam in el cu un pantof sau imi inclestam pumnii provocandu-l la bataie. De aceea primeam mai multe scatoalce decat toti fratii mei la un loc. Eu il provocam iar tata ma snopea in bataie pur si simplu. Mama imi spunea ca il provocam inca de pe cand eram foarte mic, dar eu nu-mi mai aduc aminte. Insa imi amintesc cum alergam pe sub mese ca sa scap de el si asta il infuria si mai tare. Relatiile noastre au fost tensionate.
Cu toate acestea, majoritatea timpului repetam. Intotdeauna repetam. Uneori, noaptea tarziu, aveam timp sa ne jucam intre noi, sau cu jucarii. Cred ca ne jucam de-a v-ati ascunselea sau saream coarda dar cam asta era tot. Ne petreceam majoritatea timpului lucrand. Imi amintesc cat se poate de bine cum dadeam buzna in casa impreuna cu fratii mei cand tatal meu venea acasa, deoarece am fi dat de dracu' daca nu eram gata sa incepem repetitiile la timp.
Desi treceam prin atatea, mama ne-a sprijinit mereu. Ea fusese prima persoana care ne-a recunoscut talentul si a continuat sa ne ajute sa ne realizam. Este greu de imaginat ca am fi ajuns acolo unde am ajuns fara dragostea si buna dispozitie caracteristice mamei noastre. Se ingrijora de tensiunea la care eram supusi in timpul orelor de repetitie dar noi vroiam sa fim cat se poate de buni, iar muzica ne placea peste masura.
Muzica era importanta la Gary. Aveam propriile noastre statii de radio si cluburi de noapte, iar concurenta era in toi. Sambata dupa amiaza, dupa ce se terminau repetitiile noastre, tata mergea sa vada un spectacol local sau chiar mergea cu masina pana la Chicago sa vada pe cineva concertand. Urmarea intotdeauna orice ne putea ajuta in cariera. Venea acasa si ne spunea ce vazuse si cine ce facuse. Era la curent cu toate, fie ca era vorba de teatrul local, unde aveau loc concursuri, la care puteam intra si noi, fie de concerte de tipul Cavalcada Starurilor, spectacole de mare rasunet, ale caror haine si miscari le puteam adapta. Uneori nu-l vedeam pe tata pana nu ma intorceam de la Sala Regatului, duminica, dar de indata ce intram in casa el imi spunea ce vazuse noaptea precedenta. Ma asigura ca as putea dansa intr-un picior ca James Brown, numai daca as face acest pas. Si iata-ma, proaspat iesit de la biserica, gata sa intru in lumea spectacolelor. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 14/08/09 @ 17:35
|
Am inceput sa adunam trofee cu spectacolele noastre cand abia implinisem sase ani. Asezarea in formatie era stabilita; eu eram al doilea din stanga, cu fata la public, Jermaine era in flanc cu mine iar Jackie in dreapta mea. Tito si chitara lui stateau in dreapta scenei, cu Marlon alaturi de el. Jackie crestea tot mai mult si se inalta peste mine si Marlon. Am pastrat aceasta asezare, concurs dupa concurs, si totul a mers bine.
In timp ce membrii altor formatii pe care le-am intalnit se certau intre ei si se desparteau, noi deveneam tot mai cizelati si mai experimentati. Locuitorii din Gary care veneau cu regularitate sa vada spectacolele tinerelor talente au ajuns sa ne cunoasca, noi incercand sa ne autodepasim ca sa le facem o surpriza. Nu voiam sa-i plictisim cu spectacolele noastre. Stiam ca schimbarea era intotdeauna bine venita, ca ne-a ajutat sa ne maturizam; de aceea niciodata nu ne-a fost frica de ea.
Castigarea unui spectacol al tinerelor talente cu doua melodii cantate in zece minute m-a costat tot atata energie cat un concert de 90 de minute. Sunt convins ca, neavand voie sa faci greseli, concentrarea te mistuie mai mult atunci cand ai de cantata una-doua melodii decat daca ai beneficia de luxul unui numar de 12 sau 15. Aceste spectacole au constituit educatia noastra de specialitate. Uneori mergeam cu masina sute de mile pt a canta una-doua melodii si speram ca publicul sa nu ne fie ostil pt ca nu eram talente locale. Intram in competitie cu oameni de toate varstele si nivelurile, de la formatii de proba si cabotine pana la alti cantareti si dansatori ca noi. Trebuia sa subjugam publicul si sa-l mentinem asa. Nimic nu era lasat la voia intamplariil; deci hainele, incaltamnitea, parul, totul trebuia sa fie asa cum le gandise tata. Dupa toate aceste preparative, interpretam cantecele exact cum le repetasem, iar premiile aveau sa-si urmeze calea nestingherite. Asta se intampla chiar si atunci cand ne aflam in cealalta parte a orasului, in Wallace High, unde locuitorii isi aveau interpretii proprii si starile sufletesti specifice, iar noi le faceam concurenta chiar in gradina lor. Evident, interpretii locali aveau sustinatorii lor foarte fideli; de aceea era o situatie delicata ori de cate ori ii intreceam. Cand prezentatorul isi inalta mana deasupra capetelor noastre pt masuratoarea aplauzelor, voiam ca publicul sa fie convins ca noi am fost mai buni decat ceilalti.
Ca instrumentisti, Jermaine, Tito si noi ceilalti eram sub o presiune fantastica. Impresarul nostru era genul de om care ne reamintea mereu ca James Brown nu va mai fi aplaudat daca publicul va sesiza cea mai mica greseala de interpretare. Ca solist vocal de frunte, simteam - mai mult decat ceilalti - ca nu-mi pot permite un esec. Imi amintesc ca urcasem pe scena intr-o seara, dupa ce zacusem bolnav in pat toata ziua. Imi era greu sa ma concentrez in asemenea stare, totusi eu si fratii mei stiam ce avem de factu atat de bine incat as fi putut canta si in somn. In atare conditii, trebuia sa-mi amintesc mie insumi ca n-am voie sa-mi arunc privirea catre cineva cunoscut din public sau catre prezentator, ambii putand distrage atentia unui tanar interpret. Cantam melodii pe care oamenii le stiau de la radio sau melodii despre care tatal meu stia ca sunt deja clasice. Daca te incurcai, auzeai reactia publicului pt ca spectatorii cunosc aceste cantece si stiu cum trebuie sa sune. Daca aveai de gand sa schimbi un aranjament muzical, trebuia sa sune mai bine decat originalul. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 15/08/09 @ 15:16
|
Am castigat spectacolul orasenesc al tinerelor talente cand aveam opt ani, cu versiunea noastra a melodiei My Girl, apartinand grupului The Temptations. Concursul s-a tinut doar la cateva blocuri mai departe de noi, la Liceul Roosevelt. De la notele de inceput, cantate de chitara bas a lui Jermaine si acordurile cantate de chitara solo a lui Tito pana la noi, cei cinco coristi, publicul a stat in picioare pe toata durata cantecului. Eu si Jermaine cantam pe rand versurile, in timp ce Marlon si Jackie dansau si se invarteau ca niste sfarleze. Am fost foarte emotionati cand treceam trofeul, cel mai mare de pana atunci, din mana in mana. In cele din urma, a fost asezat in masina pe locul din fata, ca un copil; iar in timp ce ne intorceam acasa, tata ne-a spus: "Cand cantati asa cum ati facut-o in seara asta, nu se poate sa nu vi-l dea".
Acum eram campionii orasului Gary si urmatoarea noastra tinta era Chicago, deoarece era zona care ne oferea piatra de incercare pe o distanta de multe mile. Am inceput sa ne planificam strategia cu toata seriozitatea. Formatia tatalui meu cantase coloana sonora a filmelor Muddy Waters si Howlin' Wolf la Chicago, dar el era suficient de receptiv ca sa-si dea seama ca suntele acute care ne atrageau atat de mult pe noi, copiii, puteau constitui punctul nostru forte. Am fost norocosi, pt ca putini oameni de varsta lui aveau un asemenea fler. De fapt, noi stiam muzicieni care credeau ca sunetul anilor saizeci era inferior varstei acestor oameni, dar nu si tata. El ii recunostea pe marii solisti vocali cand ii auzea, spunandu-ne chiar ca a vazut celebra formatie doo-wop din Gary, The Spaniels, cand erau tot de varsta noastra. Cand Smokey Robinson din formatia The Miracles canta o melodie ca Tracks of My Tears sau Oh baby Baby, il asculta cu aceeasi concentrare ca si noi.
Anii saizeci au insemnat ceva pe taram muzical pt Chicago. Mari solisti vocali din The Impressions, cu Curtis Mayfield, Jerry Butler, Major Lance si Tyrone Davis cantau prin oras in aceleasi locuri ca si noi. In aceasta perioada, tatal meu se ocupa de pregatirea noastra tot timpul, cu exceptia orelor petrecute la otelarie. Mama avea cateva indoieli refeitoare la justetea acestei hotarari, nu fiinca n-ar fi crezut ca suntem buni, ci pt ca nu mai stia pe altcineva care sa-si petreaca majoritatea timpului incercand sa-si transforme copiii in muzicanti profesionisti. Ea a fost prea putin incantata cand tata i-a spus ca ne-a angajat sa dam concerte permanent, noaptea, la Lucky's. Eram siliti sa ne petrecem sfarsiturile de saptamana la Chicago si in alte locuri incercand sa castigam un numar tot mai mare de spectacole pt amatori, iar aceste calatorii erau scumpe, deci slujba de la Lucky's era un mod de-a face ca totul sa fie posibil.
Mama era surprinsa de succesul pe care-l aveam si era foarte incantata de premiile obtinute si de atentia ce ni se acorda, dar isi facea multe griji din pricina noastra. Se ingrijora in privinta mea din cauza varstei: "Asta e viata pt un copil de 9 ani?" spunea, fixandu-l cu privirea pe tata.
Nu stiu la ce ne-am asteptat eu si fratii mei, dar angajatii cluburilor de noapte nu erau la fel cu angajatii de la Roosevelt High. Cantam printre actori prosti, pianisti de duzina si femei care faceau striptease. Participand activ la educatia mea, mama era ingrijorata ca ma expuneam alaturi de toate ciurucurile si ca eram initiat in lucruri pe care ar fi fost mai bine sa le invat mai tarziu in viata. N-avea motive de ingrijorare; doar o privire aruncata acelor femei care faceau striptease nu era de ajuns ca sa-mi atraga atentia la modul serios - si cu siguranta nu la 9 ani! Era un mod de viata ingrozitor, totusi, iar noi eram tot mai hotarati sa ne indepartam pe cat posibil de asemenea mediu.
Faptul ca ne aflam la Lucky's insemna ca pt prima oara in viata faceam un spectacol singuri - cinci spectacole pe noapte, sase nopti pe saptamana - si daca tata putea sa ne aduca ceva din oras in cea de-a sasea noapte, o facea cu siguranta. Munceam din greu dar angajatii barului nu se purtau urat cu noi. Le placea de James Brown, Sam si Dave tot atat de mult ca si noua si, in plus, noi eram ceva suplimentar, care venea pe gratis impreuna cu bautura si strengariile, deci erau placut surprinsi si veseli.
O data chiar ne-am distrat impreuna la un numar, cantecul lui Joe Tex Skinny Legs and All. Incepeam cantecul si undeva, pe la mijloc, eu ma duceam in sala, ma taram pe sub mese si ridicam fustele doamnelor ca sa ma uit ce se vede. Oamenii imi aruncau bani cand o luam la fuga, iar cand incepeam sa dansez strangeam toti banii care fusesera aruncati pe jos mai inainte si-i infundam in buzunarul de la haina.
Nu eram prea emotionat cand am inceput sa cantam in baruri de noapte, datorita experientei acumulate la concursurile si spectacolele de pana atunci. Eram mereu gata sa fiu pe faza si sa cant, stiti, sa fac asa - sa cant, sa dansez si sa ma distrez nitel. Am cantat pe atunci in mai multe baruri de noapte in care femei faceau striptease. Obisnuiam sa stau in culisele unui asemenea stabiliment din Chicago si sa urmaresc cu privirea o femeie al carei nume era Mary Rose. Trebuie sa ma fi uitat de 9-10 ori. Aceasta fata isi scotea hainele si chilotii iar apoi le arunca publicului. Barbatii le luau de jos, le miroseau si urlau. Eu si fratii mei vedeam toate astea, intelegeam, dar tatal meu nu se supara. Eram expusi la multe lucruri intr-un asemenea circuit. Intr-un local au facut o gaurica din garderoba muzicienilor prin perete care intamplator despartea aceasta incapere de toaleta pt femei. Te puteai chori prin aceasta gaura si am vazut "marfa" ce nu se poate uita. Tipii care faceau circuitul erau atat de salbatici, incat gaureau mereu toti peretii de la toaletele pt femei. Desigur ca eu si fratii mei ne bateam care sa ajunga mai repede sa se uite prin gaura: "Cara-te de aici, e randul meu!" Ne impingeam unul pe altul ca sa ne facem loc. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 16/08/09 @ 14:51
|
Mai tarziu, cand am fost la teatrul Apollo din New York, am vazut ceva ce m-a uimit foarte mult, pt ca nu stiam ca exista si asemenea lucruri. Vazusem cateva femei care faceau striptease, dar in acea noapte a iesit sa-si faca numarul o fata cu gene splendide. A facut un rol mare. Brusc, la sfarsit, si-a scos peruca, a scos doua portocale mari din sutien si am vazut ca era vorba de un individ urat, desi machiat din belsug. Asta m-a uluit. Eram doar un copil si nu puteam concepe cu nici un chip asa ceva. Dar m-am uitat la spectatorii din sala, iar lor le placea, aplaudand zgomotos si inveselindu-se. Eu eram doar un pusti care statea in culise, privind la toate aiurelile astea.
Eram uluit.
Dupa cum am mai spus, am primit o buna educatie in copilarie. Chiar mai mult decat atat. Poate ca asta m-a si determinat sa ma concentrez asupra altor aspecte ale vietii cand am devenit adult.
Intr-o zi, dupa ce ne-am facut programul cu succes in barurile de noapte din Chicago, tata a adus acasa o caseta cu cateva cantece pe care nu le-am mai auzit pana atunci. Eram obisnuiti sa cantam melodii cunoscute de la radio, deci eram curiosi de ce punea mereu aceste cantece, cu un tip cantand nu prea grozav si avand ca fundal sonor cateva acorduri de chitara. Tata ne-a spus ca solistul de pe banda nu era chiar un interpret ci un compozitor care poseda un studio de inregistrari la Gary. Se numea domnul Keith si ne-a dat un ragaz de o saptamana sa-i exersam cantecele ca sa vada daca am putea face un disc cu ele. Fireste, eram emotionati. Voiam sa facem un disc, orice disc.
Am lucrat exclusiv cu sunetul, ignorand miscarile de dans, pe care de regula ne straduiam sa le facem cat mai atractive cand pregateam un cantec nou. Nu era prea amuzant sa faci un cantec pe care nici unul dintre noi nu-l stia, dar eram deja niste profesionisti si stiam sa ne ascundem dezamagirea dand din noi tot ce puteam. Cand am fost gata si am considerat ca am facut tot ce era cu putinta din aceste cantece, tata ne-a inregistrat pe banda, dupa cateva porniri gresite, urmate de multe discutii aprinse. Dupa vreo 2 zile, timp in care incercam sa ne inchipuim daca domnului Keith o sa-i placa banda inregistrata de noi pt el, tata a venit deodata cu mai multe din cantecele acestuia, ca sa le invatam pt prima noastra sedinta de inregistrari.
Domnul Keith, ca si tata, era un muncitor caruia ii placea la nebunie muzica numai ca se baga mai mult in chestiunile refeiroare la inregistrari si in afaceri de pe urma muzicii. Studioul sau si eticheta sub care apareau discurile se numeau Steeltown. Privind inapoi la toate acestea, imi dau seama ca domnul Keith era tot atat de emotionat ca si noi. Studioul sau era in centrul orasului iar noi ne-am dus acolo intr-o sambata dimineata, inainte de The Road Runner Show, spectacolul meu preferat de atunci. Domnul Keith ne-a intampinat in prag si a deschis studioul. Ne-a aratat o cabina mica de sticla cu tot felul de aparatura muzicala si ne-a informat ce afcea fiecare obiect din dotare. Nu parea sa avem de-a face cu prea multe magnetofoane, cel putin nu in acest studiou. Mi-am pus niste casti mari de metal, care-mi atarnau de gat, si am incercat sa ma pregatesc pt ce avea sa urmeze.
Pe cand fratii mei se pregateau sa gaseasca o pozitie cat mai convenabila pt ei si instrumentele lor, au sosit alti solisti vocali si o formatie de suflatori. La inceput am banuit ca au venit si ei sa faca un disc dupa noi. Am fost incantati si surprinsi cand am aflat ca au venit sa inregistreze cu noi. Ne-am uitat pe ascuns la tata, dar acesta era impasibil. Cu siguranta ca stia ce se intampla si era de acord. Inca de pe atunci nimeni nu putea sa-l ia prin surprindere pe tata. Ni s-a spus sa-l ascultam pe domnul Keith care ne va instrui in timp ce vom fi in studioul de inregistrari. Daca vom respecta indicatiile lui, inregistrarea discului va merge de la sine.
Dupa cateva ore, am terminat prima melodie a domnului Keith. Cativa dintre ceilalti solisti si suflatori nu mai facusera nici ei discuri si li se parea dificil; in plus, neavand un impresar bun, nu stiau sa lucreze ca noi. In asemenea situatii ne-am dat seama cat de mult a muncit tata ca sa faca din noi profesionisti desavarsiti. Ne-am intors de cateva ori sambata, reptand melodiile cu asiduitate in timpul saptamanii si ducand acasa, de fiecare data, o noua banda a domnului Keith. Intr-o sambata tata si-a adus propria-i chitara ca sa cante cu noi. A fost pt prima si ultima data cand a inregistrat cu noi. Dupa ce discurile au fost imprimate, domnul Keith ne-a dat cateva exemplare ca sa le putem vinde dupa spectacole. Stiam ca marile formatii nu procedeaza asa dar fiecare trebuie sa inceapa de undeva, iar in acele zile faptul ca aveam un disc cu numele formatiei noastre nu era de colea. Eram foarte norocosi. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 18/08/09 @ 18:08
|
Primul disc single inregistrat la firma Steeltown, Big Boy, avea un acompaniament suav, realizat de chitara bas. Era o melodie draguta despre un copil care voia sa se indragosteasca de o fata. Desigur, pt a avea o vedere de ansamblu. trebuie sa va imaginati un copil slab, in varsta de 9 ani, cum canta acest cantec. Cuvintele pe care le spuneam m-au facut sa nu-mi mai placa basmele dar tot atat de adevarat este ca eram mult prea mic pt a patrunde intelesul cuvintelor din aceste cantece. Eu doar cantam ceea ce mi se dadea.
Cand acel cantec cu extraordinarul acompaniament de chitara bas a inceput sa fie dat la postul de radio din Gary, am devenit cu totii persoane importante in cartierul nostru. Nimeni nu credea ca avem propriul disc. De altfel, nici noua nu ne prea venea sa credem.
Dupa acel prims disc realizat la Steeltown, am inceput sa nazuim spre toate marile spectacole pt tinere talente de la Chicago. De obicei, celelate spectacole nu ma interesau, poate si datorita varstei mele fragede. Intr-o zi, Jackie a izbucnit in ras, de parca cineva i-ar fi spus cea mai amuzanta gluma ce poate exista. Nu era semn bun inainte de spectacol si marturisesc ca tata era ingrijorat ca Jackie isi va da in petec pe scena. Tata s-a dus sa-i spuna cateva cuvinte dar Jackie i-a soptit ceva la ureche si mediat tata a izbucnit si el in ras, tinandu-i tovarasie. In sfarsit tata ne-a spus cu mandrie ca Jackie auzise din intamplare o discutie intre organizatorii spectacolului. Unul dintre ei a spus "Ar fi bine sa nu-i lasam sa cante pe astia diseara din cauza piticului din formatie".
M-am suparat in primul rand pt ca orgoliul meu fusese ranit. Mi-am spus ca sunt oameni rai. N-aveam nici o vina ca eu eram cel mai mic; dar imediat dupa asta si ceilalti frati au izbucnit in ras. Tata mi-a explicat ca nu radeau de mine. Mi-a spus sa fiu mandru, ca acei oameni vrobeau verzi si uscate pt ca-si inchipuiau ca eu sunt om mare deghizat in copil asemenea omuletilor din Vrajitorul din Oz. Tata a spus ca daca indivizii aceia smecheri vorbeau despre mine ca si copiii din cartierul nostru care ne dadeau de furca la Gary, atunci Chicago va fi la picioarele noastre.
A trebuit totusi sa alergam nitel. Dupa ce am cantat in cateva cluburi de noapte dragute din Chicago, tata ne-a inscris la concursul de amatori din oras, ce urma sa aiba loc seara la Teatrul Regal. Se dusese sa-l vada pe BB King la teatru, in seara cand inregistrase pe viu celebrul sau album. Cand tata i-a dat lui Tito acea chitara rosie stridenta, cu ani in urma, noi l-am tachinat gandindu-ne la numele de fete cu care si-ar putea boteza chitara, cum ar fi Lucille, prietena lui BB King.
Am castigat acel spectacol timp de 3 saptamani, cantand o noua melodie in fiecare saptamana pt a-i mentine in priza pe spectatorii ferventi. Cativa dintre ceilalti interpreti spuneau ca suntem lacomi si de aceea ne tot intoarcem, dar si ei tinteau acelasi lucru ca si noi. Era stabilit ca daca reusesti sa castigi un concurs de amatori timp de 3 saptamani, erai invitat sa faci un spectacol platit in fata a mii de oameni, nu in fata catorva zeci, asa cum stateau lucrurile in barurile de noapte. Am avut aceasta sansa iar spectacolul a fost onorat de prezenta unor celebritati precum Gladys Knight si The Pips, care au venit cu un cantec nou pe care nu-l stia nimeni, intitulat I Heard It Through the Grapevine. A fost o seara ametitoare. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 18/08/09 @ 18:50
|
Dupa Chicago, a urmat un spectacol mare de amatori pe care am simtit cu adevarat nevoia sa-l castigam: cel de la Teatrul Apollo din New York. Multi locuitori din Chicago credeau ca o victorie la Apolli era doar un lucru minor si nimic mai mult, dar tata avea o cu totul alta parere. El stia ca la New York sunt mai multe talente de mare calibru decat la Chicago si mai stia ca exista multe case de discuri si mai multi muzicieni profesionisti decat la Chicago. Daca reuseam la New York, atunci puteam reusi oriunde. Asta insemna pt noi o victorie la Apollo.
De la Chicago fusese trimis un raport de recunoastere in privinta noastra la New York iar reputatia dobandita era atat de mare incat organizatorii concursului de la Apollo ne-au introdus direct in marea finala, chiar daca nu participaseram la nici o competitie preliminara. Pana acum, Gladys Knight vorbise deja cu noi ca sa venim la Motown; la fel si Bobby Taylor, membru al formatiei The Vancouvers, cu care tatal meu se imprietenise. Tata le spusese ca noi vom fi fericiti sa facem o auditie la Motown, dar asta mai tarziu.
Ne-am dus la Apollo, pe Strada 125, suficient de devreme ca sa facem un tur de recunoastere. Ne-am plimbat prin teatru si am examinat toate fotografiile starurilor care cantasera sau jucasera acolo, indiferent de culoarea pielii. Directorul ne-a aratat in sfarsit cabina artistilor dar pana atunci gasisem deja fotografiile tuturor idolilor mei.
In timp ce salutam publicul impreuna cu fratii mei, priveam cu atentie la toate starurile, deoarece voiam sa aflu cat mai multe despre ele. Le priveam indelung picioarele, felul cum isi tin bratele, felul cum apuca microfonul, incercand sa descifrez ce fac si cum fac. Dupa ce am invatat tot ce se putea de la James Brown, stiam fiecare pas, fiecare mormait, fiecare rotatie si miscare. Trebuie sa spun ca interpretarea lui te epuiza, te obosea peste masura pe plan afectiv. Intreaga lui prezenta fizica, flacarile care-i ieseau prin toti porii, totul era fenomenal. Simteai fiecare picatura de sudoare de pe fata lui si stiai prin ce trece. N-am vazut pe nimeni care sa interpreteze ca el. De necrezut, intr-adevar. Cand urmaream pe cineva de care-mi placea, ma identificam cu acea persoana. James Brown, Jackie Wilson, Sam si Dave, The O'Jays - toti acestia modeleaza intr-adevar publicul. Cred ca am invatat mai multe doar uitandu-ma la Jackie Wilson decat la oricine altcineva. Toate acestea au reprezentat foarte mult ine ducatia mea.
Stateam in spatele scenei, in culise si ne uitam la toti cei care veneau dupa ce-si facusera numarul si toti erau draguti. Stateam pur si simplu la o parte cu teama respectuoasa si ma uitam la ei cum treceau. Si toti erau incaltati cu acei frumosi pantofi de lac. Imi amintesc ca eram distrus pt ca nu existau si masuri pt copii. Mergeam dintr-un magazin intr-altul cautand pantofi de lac si mereu auzeam: "Nu se fabrica numere atat de mici". Eram foarte abatutu, deoarece imi doream sa am pantofi care sa arate ca acei pantofi de scena, lustruiti, stralucitori, cu nuante rosii si portocalii cand intrau in contact cu luminca. Oh, cat de mult imi doream niste pantofi de lac, ca aceia pe care-i purta Jackie Wilson.
Majoritatea timpului stateam singur in culise. Fratii mei asteptau sus mancand si discutand, iar eu eram jos in culise, tarandu-ma pe podea, tinandu-ma de cortina prafuita, rau mirositoare si urmarind spectacolul. Vorbesc serios, chiar ca urmaream fiecare pas, fiecare miscare, fiecare, rasucire, fiecare intoarcere, fiecare mormait, fiecare emotie, fiecare lumina miscandu-se. Asta era educatia si odihna mea. Intotdeauna eram acolo cand aveam timp liber. Tatl meu, fratii mei, alti muzicieni, toti stiau unde sa ma gaseasca. Ma tachinau mereu, dar eu eram atat de absorbit de ceea ce vedeam sau amintindu-mi ceea ce tocmai vazusem incat nu-mi pasa. Imi aduc aminte de toate acele teatre: Regal, Uptown, Apollo - prea multe pt a le enumera. Talentul izvorat din acele locuri are proportii mitice. Cea mai buna educatie din lume este sa-i urmaresti pe maestri la lucru. N-ati putea invata pe cineva atat cat am invatat eu doar stand si privind. Unii muzicieni - Springsteen si U2 de ex, pot avea sentimentul ca au fost educati pe strada. Eu interpretez cu inima. Eu am fost educat pe scena. |
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
