|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
FanClubMJ
| Moonwalk - 6 - Dragostea e tot ce-ti trebuie
Acest mesaj a fost trimis de
FanClubMJ
pe data de 09/09/2009 la 00:48
.:. 1321 vizionari
.. Exista 6 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Imi planuisem sa-mi petrec cea mai mare parte a anului 1984 lucrand la cateva idei de filme pe care le aveam, dar m-am abatut de la planurile mele. Prima data, in ianuarie, m-am procopsit cu niste arsuri in timp ce faceam o reclama pentru “pepsi”, pe care o inregistram impreuna cu fratii mei.
Cauza focului a fost pur si simplu prostia. Faceam inregistrarea in timpul noptii, iar eu trebuia sa cobor pe cateva scari printer niste faclii, bombe de magneziu, asezate foarte aproape, de fiecare parte a scarii. Parea cat se poate de simplu. Trebuia sa cobor pe acele trepte in timp ce aceste bombe urmau sa explodeze in imediata mea apropiere. Am facut cateva repetitii si ma incadram perfect in timp. Efectul luminos provocat de acele faclii era extraordinar. Aba mai tarziu mi-am dat seama ca bombele se aflau la numai jumatate d emetru departare de capul meu, in ambele parti, ceea ce insemna o nerespectare totala a regulilor de securitate. Trebuia sa stau in mijlocul unei explozii de magneziu, la numai o jumatate de metro distanta de bombe in fiecare parte.
Apoi Bob Giraldi, regizorul, a venit la mine si mi-a spus:”Michael, ajungi jos prea devreme. Vrem sa te vedem acolo sus, pe scari. Atunci cand se aprind luminile vrem sa vedem ca esti acolo, asa ca asteapta!”
Asadar am asteptat, bombele au explodat de fiecare parte a capului meu, iar parul mi-a luat foc din pricina scanteilor. Dansam pe rampa aceea, intorcandu-ma, facand piruete, fara sa stiu ca eram in flacari. Deodata mi-am simtit bratele ridicandu-se spre cap, in incercare de a calma valvataia. Am cazut pe jos, straduindu-ma sa ma scutur de flacari. Jermaine s-a intors si m-a vazut pe podea, imediat ce exploziile incetasera, si a crezut ca fusesem impuscat de cineva din multimie – caci inregistrarea se facea in fata unui numar mare de spectatori. Lui asa i s-a parut si cam asa si aratam.
Mico Brando, care lucreaza pentru mine, a fost prima persoana care a ajuns in apropierea mea. Dupa asta totul a fost haos. A fost o nebunie. Nici un film nu ar putea sa imortalizeze destul de bine drama care a urmat in acea seara. Multimea a inceput sa zbiere. Cineva a strigat: “Faceti rost de niste gheata!”. Se auzeau de peste tot tipete nebunesti, de isterie. Oamenii se vaitau: “Oh, nu!” In cele din urma a aparut o ambulanta si, ianinte de a ma baga in ea, i-am vazut pe membrii executivului de la “Pepsi” stand intr-un colt, parand ingroziti. Imi aduc aminte ca cei din corpul medical m-au pus pe o targa si ca tipii de la “Pepsi” erau atat de speriati incat nu au putut sa se deplaseze sa vada ei insisi ce s-a intamplat cu mine.
Intre timp reusisem sa ma detasez intr-un fel de toate acelea, in pofida durerii ingrozitoare. Urmaream desfasurarea mai departe a intregii drame. Mai tarziu mi –sa spus ca suferisem un soc, ca ramasesem blocat, dar imi aduc aminte ca drumul pana la spital nu mi-a displacut, caci nu ma gandisem niciodata ca m-as putea afla intr-o salvare care fuge cu sirenele urland. Era unul din acele lucruri pe care de multe ori mi-am dorit sa le fac pe vremea cand eram copil. Cand am ajuns, mi s-a spus ca se adunase in fata o alta multime. Asa ca am cerut sa mi se dea manusa. Exista o pelicula celebra in care eu faceam cu mana de pe o brancarda si in care purtam acea manusa.
Mai tarziu unul din doctori mi-a spus ca era un miracol ca ramasesem in viata. Unul din pompieri a adaugat ca, in cele mai multe cazuri de acest gen, hainele se aprind, situatie in care cel aprins de flacari poate fi desfigurat sau poate chiar muri. Asta este. Am avut arsuri de gradul trei pe ceafa, rani care aproape mi-au ajuns pana la craniu, si cu care am avut din aceasta pricina o sumedenie de probleme. Am fost totusi foarte norocos.
Ceea ce stiu acum este ca incidental acesta a creat o serioasa publicitate in sferele comerciale. “Pepsi”-ul s-a vandut mai bine ca niciodata. Dupa o vreme, au venit din nou la mine si mi-au oferit cea mai mare suma ce a fost platita vreodata ca onorariu. A fost atat de lipsita de precedent, incat a intrat in The Guinness Book of World Records. Eu si “pepsi” am mai lucrat impreuna si la o alta reclama comerciala, numita The Kid, cand le-am facut multe probleme la inregistrare, in acele parti in care apaream eu, limitandu-le, fiindca simteam ca o parte dintre ele nu mergeau destul de bine. Mai tarziu, cand reclama s-a dovedit a fi de succes mi-au spus ca am avut dreptate.
Imi aduc mereu aminte cat de speriati erau cei din executivul “Pepsi” in noaptea cu focul. Erau convinsi ca arsurile pe care le-am capatat urmau sa lase un gust rau in gura tuturor pustilor din America ce s-ar fi apucat sa bea “Pepsi”. Stiau ca puteam sa-I dau in judecata, si chiar as fi putut, dar m-am dovedit a fi baiat bun. Cu adevarat baiat bun. Mi-au dat 1 500 000 de dolari, pe care i-am donat imediat la Michael Jackson Burn Center . Tineam neaparat sa fac ceva in sensul acesta, caci fusesem foarte impresionat de ceilalti pacienti cu arsuri pe care i-am intalnit in spital.
Apoi a venit turneul Victory. Am dat impreuna cu fratii mei peste cincizeci de spectacole in decurs de mai bine de cinci luni.
Nu vroiam sa fac acest turneu si m-am luptat sa nu aiba loc. Ma gandeam ca cel mai destept lucru din partea mea ar fi fost san nu particip in acest turneu, insa fratii mei si-l doreau foarte tare, asa ca in cele din urma am facut-o pentru ei. Asadar, mi-am spus in sinea mea ca, de vreme ce eram angajat in treaba asta, c ear fi sa pun si ceva suflet, pentru a duce totul la capat.
Cand a venit vremea turneului, in sinea mea eram hotarat asupra mai multor numere pe care sa le execut pe scena, caci in timpul spectacolului nu ai timp sa gandesti; atunci iti dai pur si simplu drumul, te daruiesti publicului. Telul meu in turneul Victory era acela de a ada din mine tot ce puteam da in fiecare din multele reprezentatii. Ma gandeam, speram ca in asala ar fi putut sa ajunga si oameni carora nici macar nu le placea de mine. Imi imaginam ca erau unii care auzeau intamplator despre show si care ar fi vrut sa vina sa vada ce se intampla, despre ce e vorba. Voiam sa se faca multa valva in jurul acestui spectacol, asa incat sa vina sa ne vada o categorie cat mai larga de oameni. Vilva, zvonurile, sunt cea mai buna publicitate care exista. Nimic nu li se poate pune in cale. Daca la mine vine cineva si-mi spune despre o chestie ca este extraordinara, m-a cumparat.
M-am simtim foarte puternic pe parcursul acestui turneu Victory. Ma simteam buricul pamantului. Eram cat se poate de hotarat. Acel turneu a fost cam asa: “Noi suntem un munte. Am venit aici ca sa impartim cu voi placerea pe care o da muzica. Avem ceva de spus si va vom spune.” La inceputul spectacolului ne urcam deasupra scenei, de unde coboram pe niste scari. Deschiderea era dramatica si tralucita si a acapart tot feeling-ul spectacolului. Atunci cand luminile s-au aprins si spectatorii ne-au vazut, am crezut ca o sa se darame tavanul e noi.
Era o senzatie deosebit de placuta, aceea de a canta din nou cu fratii mei. Aveam sansa de a reinvia epoca grupului Jackson 5” si a lui Jacksons. Eram din nou impreuna. Jermaine se reintorsese intre noi si beneficiam de un nou val de po****ritate. Era cel mai mare turneu pe care l-a facut vreodata un grup, tinut in aer liber, pe stadioane imense. Eu insa am fost dezamagit de el inca de la inceput. Vroiam sa impresionez lumea intreaga asa cum nu mai fusese niciodata pana acum. Vroiam sa prezint oamenilor ceva care sa-i faca sa exclame “Ooo! Este minunat!”. Raspunsul pe care l-am primit a fost extraordinary, si extraordinari au fost si fanii, insa eu eram necajit din cauza show-ului. Nu am avut nici timpul si nici posibilitatea de a-l slefui, asa cum as fi vrut. Eram dezamagit de punerea in scena a lui Billie Jean. Voiam sa fiu cu mult mai mult decat ceeea ce reusisem. Nu-mi placea jocul de lumini, iar pasii nu au fost deloc cei pe care mi-i dorisem. Simteam ca mor din cauza ca trebuie sa accept lucrurile asa cum fusesera stabilite si ca trebuia sa fac totul asa cum faceam.
Erau unele momente, chiar inaintea inceperii spectacolului, cand anumite lucruri ma necajeau, ma indispuneau – probleme de afaceri sau de personal. Imi spuneam in sinea mea : “Nu stiu cum as putea sa ma descurc cu asta, nu stiu daca voi reusi sa termin acest spectacol. Nu pot canta in aceste conditii.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
 Posted 09/09/09 @ 00:51
|
Dar, odata ajuns la intrarea in scena, cu mine se petrecea ceva. Ritmul starurilor si luminile reflectoarelor ma lovesc, iar problemele deodata dispar. Asta mi s-a intamplat de foarte multe ori. Fiorul pe care ti-l da faptul de a fi in spectacol face sa treaca totul. E ca si cum Dumnezeu ar spune: “Ba poti. Da, pur si simplu. Poti. Asteapta doar. Asteapata pana vei auzi asta.” Iar acompaniamentul patrunde in coloana mea vertebrala, pe care o face sa vibreze, si, pur si simplu, sunt transpus. Uneori aproape ca imi pierd controlul, incat muzicantii isi spun: “Ce naiba face?”...si trebuie sa se ia dupa mine. Poti schimba intreaga schema a unei piese. Te opresti si o iei din nou de la tema, realizand cu totul si cu totul altceva. Cantecul te duce intr-o alta directie.
Au fost parti in timpul spectacolelor din turneul Victory unde realizam aceste devieri de la tema, iar spectatorii repetau ceea ce eu spuneam. Eu ziceam “Da, de, da, de” iar ei repetau “Da, de, da, de”.
Am facut asta de nenumarate ori, iar auditoriul a intrat imediat in joc. Iar cand intreaga suflare face asta, suna ca un cutremur! Oh! Este un sentiment extraordinar sa fii in stare sa reusesti asta cu toti acei oameni – stadioane intregi – iar ei sa faca cu totii ceea ce faci tu. Este cel mai extraordinar sentiment de pe pamant. Te uiti printre spectatori si vezi tot felul de oameni: adolescenti, copii si bunici, oameni de douazeci si treizeci de ani. Toata lumea este transpusa, tin mainile deasupra capului si canta cu totii. Ceri celor de la lumini sa puna reflectorul pe ei si le vezi fetele, apoi spui: ”Ridicati mainile” si ei ridica toti mainile, si le mai spui “Ridicati-va in picioare” sau “Bateti din palme” iar ei fac ce le spui. Sunt toti bucurosi, se simt bine si fac tot ceea ce le spui sa faca. Le place asta mult de tot si este atat de minunat – toate rasele de oameni sunt impreuna si fac la fel. In momente ca acestea spun: “Priviti in jurul vostru. Priviti-va pe voi insisi. Priviti. Priviti in jurul vostru. Iata ce ati facut.” Oh, este atat de frumos, de minunat. Te face sa te simti foarte puternic. Acestea sunt momente intr-adevar extraordinare.
Turneul Victory a fost prima mea ocazie de a ma prezenta fanilor Michael Jackson de la aparitia lui Thriller, cu doi ani in urma, si pana atunci. Au existat unele reactii ciudate. Am dat buzna peste oameni in salile de spectacol, iar ei si-au zis: “Nu, asta nu poate sa fie el, nu ar fi venit aici.” Eram nedumerit, asa ca m-am intrebat: “De ce nu as fi facut-o? Sunt undeva pe pamant. Trebuie sa ma aflu undeva la un moment dat. De ce nu tocmai aici?” Unii fani isi imagineaza despre tine ca ai fi aproape o iluzie, un lucru care de fapt nu exista. Atunci cand te vad au senzatia ca se petrece vreun miracol sau cam asa ceva. Au fost fani care m-au intrebat daca folosesc camera de baie. Vreau sa spun ca te pun uneori in incurcatura. Pierd din vedere faptul ca esti si tu ca si ei din cauza ca dunt foarte emotionati. Pot insa sa-i inteleg, pentru ca si eu m-as fi simtit exact la fel daca, de exemplu, m-as fi intalnit cu Walt Disney sau Charlie Chaplin.
Spectacolul de deschidere al turneului s-a tinut la “Kansas City”. A fost prima seara a lui Victory. Inainte de spectacol, cand am trecut pe langa bazinul de innot al hotelului, Feank Dileo si-a pierdut echilibrul si a cazut in apa. Lumea a vazut asta si a inceput sa se agite. Unii dintre noi pareau incurcati, intr-un fel, dar eu am inceput sa rad. Nu se ranise si parea mai degraba surprins, nu intelegea ce se intampla. Am sarit peste un zid scurt si ne-am trezit in mijlocul strazii fara niciun fel de aparare. Oamenii nu prea pareau a fi in stare sa creada ca mergeam pur si simplu pe strada, ca treceam pe langa ei. Ne-au tratat cu indiferenta.
Mai tarziu, cand ne-am intors la hotel, Billy Bray – cel care a fost seful echipei mele de paza si securitate inca de cand eram copil – dadea din cap si radea in timp ce povesteam aventurile prin care am trecut.
Bill este deosebit de atent si de o profesionalitate extraordinara in meseria lui, dar nu se ingrijoreaza pentru lucrurile deja consumate. El calatoreste cu mine peste tot unde ma duc si uneori el este singurul meu insotitor in deplasarile mai scurte. Nu-mi pot imagina viata fara Bill; este calduros, afectiv si simpatic, absolut indragostit de viata. Este un om nemaipomenit.
Atunci cand turneul a ajuns la Washington D.C., stateam pe balcon impreuna cu Frank, care are un foarte dezvoltat simt al umorului, si caruia ii place foarte tare sa faca farse. Faceam bascalie unul de celalalt, si eu am inceput sa-i iau din buzunar cate o hartie de o suta de dolari si sa o arunc peste balustrada oamenilor care treceau pe dedesubt. Asta aproape ca a generat o busculada. Incerca sa ma opreasca, insa amandoi radeam si ne distram enorm. Imi amintea de poantele si farsele pe care eu si fratii mei obisnuiam sa le facem in timpul turneelor. Frank i-a trimis pe oamenii din corpul de garda personala sa caute prin tufisuri si sa recupereze ceva din banii ce nu fusesera inca descoperiti.
In Jacksonville poliatia locala era cat p-aci sa ne omoare intr-un accident de circulatie, pe drumul de numai patru blocuri ce despartea hotelul nostru de stadion. Mai tarziu, cand ne aflam tot in Florida, dar in alta parte, atunci cand se instalase neplacuta plictiseala a turneelor, despre care am mai vorbit ceva mai devreme, i-am facut lui Frank o alta mica poanta. L-am rugat sa vina pana in apartamentul meu, iar cand a ajuns l-am imbiat cu niste pepene rosu, ce se afla pe o masuta situata in coltul opus al camarei. Frank s-a dus pana acolo sa-si ia o felie si a trecut peste prietenul meu Muscles, sarpele boa, pe care il luasem cu mine la drum. Muscles este total inofensiv, insa Frank nu poate sa suporte serpii, asa ca a inceput sa urle si sa se smiorcaie. Am inceput sa alerg dupa el prin camera cu sarpele boa. Se speriase rau de tot, in orice caz. A intrat in panica, a fugit din camera si a luat arma unuia dintre oamenii de paza. Era hotarat sa il impuste pe bietul Muscles, insa gardianul a reusit sa-l calmeze. Mai tarziu mi-a spus ca nu se poate gandi decat la asta: “Trebuie sa i-o fac acetsui sarpe”. Am descoperit ca multor oameni, care altfel par tari, stapani pe ei, le este frica de serpi.
Traiam incuiati prin hotelurile din toata America, exact la fel ca in turneele pe care le facusem mai inainte. Eu si cu Jermaine, sau uneori impreuna cu Randy, apelam la cateva poante pe care le facusem si in alte turnee, stropind de la balcon cu apa pe cei care luau masa in sala de jos, la foarte multe etaje distanta. Eram la o inaltime atat de mare, incat apa se imprastia de tot cand ajungea jos. Era exact ca in vremurile de demult, inghitind plictiseala din hotelurile in care eram incuiati, neputand sa mergem undeva fara o protectie masiva.
Dar au existat si o sumedenie de zile in care ne-am si distrat. Am avut o gramada de timp liber in perioada acelui turneu si a trebuit sa ne luam cinci mici vacante in “Disney World”. Odata, pe cand stateam in hotelul de acolo, s-a intamplat un lucru miscator, extraordinar. Nu-l voi uita niciodata. Eram pe balcon, de unde puteam sa vad o zona foarte intinsa. Erau adunati acolo o multime de oameni. Era atat de mare imbulzeala, incat se bagau unul in celalalt, inghiontindu-se. Un individ m-a recunoscut si a inceput sa-mi strige numele. Mii de oameni au inceput sa scandeze: “Michael! Michael!”, reverberandu-se in intregul parc. Scandarile au continuat, iar in cele din urma, au ajuns atat de puternice incat, daca nu as fi fost obisnuit cu asa ceva mi s-r fi parut suparatoare. Din cate mi-am dat eu seama, toata lumea incepuse sa strige. Mi-am spus: “Oh, asta este minunat. Imi place asa de tare!”. Toata munca cu care m-am angajat in Thriller, toata staruinta si credinta in visul meu, truda pe care am depus-o in acele cantece, cand aproape adormeam de oboseala langa stativul de microfon, toate au fost rasplatite prin aceasta manifestare de afectiune.
Am trait timpuri in care mergeam la teatru sa vad o piesa si toata lumea incepea pur si simplu sa apalude. Doar pentru ca ii bucura prezenta mea acolo. In asemenea momente ma simt deosebit de onorat si de fericit. Toata munca depusa incepe sa capete o alta valoare.
Turneul Victory trebuia initial sa se intituleze The Final Courtain , pentru ca toti ne dadeam seama ca acesta este ultimul turneu pe care urmam sa-l mai facem impreuna. Dar ne-am decis ca este mai bine sa nu punem accentul pe asta.
|
 |
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 09/09/09 @ 01:03
|
Turneul mi-a facut placere. Stiam ca urma sa fie un drum lung. In cele din urma a fost probabil chiar prea lung. Partea care mi-a placut mie cea mai tare a fost aceea ca am vazut copii printre spectatori. In fiecare seara se prezentau in numar destul de mare, imbracati fistichiu. Erau foarte aprinsi. Pustii m-au inspirat cu adevarat pe parcursul acelui turneu, pusti din toate grupurile etnice si de toate varstele. A fost visul meu, inca de pe cand eram copil, de a strange la un loc oamenii intregii lumi prin dragoste si muzica. Inca mi se face pielea de gaina cand ii ascult pe cei de la “Beatles” cantand All you need is love . Mi-am dorit intotdeauna ca acest cantec sa devina o deviza a intregii lumi.
Mi-au placut foarte tare spectacolele pe care le-am dat in Miami si tot timpul pe care ni l-am petrecut acolo. Si in Colorado a fost excelent. A trebuit sa ne pierdem o parte din timp relaxandu-ne la “Caribou Ranch”. Iar New York-ul a fost ceva deosebit, asa cum este el mereu. La spectacol a venit Emannuel Lewis, ca si Yoko, Sean Lennon, Brooke, un mare numar de buni prieteni. Aducandu-mi acum aminte, imi dau seama ca partea de culise a fost atunci la fel de importanta pt mine ca si concertul in sine. Am descoperit ca puteam uita de mine insumi in acele showuri. Imi aduc aminte ca imi dadeam jos jachetele si mi le aruncam in public. Garderobierii se cam suparau pe mine insa eu le raspundeam cinstit: “Imi pare rau insa nu pot sa ma abtin. Nu pot sa ma controlez. Se intampla ceva si stiu ca nu ar trebui sa fac ceea ce sunt pe cale sa fac insa pur si simplu nu ma pot abtine. Exista un spirit al comuniunii care intra in tine iar tu nu doresti altceva decat sa-l lasi sa se manifeste.
Ne aflam in timpul turneului Victory cand a ajuns la noi vestea ca sora mea Janet s-a casatorit. Tuturor le era frica sa-mi spuna, caci eu sunt cel mai apropiat de ea. Am fost socat. Ma simteam raspunzator fata de ea, eram protectorul ei. Sora mai mica a lui Quincy Jones a fost cea care mi-a adus vestea.
M-am bucurat intotdeauna de bune relatii, stranse si minunate, cu toate cele trei frumoase surori ale mele. La Toya este cu adevarat o persoana adorabila. Este foarte placut sa-ti fie prin preajma si este foarte simpatica. Daca te duci in camera ei, nu ai voie sa te asezi pe canapea, nu ai voie sa te asezi pe pat, nu ai voie sa calci pe covor. Acesta este adevarul. Te da afara din camera ei. Vrea ca acolo totul sa fie perfect. Ii spun: “Dar trebuie sa mergi pe covor din cand in cand”, insa ea nu vrea urme pe el. Daca stranuti, ce sa mai vorbim. Asa este ea. Mama spune ca si ea era mai de mult asa.
Janet, pe de alta parte, a fost mereu mai baietoasa. Ea a fost pt mine, o foarte lunga perioada, cel mai bun prieten din familie. De asta imi venea asa de greu sa o vad ca se marita si pleaca. Tot ce am facut, am facut impreuna. Aveam aceleasi interese, acelasi simt al umorului. Cand eram mai tineri, in zilele in care aveam “liber”, ne trezeam dimineata si ne faceam un program pt intreaga zi. De obicei programul suna cam asa:
Desteptarea, hranit animalele, micul dejun, vizionat desene animate, mers la film, mers la restaurant, mers la alt film, intors acasa si mers la bazinul de inot.
Acestea erau ideile noastre pt o zi mareata. Seara ne uitam din nou pe program si ne aduceam aminte cat de bine ne-am distrat.
Era excelent sa fiu impreuna cu Janet caci nu exista pericolul ca unuia dintre noi sa-I placa ceva care celuilalt sa nu-i placa. Aveam acealeasi gusturi. Uneori ne citeam unul altuia. Eram ca niste gemeni.
Pe de alta parte, eu si La Toya suntem diferiti. Ea nici macar nu hranea animalele, caci numai mirosul lor o facea sa spele putina. Ca sa nu mai vorbim de mersul la cinema. Nu poate sa inteleaga ce vad eu in Star Wars, Close Encounters sau Jaws. Gusturile noastre in materie de filme sunt la kilometri departare unul de celalalt.
Cand Janet se afla prin apropiere iar eu nu eram prins cu lucrul la vreo piesa sau ceva, eram de nedespartit. Stiam insa ca la un moment dat vor interveni interese diferite si eventual atasamente diferite. Era inevitabil.
Din pacate, casatoria ei nu a durat prea mult, dar acum este din nou fericita. Cred cu hotarare ca o casatorie poate sa fie un lucru minunat, daca este spre binele fiecaruia dintre cei doi. Cred in dragoste – si inca foarte tare – si cum ai putea sa nu crezi in ceva prin care tu insuti ai trecut? Cred in relatia de prietenie. Stiu ca intr-o zi voi gasi femeia potrivita si ma voi casatori si eu. De multe ori ma gandesc mai departe chiar, ca voi avea si copii; de fapt, ar fi ceva frumos sa am o familie mare, din moment ce eu insumi provin dintr-o astfel de familie numeroasa. In imaginatia mea, atunci cand ma gandesc sa am o familie mare, imi inchipui ca voi avea treisprezece copiii.
In momentul acesta lucrul imi rapeste aproape tot timpul si aproape toata viata emotionala. Imi place sa creez si sa vin mereu cu noi proiecte. Cat despre viitor, Que sera, sera. Timpul va hotara. Mi-ar fi foarte greu sa fiu dependent de cineva, dar daca ma straduiesc, pot sa-mi imaginez cum este. Sunt atatea pe care as vrea sa le fac si sunt atatea de facut.
Nu pot sa ma abtin de anu comenta unele din criticile care mi-au fost aduse de-a lungul timpului. Se pare ca jurnalistii doresc sa mai spuna cate o chestie, doar ca s poata sa-si vanda ziarele. Se spune ca mi-as fi marit ochii, ca as vrea sa arat mai alb. Mai alb? Ce fel de declaratie o fi si asta? Nu eu am inventat chirurgia plastica. Exista de foarte mult timp. O sumedenie de oameni de treaba, oameni excelenti au apelat la chirurgia plastica. Nimeni nu scrie despre operatiile facute de acestia, ei nu au parte de astfel de critici. Nu e cinstit. Mult din ceea ce se scrie este fabricat. De ajuns de mult incat sa te faca sa te intrebi: “ Ce s-a intamplat cu adevarul? Nu mai face el oare parte din stil?”.
In cele din urma, cel mai important este sa fii cinstit cu tine insuti si cu cei pe care ii iubesti sis a muncesti din greu. Vreau sa spun ca trebuie sa muncesti ca si cum nu ar exista ziua de maine, sa faci totul azi. Repetitii, antrenamente. Sa te lupti. Incerc sa spun ca trebuie intr-adevar sa te straduiesti, sa-ti cultivi talentul pana la cel mai inalt nivel. Sa fii cel mai bun in ceea ce faci. Sa incerci sa stii in domeniul tau mai mult decat oricare alta fiinta vie. Foloseste-te de toate instrumentele meseriei tale, fie ca acestea ar insemna carti, o podea pe care sa dansezi, ori corpul cu care sa innoti prin apa. Oricare ar fi acestea, ele iti apartin. Asta este ce am incercat mereu sanu uit. Si la toate acestea m-am gandit indelung in timpul turneului Victory. Nu exact in sensul in care as fi vrut, dar simteam ca asta avea sa se intample mai tarziu, atunci cand aveam sa ies de unul singur, dand spectacole si facand filme. Toti banii pe care i-am primit pe concerte i-am donat institutiilor de caritate, inclusive in fondul Centrului pentru accidentati cu arsuri, care m-a ajutat dupa incidentul din timpul inregistrarilor pentru “PEPSI”. Donatiile noastre din acel an au fost de peste patru milioane de dolari. Pentru mine asta a fost cam totul in legatura cu turneul Victory – a da inapoi.
Dupa experienta pe care am avut-o cu turneul Victory, am inceput sa iau deciziile asupra carierei mele cu o mai mare grija, asa cum nu o mai facusem niciodata.
Invatasem intr-unul din turneele anterioare o lectie care, in timpul lui Victory, mi-a fost permanent foarte vie in minte datorita noilor dificultati.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 09/09/09 @ 01:05
|
Facusem cu multi ani in urma un turneu cu individul din a carui cauza grupul nostru s-a dezmembrat, insa am invatat ceva de la acesta. Tipul spunea: “Asculta, toti oamenii acestia lucreaza pentru voi. Nu voi lucrati pentru ei. Voi ii platiti”.
Imi spunea asta tot timpul. In cele din urma am inceput sa inteleg ce voia sa spuna. Pentru mine acesta era un concept cu totul nou, pentru ca la “Motown” totul se facea pentru noi. Alti oameni luau decizii in locul nostru. Acea experienta mi-a produs tare mentale. “Trebuie sa te imbraci cu asta. Trebuie sa canti cantecele astea. Te duci acolo. Trebuie sa dai interviul asta si sa faci emisiunea aia de T.V.” Cam asa mergeau treburile. Noi nu aveam sa spunem nimic. Atunci cand tipul mi-a spus ca eu eram cel care trebuie sa controleze totul, m-a trezit, in sfarsit. Mi-am dat seama ca avea dreptate.
In ciuda tuturor, ii datorez individului o oarecare doza de recunostinta.
Captain EO s-a nascut datorita faptului ca “Disney Studios” dorea de la mine sa fac o noua inregistrare pentru parcuri. Au spus ca nu ii intereseaza despre ce e vorba, atat timp cat este ceva creativ. Am avut cu ei o mare intalnire, iar in cursul acelei dupa-amieze le-am spus ca Walt Disney era el insusi pentru mine un erou foarte important si ca eram deosebit de interesat de biografia si filosofia lui Disney. Voiam sa fac impreuna cu ei ceva care ar fi fost aprobat de Disney insusi. Citisem o sumedenie de carti despre Walt Disney si imperiul creatiei sale, si era foarte important pentru mine sa fac lucrurile in asa fel incat sa iasa ca si cand ar fi fost realizate de el.
In cele din urma m-au rugat sa fac un film si am fost de acord. Le-am spus ca as fi dorit sa lucrez cu George Lucas si Steven Spielberg. Am aflat ca Steven era ocupat, asa ca George l-a adus pe Feancis Ford Coppola, si aceasta a fost echipa pentru Captain Eo.
Am zburat de cateva ori la San Francisco ca sa-l vizitez pe George acasa la el, la Skywalker Ranch, si treptat am reusit sa scriem un scenariu pentru un filmulet ce putea fi realizat cu ajutorul celei mai avansate tehnologii de atunci, 3D. Captain Eo urma sa fie facut in asa fel incat spectatorii sa se simta ca in interiorul unei nave spatiale, in timpul unui zbor cosmic.
Captain Eo vorbeste despre transformarile si felul in care muzica poate sa ajute la schimbarea lumii. George a venit cu numele Captain Eo (Eo inseamna in greceste “jos”). Povestea este despre un tanar plecat in misiune spre o planeta napastuita, care este condusa de o regina diabolica. Este insarcinat cu responsabilitatea de a aduce locuitorilor lumina si frumusete. Este o mare victorie reputata de bine asupra raului.
Lucrand la Captain Eo mi-au fost reimprospatate toate sentimentele pozitive pe care le-am avut in legatura cu lucrul la un film si m-a facut sa-mi dau seama mai tare ca niciodata ca drumul pe care voi apuca in viitor se refera la cinematografie. Imi plac foarte tare filmele, si asta inca de cand eram copil mic. Pentru doua ore poti fi transportat intr-un alt loc, intr-o alta lume. Filmele te pot duce oriunde. Acesta este motivul pentru care imi plac. Pot sa ma asez si sa spun: “Okay, nimic nu mai exista inclipa asta. Du-ma intr-un loc minunat si fa-ma sa uit de cele ce ma apasa, de griji si de programul de zi cu zi”.
Imi place, de asemenea, sa stau in fata unui aparat de filmat de 35 de mm. De obicei ii auzeam pe fratii mei spunand : “Voi fi bucuros cand se va termina inregistrarea aceasta”, si nu puteam sa inteleg de ce nu le place. Eu m-as tot fi uitat, incercand sa invat, sa vad ce vrea regizorul sa obtina, ce anume facea luministul. Voiam sa stiu pe unde vin luminile si de ce regizorul trage atat de multe duble. Imi placea sa-i aud vorbind despre schimbarile ce fusesera facute in scenariu. Toate faceau parte din ceea ce eu consider a fi instruirea de pregatire pentru film. Pionieratul, noile idei, acestea sunt lucruri foarte incitante pentru mine, iar industria cinematografica pare sa sufere acum de o acuta criza de idei; sunt atatia oameni care fac acum exact acelasi lucru. Marile studiouri imi aduc aminte de felul cum se lucra la “Motown”, atunci cand nu cadeam la invoiala cu ei: vor rezolvari simple si vor ca oamenii lor sa le furnizeze formule tip – succesul asigurat – publicul insa, bineinteles, incepe sa se plictiseasca. Asa ca multi dintre ei realizaeza mereu aceleasi pelicule – tipar. George Lucas si Steven Spielberg sunt niste exceptii.
Vreau sa incerc sa fac niste schimbari. Intr-o zi voi incerca sa schimb anumite lucruri.
Marlon Brando a devenit un foarte apropiat si de incredere prieten al meu. Nici nu pot sa va spun cat de atasat este de mine. Ore intregi stam si vorbim. Mi-a povestit o grama de lucruri despre filme. Este un actor cum nu se poate mai minunat, si a lucrat cu o sumedenie de giganti ai aceste industrii – de la actori pana la operatori. Are atat respect pentru valoarea artistica a productiei de film incat ma lasa paf. Imi este ca un tata.
Asa incat, in perioada aceasta filmele sunt visul meu numarul unu, insa mai am, pe langa acesta, si alte visuri.
La inceputul lui 1985 am scos We Are the World, inregistrand toata noaptea si cu toate starurile intr-o sedinta care a avut loc dupa ceremonia de decernare a Premiilor Americane pentru Muzica. Am scris cantecul impreuna cu Lionel Richie, dupa ce am auzit apelurile pentru ajutoare alimentare de oamenii muritori de foame din Etiopia si Sudan.
Cam pe vremea aceea obisnuiam sa o rog pe sora mea Janet sa ma insoteasca intr-o camera cu o acustica foarte interesanta, ca un closet sau ca o camera de baie, si acolo ii cantam, doar o nota, un ritm cu o singura nota. Nu aveam versuri si nimic altceva, doar un sunet gutural, scos din adancul pieptului. O intrebam: “Ce vezi, Janet? Ce-ti inchipui cand auzi acest sunet?” Iar de data aceea mi-a raspuns: “Copiii care mor in Africa.”
“Ai dreptate. Asta este ce se petrece si in sufletul meu.”
Apoi a spus: “Vorbesti despre Africa. Vorbesti despre copiii care mor”. Acesta este modul in care s-a nascut We Are the World. In mintea mea asta este ceea ce cantaretii trebuiau sa obtina. Trebuia sa o cantam si sa aiba acest efect, chiar si daca totul s-ar fi petrecut intr-o camera intunecata. S-a pierdut mult din cauza filmarii T.V. Trebuia sa fim in stare sa miscam lumea, fara toata acea tehnologie avansata, fara imagini, folosind numai sunetul.
Am dat spectacole de cand ma stiu. Stiu o gramada de secrete, o sumedenie de lucruri de genul acesta.
Cred ca We are The World este un cantec foarte spiritual, dar spiritual intr-un anume sens. Am fost foarte mandru ca acest cantec imi apartine partial si ca eu am fost unul dintre cei care l-au inregistrat in noaptea aceea. Eram cu totii uniti de dorinta noastra de a face o diferenta. Pamantul devenea un loc mai bun pentru noi, facand diferenta fata de oamenii infometati pe care voiam sa-i ajutam.
Am castigat cateva premii Grammy si au inceput sa apara versiuni simplificate ale lui We Are the World, ca si ale lui Billie Jean. Inca de pe cand am scris acest cantec m-am gandit ca ar trebui cantat de copii. Atunci cand, in cele din urma, l-am auzit cantat de copii, in versiunea producatorului George Duke, aproape am inceput sa plang. Este cea mai buna versiune pe care am auzit-o vreodata.
Dupa We Are the World m-am hotarat inca o data sa ma retrag din viata publica. Timp de doi ani si jumatate mi-am dedicat aproape tot timpul pe care il aveam inregistrarii albumului ce-i avea sa-i urmeze lui Thriller, anume L.P.-ul intitulat Bad.
De ce mi-a luat atat de mult timp realizarea lui Bad? Raspunsul este acela ca Quincy si cu mine am decis ca acest album trebuia sa fie cat mai aproape de perfectiune, pe cat era omeneste posbil. Un perfectionist nu trebuie sa se grabeasca; el modeleaza, sculpteaza si finiseaza pana cand obiectulo muncii sale ajunge la perfectiune. Nu poate sa-i dea drumul pe piata pana cand nu este satisfacut, pur si simplu nu poate.
Daca ceva nu este in regula, arunci totul la gunoi si o iei de la inceput. Lucrezi la acel ceva pana iese ce ti-ai dorit. Daca ajunge la limita perfectiunii pe care ai putut sa i-o dai, atunci il scoti la iveala. Cu adevarat, trebuie sa-l scoti la lumina cand si unde trebuie. Acesta este unul dintre secretele meseriei. Aceasta este diferenta dintre un disc ce ajunge pe locul treizeci in top si unul care nu numai ca ajunge number one, dar si ramane in aceasta pozitie saptamani la rand. Trebuie sa fie cat se poate de bun. Daca este, atunci ramane in varful top-ului, iar cand incepe sa coboare o lume intreaga se mira de ce.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 09/09/09 @ 01:07
|
Imi este foarte greu sa povestesc care este modul in care Quincy Jones si cu mine lucram impreuna pentru a realiza un album. Ceea ce trebuie eu sa fac este sa scriu cantecele, sa compun muzica, ia Quincy scoate tot ceea ce este mai bun in mine. Acesta este singurul mod in care pot sa-mi explic totul. Quincy ma asculta, apoi face modificari. Imi zice: ”Michael, aici ar trebui sa schimbi ceva”, iar eu rescriu partea aceea schimbata. Si ma ghideaza, ajutandu-ma sa creez, ajutandu-ma sa inventez lucrand cu sunete noi, un nou tip de muzica.
Si ne certam. In timpul inregistrarilor lui Bad nu am cazut de acord asupra anumitor lucruri. Si daca e sa ajungem la scandal, asta se intampla din cauza noilor instrumente, ultimul racnet in materie de tehnologie. Obisnuiesc sa-i spun: “Quincy, stii, muzica este intr-o continua schimbare”. Eu vreau sa am cel mai recent sunet de tobe care a fost scornit de mintea omului. Vreau sa fiu la curent cu ultimile descoperiri. Apoi continuam lucrul si ne iese cel mai bun disc pe care l-am putea realiza.
Nu vrem sa ne inselam fanii. Incercam numai sa facem si sa interpretam cantecele in maniera celei mai bune calitati. Oamenii nu vor cumpara niciodata lucruri contrafacute. Vor cumpara intotdeauna numai ceea ce le place. Atunci cand vrei sa uiti de necazuri, te urci in masina, te duci la un magazin de discuri, iar atunci cand platesti trebuie sa fii sigur ca ceea ce cumperi iti place cu adevarat. Niciodata nu spui: “Hai sa cumpar un disc cu muzica country, ca sa creasca vanzarea de muzica country, sau unul de muzica rock ca sa aiba si muzica rock vanzare”, si asa mai departe. Eu ma simt foarte apropiat de toate genurile si stilurile muzicale. Exista cateva piese rock care imi plac foarte tare, ca si niste cantece country, unele de pop, precum si toate discurile vechi de rock’n’roll.
Si noi am incercat sa atingem genul de muzica rock cu cantecul Beat it. L-am adus pe Eddie Van Halen sa faca chitara, pentru ca stiam ca el o sa faca cea mai buna treaba. Albumele ar trebui facute pentru toate rasele si toate gusturile muzicale.
In cele din urma multe din genurile si stilurile muzicale se autocreeaza. Nu poti decat sa spui: “Asta este. Inseamna ca asa trebuie sa fie.” Bineinteles, nu toate cantecele vor avea un ritm de dans fantastic. De exemplu, Rock with you nu are un tempo de dans extraordinar. Ma refer la stilul clasic de a dansa rock. Dar nu este ca Don’t stop sau Working day and Night ca ritm, ori ca Startin’ Something, care sunt de o factura deosebita – piese pe care le poti canta si dansa in acelasi timp, fara o prea mare greutate.
La Bad am lucrat foarte mult timp. Ani de zile. In cele din urma a meritat caci eram satisfacuti de ceea ce ne iesise, chiar daca a fost destul de dificil. Atmosfera a fost de multe ori tensionata, caci simtram ca suntem in competitie cu noi insine. Este foarte greu sa creezi ceva cand simti ca esti in competitie cu tine insuti, pentru ca din orice unghi ai privi lucrurile, oamenii vor incerca mereu sa compare Bad cu Thriller. Poti oricand sa spui: “Mai da-l incolo de Thriller”, insa nimeni nu va face asta.
Cred ca in toate acestea eu am usor avantaj, caci intotdeauna muncesc mai bine si treaba imi iese cum vreau cand ma aflu sub presiune.
Bad este un cantec despre strada. Este vorba despre un pusti care a avut printre vecini un anturaj rau, care-l face sa ajunga intr-o scoala particulara. Se intoarce apoi intr-o vacanta la vechiul anturaj, iar pustii din vecintate incep sa-i creeze probleme. El canta asa: “Eu sunt rau, voi sunteti rai, cine-i bun, cine-i cel mai bun?” Vrea sa spuna ca daca esti puternic si bun, atunci esti rau.
Man in the Mirror contine un mesaj maret. Imi place acest cantec deosebit de tare. Daca John Lennon ar mai fi trait, cu siguranta ca si-ar fi asumat acest cantec, pentru ca zice ca daca vrei ca lumea sa fie un loc mai bun, atunci primul asupra caruia trebuie sa actionezi si pe care trebuie sa-l schimbi esti tu insuti. Cum tot despre asta vorbea si Kennedy atunci cand spunea : “Nu intreba ce face tara ta pentru tine, intreaba-te ce poti face tu pentru ea.” Daca vrei ca lumea sa fie mai buna, atunci uita-te la tine si incearca sa te schimbi. Trebuie sa incepi cu omul din oglinda, sa incepi cu tine insuti. Nu te mai tot uita la ceea ce este in jurul tau. Incepe cu tine.
Acesta este adevarul. La asta s-au referit Marthin Luther King si Gandhi. Aceasta este ceea ce cred si eu.
Multa lume m-a intrebat daca am avut in minte pe cineva anume atunci cand am scris Can’t stop loving you. Le-am raspuns ca de fapt nu a fost cineva anume. Ma gandeam, intr-adevar, la cineva atunci cand il cantam, insa nu si atunci cand l-am compus.
Eu am scris toate cantecele de pe Bad, cu doua exceptii, si anume Man in the Mirror, care este compus de Siedah Garrett, impreuna cu George Ballard, si Just Good Friends, care apartine acelorasi doi mari compozitori, care de altfel au scris si What’s Love Got to do with It pentru Tina Turner. Aveam nevoie de un cantec pe care sa-l interpretez impreuna cu Stevie Wonder, iar cei doi au scris imediat cel de-al doilea cantec, care sunt convins ca initial nu a fost conceput pentru un duet. Il compusesera pentru mine, dar mi-am dat seama ca ar fi perfect daca eu si Stevie l-am canta impreuna.
Another Part of Me a fost unul din primele cantece pe care le-am compus pentru Bad, si si-a facut debutul public in finalul filmului Captain Eo, atunci cand capitanul isi ia la revedere. Speed Demon este un cantec de masina. The Way You Make Me Feel si Smooth Criminal reprezinta starea in care ma aflam eu la un moment dat. Asa m-am simtit si asta a iesit.
Leave Me Alone este o bucata care apare numai pe varianta compact disc a lui Bad. Am muncit mult la acest cantec, supraimprimand vocile, punandu-le una peste alta ca intr-o capita de fan. Mesajul pe care il transmit aici este cat se poate de simplu: “Lasati-ma in pace.” Cantecul vorbeste despre relatia dintre un baiat si o fata. Dar ceea ce spun eu cu adevarat in acest cantec se adreseaza tuturor celor care ma agaseaza: “Lasati-ma in pace.”
Povara succesului provoaca unora reactii interesante. Cei mai multi ajung la succes foarte repede, si acesta este numai un eveniment trecator in viata lor. Unii dintre acesti oameni, al caror succes poate sa insemne doar o aparitie singulara, nu stiu de fapt sa se descurce cu ceea ce li se intampla, sunt coplesiti.
Eu privesc celebitatea dintr-o perspectiva diferita, de vreme ce sunt in aceasta afacere de atata timp. Mi-am dat seama ca singurul mod de a supravietui cu propria ta identitate este sa eviti publicitatea personala si sa te tii cat mai mult posibil in umbra. Asta cred ca este bine din unele puncte de vedere si rau din altele.
Cel mai greu este sa nu poti avea o viata particulara. Imi aduc aminte ca pe cand filmam Thriller, Jackie Onasis si Shaye Archeart au venit in California ca sa discutam despre cartea de fata. Fotografii se suisera pana si in copaci, erau peste tot. Era imposibil sa facem ceva fara ca ei sa observe si sa transmita mai departe.
Pretul celebritatii poate fi cateodata foarte greu. Merita oare acesta tot ceea ce trebuie sa dai in schimb? Dati-va seama ca intr-adevar nu ai parte de viata particulara. Nu poti sa faci absolut nimic, decat daca organizezi niste aranjamente speciale. Mass-media da in vileag absolut tot ceea ce spui. Transmit mai departe absolut tot ce faci. Stiu totul despre tine: ce ti-ai mai cumparat, ce filme vezi, ce parere ai. Daca ma duc la vreo biblioteca publica apare imediat lista completa a cartilor pe care le-am consultat. Odata, in Florida, a aparut intr-un ziar tot programul pe care l-am avut intr-o zi oarecare, tot ceea ce am facut de la zece dimineata pana seara la sase. “Dupa ce a facut asta, a facut ailalta, si dupa ce a terminat si cu aceea, s-a dus acolo, apoi dincolo, usa dupa usa, dupa care s-a.....”
Imi aduc aminte ca imi spunea mie insumi: “Ce s-ar fi intamplat daca as fi incercat sa fac ceva care, din intamplare, nu as fi vrut sa se dea publicitatii, si sa apara totusi in ziare?” Toate acestea sunt pretul celebritatii.
Cred ca imaginea mea ajunge in mintea publicului larg in md distorsionat. La acesta nu ajunge niciodata o imagine completa si clara, care sa arate cum sunt, in ciuda tuturor informatiilor din presa, despre care aminteam mai devreme. Tot felul de neadevaruri sunt publicate drept fapte reale, in unele cazuri, iar de cele mai multe ori intamplarile sunt povestite numai pe jumatate. Partea care nu se tipareste este tocmai aceea care ar face ca prima parte, cea tiparita, sa fie mai putin senzationala, punand in lumina realitatea, mobilul unor fapte. Iar ca rezultat, cred ca sunt foarte multi oameni care cred ca sunt o persoana a carei cariera depinde in totalitate de ea insasi. Nimic nu poate sa fie mai departe de adevar. Am fost acuzat ca sunt obsedat de viata mea particulara, iar acesta este un adevar. Toata lumea se hlizeste la tine atunci cand esti celebru. Te observa, te studiaza, iar asta ar fi de inteles, chiar daca nu este intotdeauna asa de usor. Daca ar fi sa ma intrebati de ce port atat de des in public ochelari de soare, as raspunde ca pur si simplu nu-mi place sa trebuiasca in mod constant sa privesc pe cineva in ochi. Este un mod de a ma ascunde cat de cat. Dupa ce mi-au aparut maselele de minte, dentistul mi-a dat o masca chirurgicala pe care sa o port acasa pentru prevenirea infectiei. Imi placea acea masca extraordinar de tare. Era minunata – mult mai buna decat ochelarii de soare – si m-am distrat bine purtand-o o vreme pe ici si pe colo. Exista atat de putina intimitate in viata mea, incat a ma ascunde un pic, cat de putin, este pentru mine un mod de a lua o pauza fata de tot si de toate. Poate ca par un om ciudat, stiu, dar imi iubesc viata privata, intima.
Nu pot sa spun daca imi place sau nu sa fiu celebru, dar imi place deosebit de tare sa-mi aleg tintele pe care mi le propun. Imi place nu numai sa ajung la un punct pe care mi-l inchipui, dar chiar sa trec de el si sa evoluez. Sa fac mai mult decat ceea ce credeam ca pot face, acesta este cel mai minunat sentiment. Nimic nu se compara cu el. Cred ca cel mai important lucru este sa-ti stabilesti niste tinte finale, niste idealuri. Iti poti face o idee despre locul in care vrei sa ajungi si cam care ar fi caile de a ajunge acolo. Daca nu ai ceva in colimator nu poti niciodata sa stii daca locul in care ai ajuns este si locul in care voiai sa ajungi.
Intotdeauna am glumit, spunand ca nu mi-am dorit niciodata sa cant si sa dansez, dar este in parte adevarat. Atunci cand am deschis gura pentru prima data, din ea a iesit muzica. Am avut privilegiul de a avea aceasta aptitudine. In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am straduit sa cultiv ceea ce El mi-a daruit. Am simtamantul ca sunt obligat sa fac ceea ce fac.
In jurul nostru se afla o sumedenie de lucruri pentru a caror existenta ar trebui sa fim recunoscatori.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 09/09/09 @ 01:56
|
Nu era Robert Frost cel care a scris despre lumea pe care cineva o poate gasi intr-o simpla frunza? Cred ca asta este adevarat. Asta este ceea ce ma face sa iubesc atat de tare apropierea copiilor. Ei observa tot ce se intampla. Ei inca nu sunt istoviti, trecuti. Ei se aprind, sunt impresionati de lucruri de care noi am uitat sa ne mai lasam atinsi, miscati. Ei sunt cei mai naturali, nu sunt constienti inca de ei insisi. Ma simt minunat cand sunt inconjurat de copii. In fata casei mele se strange tot timpul o ceata de copii care sunt mereu bineveniti. Prin simpla lor prezenta, ei imi transmit energia lor. Privesc totul in jurul lor cu ochi atat de curiosi si cu minti atat de deschise! Acesta este motivul pt care sunt probabil atat de creativi. Nu se incurca in reguli si sabloane. Un desen, de exemplu, nu trebuie amplasat in mijlocul peticului de hartie. Cerul nu trebuie sa fie neaparat albastru. Sunt cat se poate de toleranti cu oamenii, ii accepta imediat. Singurul lucru pe care ti-l cer este sa fii sincer cu ei si, bineinteles, sa-i iubesti. Dar cred ca asta este tot ceea ce ne dorim cu totii.
Mi-ar placea sa cred ca sunt un motiv de inspiratie pt copiii cu care ma intalnesc. Mi-as dori sa stiu ca le place muzica mea. Aprecierea lor reprezinta pt mine mai mult decat a oricui altcineva. Copiii stiu intotdeauna care cantec va da lovitura si care nu. Poti intalni copii care inca nu se tin bine pe picioare, dar care incep deja sa simta ritmul. Este foarte nostim. Dar ei reprezinta publicul cel mai constant, de fapt. Au fost nenumarati parinti care au venit la mine si mi-au spus ca progeniturile lor cunosc Beat It sau ca le place Thriller extraordinar de tare. George Lucas mi-a spus ca primele cuvinte ale fiicei sale au fost Michael Jackson. Cand mi-a spus asta am simtit ca sunt cel mai tare de pe pamant.
Fie ca sunt in California, fie ca ma aflu in vreo calatorie, imi petrec o mare parte a timpului liber facand vizite prin spitalele de copii. Ma simt cat se poate de fericit sa fiu in stare sa luminez cate o zi din viata acestor copii prin simpla mea prezenta sau vorbind cu ei, ascultand ce au ei de spus si facandu-i sa se simta mai bine. Este o mare nefericire pt ei sa se imbolnaveasca, sa se simta rau. Copiii merita asta mai putin decat oricine altcineva. De multe ori nici nu reusesc sa priceapa ce se intampla cu ei, de ce nu se simt bine. Asta imi provoaca strangeri de inima. Atunci cand sunt cu ei imi vine pur si simplu sa-i iau in brate si sa fac totul ca sa le fie mai bine. Uneori copiii bolnavi ma viziteaza acasa sau la hotel, atunci cand sunt in turneu. Cate un parinte intra in legatura cu mine si ma roaga, daca am cateva minute, sa-i primesc copilul intr-o vizita scurta. Uneori, in aceste situatii, incep sa cred ca inteleg mai bine prin ce trebuie sa fi trecut mama din cauza poliomelitei. Viata este prea pretioasa si prea scurta, pt a nu cauta si a nu gasi oamenii de care avem nevoie.
In timpul adolescentei, atunci cand am avut probleme cu pielea, am trecut printr-o perioada proasta, datorita eruptiilor, insa pustii nu m-au parasit, ei au ramas cu mine. Ei au fost singurii care au acceptat faptul ca nu mai eram de acum Michael cel mic, si ca eu eram, in mine, aceeasi persoana, chiar daca eram destul de greu de recunoscut. Nu am uitat niciodata asta. Pustii sunt minunati. Daca ar fi fost sa traiesc cu singurul scop de a ajuta si a face placere copiilor, aceasta ar fi fost de ajuns pt mine. Acesti mici oameni sunt uluitori. Uluitori.
Eu sunt o persoana care se vrea cat mai stapana pe proproa viata. Am o echipa formata din oameni exceptionali si care lucreaza pt mine, iar ei se achita excelent de sarcina de a-mi prezenta tot ce se intampla, tinandu-ma la curent cu tot ce se intampla in legatura cu MJJ Productions, asa incat stiu care sunt optiunile si pot sa iau deciziile cuvenite. In masura in care creativitatea imi este angrenata, acesta este domeniul meu de lucru si acest aspect al vietii mele este cel in care imi place cel mai tare sa ma implic.
Cred ca imaginea pe care mi-o face presa este cea a unui rasfatat, si urasc treaba asta, insa imi este foarte greu sa intru in aceasta lupta, pt ca in mod normal eu nu vorbesc despre mine. Sunt un om timid. Acesta este adevarul. Nu imi place sa dau interviuri si sa apar la conferinte si mese rotunde. Atunci cand se apropia ziua in care urma sa incep sa scriu aceasta carte tot ce ma interesa era daca voi fi in stare sa prezint ceea ce sunt, intr-o carte care sa fie a mea - cuvintele mele si vocea mea. Cred ca asta va clarifica unele pareri gresite asupra mea.
Fiecare om are mai multe fatete, se manifesta diferit in situatii diferite, iar eu nu sunt o exceptie. Atunci cand sunt in public ma simt deseori timid si rezervat. Evident, cu totul altceva se intampla atunci cand sunt departe de obiectivele aparatelor de filmat si fotografiat, si de privirile insistente ale oamenilor. Prietenii mei, asociatii mei apropiati stiu ca exista si un alt Michael, pe care mi se pare foarte dificil sa-l prezint atunci cand nu sunt in domeniul meu, cand sunt pus in situatii "publice".
Oricum, cu totul altceva se intampla cand sunt pe scena. In timpul spectacolului ma pierd, uit de mine insumi. Sunt total stapan pe scena respectiva. Nu ma gandesc la nimic absolut. Stiu tot ce vreau sa fac din clipa in care imi fac intrarea si traiesc cu bucurie fiecare minut din timpul reprezentatiei. De fapt in scena sunt foarte degajat. Imi dau seama daca ceva se simte bine, daca merge. Daca nu, atunci stiu cum sa repar situatia. Toate trebuie sa fie la locul lor si, daca sunt, te simti bine, te simti plinit, satisfacut.
Oamenii obisnuiau sa-mi subestimeze calitatea de compozitor. Nimeni nu se gandea la mine ca la un compozitor asa ca atunci cand am inceput sa apar cu cantecele mele toti se uitau la mine, fata lor expirmand cam asta: "Cine a compus asta de fapt?"
Nu stiu ce o fi fost in mintea lor - ca poate am pe cineva in garajul din spate, care scrie cantece pt mine? Dar timpul a clarificat toate acele conceptii gresite. Intotdeauna trebuie sa le dovedesti oamenilor cine esti si de ce esti in stare, iar multi dintre ei nu vor sa te creada. Am auzit niste povestiri despre Walt Disney, care s-a dus din studiou in studiou, pe vremea cand era inca la inceput, incercand fara succes sa-si vanda lucrarile, simtindu-se la pamant. Cand in cele din urma i s-a oferit o sansa, lumea credea ca el este autorul celui mai minunat lucru care s-a intamplat vreodata.
Uneori, atunci cand nu esti tratat asa cum trebuie, asta te face sa devii si mai puternic si hotarat. Sclavia a fost un lucru groaznic, insa atunci cand in sfarsit negrii din America au scapat de sub acel sistem asupritor, ei au fost mai puternici. Stiau ce inseamna ca sufletul sa-ti fie schilodit de acei oameni care au pus stapanire pe viata ta. Erau hotarati sa nu lase sa se mai intample asa ceva vreodata. Admir aceasta forma de forta, oamenii care o poseda stau bine pe picioarele lor si isi pun trupul si sufletul in ceea ce cred.
Deseori oamenii ma intreaba ce fel de om sunt. Sper ca aceasta carte va raspunde unora dintre acele intrebari, dar poate ca vor fi de ajutor si unele dintre aceste amanunte: muzica mea favorita este un amestec eterogen, de exemplu imi place foarte tare muzica clasica. Sunt nebun dupa Debussy. Preludiu la dupa-amiaza unui faun si Clar de luna. Si Prokofiev. As putea sa ascult Petrica si lupul de nenumarate ori si sa nu ma satur. Copland este unul dintre compozitorii mei favoriti din toate timpurile. Poti recunoaste imediat inconfundabilul lui sunet de alamuri. Billy the Kid este fabulos. Ascult foarte mult si Ceaikovsky. Cu preferinta pt Spargatorul de nuci. Am o mare colectie de spectacole - Irving Berlin, Johnny Mercer, Lerner si Loewe, Harold Arlen, Rogers si Hammerstein, ca si marele Holland-Dozier-Holland. Ii admir pe acesti tipi.
Imi place foarte tare mancarea mexicana, sunt vegetarian asa ca imi plac foarte tare din fericire fructele si legumele proaspete.
Iubesc foarte tare jucariile si diapozitivele. Imi place sa am ultimele inventii pe care fabricantii le scot pe piata. Daca apare un lucru intr-adevar minunat, il cumpar imediat.
Sunt innebunit dupa maimute, in special cimpanzei. Cimpanzeul meu, Bubbles, este in mod constant o incantare. Imi place sa-l iau cu mine in calatorii si in excursii. El reprezinta o distractie minunata, este de departe cel mai alintat prieten al meu.
O iubesc pe Elizabeth Taylor. Curajul ei ma inspira. A trecut prin atat de multe, incat acum poate fi numita o supravietuitoare. Din toate incercarile prin care a trecut, ea a iesit pe propriile ei picioare. Ma identific cu ea foarte tare, datorita experientei noastre de copii-star. Atunci cand am vorbit prima data cu ea, la telefon, mi-a spus ca se simte de parca ne-am cunoaste de ani de zile. Iar eu am simtit la fel.
Katherine Hepburn este si ea o prietena draga. La inceput mi-a fost frica sa ma intalnesc cu ea. M-am intalnit cu ea cand s-a filmat On Golden Pond, unde eram invitatul lui Jane Fonda; cand am ajuns acolo ne-am plimbat o vreme impreuna. Apoi m-a invitat la cina in seara urmatoare. Mi s-a parut ca sunt un om norocos. De atunci ne-am vizitat unul pe celalalt si am ramas buni prieteni. daca va aduceti aminte, Katherine Hepbrun a fost cea care m-a convins sa-mi dau jos ochelarii de soare la acordarea premiilor Grammy. Are o mare influenta asupra mea. Ea este un om puternic si cu o viata intima cu adevarat particulara.
Cred ca in general interpretii ar trebui sa incerce sa fie puternici, ca un exemplu pt cei care ii urmaresc. Este uimitor ce poate reusi cineva iar totul este sa incerce, sa se straduiasca. Daca asupra ta se fac presiuni, foloseste-te de acestea, fa-le sa actioneze in avantajul tau, pt ca astfel, orice ai face, sa-ti iasa mai bine. Interpretii sunt datori sa le arate oamenilor putere si cinste.
Deseori in trecut interpretii au devenit personaje tragice. O multime de oameni cu adevarat mari au suferit si au murit din cauza presiunilor, a drogului si in special a alcoolului. Acesta e un lucru trist. Te simti inselat, ca fan al lor, prin faptul ca nu le mai poti urmari evolutia odata ajunsi la mturitat, la batranete. Cine isi poate inchipui ce spectacole ar fi putut sa dea Marilyn Monroe sau Jimi Hendrix in anii 80.
Multe dintre celebritati spun ca nu isi doresc ca proprii lor copii sa intre in show business. Pot intelege ce simt insa nu sunt de acord cu ei. Daca as avea un fiu sau o fiica, i-as spune: "Orice ar fi, fii invitatul meu. Paseste direct in hora. Daca vrei sa faci asta, fa-o!"
Pt mine nu este nimic mai important decat sa-i fac pe oameni fericiti, indepartandu-i de problemele si grijile pe care le au, ajutandu-i sa-si usureze povara. Vreau sa plece de la spectacolele mele pe care le dau spunand: "A fost excelent. O sa mai vin. M-am distrat de minune." Pt mine numai despre asta e vorba. Dar este minunat. De asta nu inteleg de ce unele celebritati spun ca nu vor sa-si vada copiii in aceasta afacere.
Cred ca spun asta pt ca ei insisi au avut de suferit. Pot sa inteleg asta. Am trecut si eu prin asa ceva.
Michael Jackson
Encino, California
1988 |
|
|
|
felix76
barza a aflat adresa mea
|
Posted 16/09/09 @ 11:08
|
Multumesc pentru ceea ce faceti! Am citit cartea in engleza si-mi doream sa o citesc si in romana, multumesc inca odata!
If you smile
Through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll find that life is still worthwhile
If you'll just Smile...
That's the time you must keep on trying
Smile, what's the use of crying
You'll find that life is still worthwhile
If you'll just Smile |
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
