|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
FanClubMJ
| Moonwalk - 4 - Eu si Q
Acest mesaj a fost trimis de
FanClubMJ
pe data de 13/08/2009 la 14:41
.:. 1105 vizionari
.. Exista 5 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Pe Quincy Jones il intalnisem pentru prima oara, la Los Angeles, pe cand aveam vreo doisprezece ani. Quincy mi-a spus mai tarziu ca in acea vreme Sammy Davis jr. ii zisese “Copilul asta o sa fie cea mai mare descoperire de cand a aparut felia de paine”. Oricum, ceva in genul asta, iar Quincy i-a raspuns monosilabic “Oh, da?”. Eram mic pe atunci dar imi amintesc vag ca Sammy Davis mi-a facut cunostinta cu Q.
Prietenia noastra a inceput cu adevarat sa se infiripe in timpul repetitiilor cu The Wiz si s-a transformat cu vremea intr-o relatie de tip tata-fiu. Dupa terminarea filmului The Wiz , l-am sunat si i-am spus: “Auzi, am de gand sa fac un album - crezi ca mi-ai putea recomanda cativa producatori?”
Nu insinuam nimic. Intrebarea mea era naiva, dar sincera. Am discutat despre muzica, si dupa ce mi-a spus numele catorva producatori lipsiti de entuziasm -care targeau cand intr-o parte, cand in alta – a adaugat “Ce-ar fi sa apelezi la mine?”
Nu ma gandisem pana atunci. I se parea ca apelasem indirect la el, dar nu era adevarat. Pur si simplu, nu credeam ca l-ar interesa muzica mea. Asa ca am bolborosit ceva de genul: “Oh, sigur ca da. E o idee buna. Nu m-am gandit niciodata la asta”.
Si in ziua de azi Quincy ma mai tachineaza pe tema asta.
Oricum, am inceput sa proiectam imediat albumul ce a devenit Off the Wall.
Impreuna cu fratii mei, am hotarat apoi sa formam propria noastra companie producatoare si am inceput sa ne gandim ce nume sa ii dam.
Nu se intalnesc prea multe articole despre pauni in ziare, dar cam in vremea aceea l-am gasit pe singurul care conta. Mi-au palcut intotdeauna paunii si admirasem un exemplar pe care il avea Berry Gordy la una din resedintele sale. Deci cand am citit articolul, care era insotit de fotografia unui paun, si am aflat multe lucruri despre caracteristicile acestei pasari, am fost emotionat. Credeam ca gasisem denumirea cautata. Era un articol profund, pe alocuri cam rece, dar interesant. Autorul articolului spunea ca penajul paunului se etaleaza in toata maretia sa mai ales cand acesta e indragostit, iar atunci ii stralucesc toate culorile – toate culorile curcubeului la un loc.
Am fost cucerit imediat de aceasta imagine frumoasa, si indeosebi de sensul ei. Penajul paunului transmitea mesajul prin care incercam sa explic unitatea noastra, a familiei Jackson, devotamentul si interesul multilateral ce il aveam unii pentru altii. Fratilor mei le-a suras idea, deci ne-am intitulat compania “Peacock Production” evitand capcana de a nebaza prea mult pe numele Jackson. Primul nostru turneu mondial concentrase interesul nostru asupra unirii oamenilor de toate rasele sub cerul muzicii. Unii cunoscuti de-ai nostrii s-au intrebat ce dorim sa spunem cand vorbim despre unirea tuturor raselor umane sub cerul muzicii, fiind, in definitiv, muzicieni negri. Raspunsul nostru a fost: “Muzica respinge discriminarile de culoare”. Am vazut asta in fiecare seara, mai ales in Europa, si in celelalte parti ale lumii vazute de noi. Oamenii pe care i-am intalnit acolo iubeau muzica noastra. Nu-i interesa culoarea pielii sau unde ne e patria.
Doream sa formam propria noastra companie producatoare deoarece ne maturizasem dorind sa fim cunoscuti ca o noua prezenta in lumea muzicii, nu doar ca solisti vocali si dansatori, dar si ca textieri, compozitori, creatori de aranjamente muzicale si chiar editori.
Ne interesau prea multe lucruri, avand nevoie de o companie speciala ca sa nu e pierdem din ochi proiectele. CBS fusese de accord sa producem singuri albumul nostru – ultimele doua albume se vandusera bine, dar Different Kind of Lady avea un potential pe care merita sa il dezvoltam asa cum au spus si cei de la aceeasi companie. Ne puneau totusi o conditie: au angajat un individ bun la toate, Bobby Colomby, care lucre cu “Blood, Swet and Tears”, pentru a ne verifica din cand in cand, sa vada cum ne descurcam si daca e cazul sa fim ajutati. Stiam ca avem nevoie toti cinci de cativa muzicieni din afara pentru a obtine cel mai bun sunet posibil; aveam doua puncte slabe: claviatura si aranjamentul stimelor. Adaugaseram cu exactitate toata tehnologia noua la studioul nostrum, “Encino”, desi nu ne pricepeam prea mult la asta.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
 Posted 13/08/09 @ 14:42
|
Greg Phillinganes era prea tanar pentru a deschide un studio profesionist, dar pentru noi era un avantaj, deoarece ne doream pe cineva mai deschis la nou decat veteranii rasuflati pe care-I intalniseram de-a lungul anilor.
A venit la “Encino” pentru primele pregatiri si cu totii am fost reciproc placut surprinsi de la bun inceput.Parerile noastre preconcepute s-au destramat. A fost un mare castig de ambele parti. Pe cand ii schitam noile noastre melodii, i-am spus ca ne place aranjamentul pe care punea intotdeauna baza “Philly International”, dar cand s-a ajuns la mixaje, am avut mereu senzatia ca ne luptam cu sunetul altei formatii, cu toate talgerele si instrumentele cu coarde. Doream ca sunetul nostru sa fie mai curat si mai misterios, chitara-bas sa sune mai tare si suflatorii mai ascutiti. Cu aranjamentele sale splendide, Greg a orchestrat schitele noastre, si apoi si altele. Simteam ca ne citeste gandurile.
Un “recrut” ales atunci de Bobby Colomby sa lucreze cu noi era Paulinho de Costa, pe care l-am considerat binevenit, deoarece Randy nu putea fi lasat singur la instrumentele de percutie. Paulinho a adus cu sine traditia braziliana samba de a adapta si improviza pe instrumente primitive si adesea intamplatoare. Cand sunetul insolit a lui de Costa s-a contopit cu cel conventional, caracteristic lui Randy, am simtit ca toata lumea este a noastra.
Din punct de vedere artistic, ne aflam intre ciocan si nicolava. Lucraseram cu cei mai inteligenti si cei mai moderni muzicieni pop din lume la “Motown” si “Philly International” si ar fi fost o prostie sa facem abstractie de tot ce invataseram de la ei, fara sa fim, totusi, simpli imitatori. Din fericire, am repurtat un success rasunator cu un cantec pe care ni l-a adus Bobby Colomby, intitulat Balme It on the Boogie. Era un cantec cu un tempo rapid, agitat, fiind o mostra din genul pe care voiam sa il cultivam. Ma distra refrenul: Blame It on the Boogie care putea fi cantat dintr-o suflare.Ne-am distrat putin in legatura cu textele imprimate pe mapa discului; cantecul Blame It on the Boogie fusese recenzat de trei englezi, dintre care pe unul il chema Michael Jackson. O coincidenta surprinzatoare.Dupa cum s-a vazut, era firesc pentru mine sa compun cantece disco, pentru ca ma obisnuisem sa execut miscari de dans incorporate in toate cantecele pe care le interpretam.
|
 |
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 14:44
|
Exista multa incertitudine si emotie cu privire la viitorul nostru. Treceam printr-o serie de transformari creatoare si personale; muzica noastra, dinamica familiei, dorintele si scopurile noastre. Toate astea m-au facut sa ma gandesc cu mai multa seriozitate cum sa-mi petrec timpul, mai ales in raport cu tinerii de varsta mea. Imi asumasem intotdeauna multe responsabilitati, dar brusc mi s-a parut ca toti vor sa sfasie din mine.
Nu era prea greu sa imi limpezesc gandurile. Trebuia sa devin raspunzator de mine insumi. De asemenea, trebuia sa am incredere in viitorul meu, sa intuiesc perfect ce vor oamenii de la mine si cui urma sa ma dedic in intregime. Nu-mi era usor, dar trebuia sa fiu prevazator fata de unii oameni din jurul meu. Cu Dumnezeu incepea lista celor iubiti, iar dupa el urmau mama, tata, fratii si surorile. Imi aminteam de vechea melodie a lui Clarence Carter, intitulata Patches, unde fiului mai mare i se cerea sa aiba grija de ferma dupa moartea tatalui sau, iar mama sa ii spune ca se bizuie pe el. Ei bine, noi nu eram dijmasi, nici eu fiul cel mai mare, ceea ce insemna ca nu mi se mai putea pune in carca orice. Nu era simplu. Din considerente lesne de inteles, mi-a fost intotdeauna dificil sa spun nu membrilor familiei sau celorlati oameni pe care ii iubesc. De altfel si acum daca mi s-ar cere sa fac ceva sau sa am grija de ceva, as fi de accord, chiar daca ar putea fi mai mult decat pot duce.
Ma simteam foarte stresat, iar adesea era emotionat. Stresul este un lucru groaznic; nu-ti mai poti stapani emotiile. Pe atunci intalneam multi oameni care se intrebau ce datoram eu muzicii, afland cu stupoare ca, mai nou, ma interesau filmele – atat de mult, incat jucasem deja intr-unul. S-a insinuat ca hotararea de a juca in film aparuse intr-o perioada dificila pentru noua noastra formatie. Multora li se parea ca nu prea merge treaba la noi. In realitate, totul mergea bine.
That’s What You Get for Being Polite era modul meu de a demonstra ca stiam ca nu traiesc intr-un turn de fildes, si ca, la randul meu sunt uneroi apasat de nesiguranta si de indoieli, ca si ceilalti adolescenti. Eram ingrijorat ca lumea, cu tot ce avea de oferit, putea sa treaca pe langa mine, oricat de mult incercam sa fiu la inaltimea domeniului ales.
Exista pe aceasta tema o melodie realizata de Gamble si Huff intitulata Dreamer, in primul nostrum album pentru “Epic”; in timp ce o invatam, simteam ca ar fi putut s-o scrie gandindu-se la mine. Am fost mereu un visator. Imi pun probleme. Privesc in jur si caut sa imi imaginez granitele posibilului, incercand sa depasesc limitele.
In 1979 implineam 21 de ani si incepusem sa tin in mana toate franele carierei mele. Tata incetase sa imi mai fie impresar, si, cu toate ca nu era usor, contractual dintre noi nu a mai fost reinoit.
Nu este usor sa incerci sa iti concediezi tatal.
Dar nu imi placea modul cum se ocupa de anumite lucruri. Cand amesteci treburile familial cu afacerile se creaza o situatie extrem de delicata. Poate sa iasa bine sau poate sa iasa rau; depinde numai de gradul in care te implici. Chiar in vremurile cele mai bune e greu s-o faci.
Sa fi schimbat decizia mea raporturile dintre tata si fiu? Nu stiu ce s-a petrecut in inima lui, dar in ceea ce ma priveste nu se schimbase nimic. Trebuia sa fac aceasta miscare pentru ca, in acea perioada, incepusem sa simt ca muncesc eu pentru el, mai degraba decat ca munceste el pentru mine. Iar in legatura cu latura creatoare, aveam conceptii total diferite. Venea cu idei cu care nu eram deloc de accord, pentru ca nu mi se potriveau. Tot ce doream era sa iau hotararile pe care le consideram cele mai bune. Si asa am facut. Trebuia sa o fac. Toti ajungem in aceasta situatie, mai devreme sau mai tarziu, iar eu ma lansasem de multa vreme. Aveam destula experienta pentru un tanar de 21 de ani. Paream mai curand un veteran de 50.
Doream impreuna cu fratii mei sa reluam albumul Destiny, dar eram prea ragusit dupa atatea spectacole, dupa atata cantat. Cand contramandam anumite spectacole, nimeni nu imi reprosa nimic, dar ma simteam totusi rau, ca si cum mi-as fi tinut fratii in loc, dupa ce realizaseram atatea lucruri frumoase impreuna. La repetitii, am facut cateva modificari usoare ca sa imi menajez gatul. Marlon m-a inlocuit in cateva pasaje care imi cereau sa prelungesc durata notelor. Shake your Body (Down to the Ground), melodia in aranjamentul nostru de pe disc, s-a dovedit a fi salvatoare pe scena, pentru ca in studio ne izbisem de tot felul de greutati. Ne simteam frustrati ca, desi ne vasuzeram visul cu ochii, fiind totodata si producatorii melodiilor noastre, reuseam mai bine in spectacole decat pe disc. Avea sa vina insa si vremea noastra.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 14:46
|
Privind retrospectiv, imi dau seama ca am avut mai multa rabdare decat s-ar fi asteptat, poate, fratii mei . Pe cand refaceam Destiny, s-a intamplat sa perfectez cateva lucruri despre care nu vorbisem cu fratii mei, nefiind sigur ca ele ii vor interesa in aceeasi masura. “Epic” stabilise in contract ca se va ocupa de orice album solo pe care m-as fi hotarat sa il fac. Poate ca firma paria pe mai multi cai deodata; daca fratii Jackson nu vor reusi sa isi produca propriile melodii ii ramanea alternative de a ma ingropa pentru tot restul vietii. Poate ca eram prea suspicios, dar stiam din propria-mi experienta ca oamenii de afaceri vor intotdeauna sa se asigure, sa prevada tot ce se poate intampla in jururl lor, si, la nevoie cum sa isi recupereze banii pierduti. Parea logic sa gandeasca asa. Dupa cele intamplate ulterior, ma intreb daca au procedat corect, dar pentru acel moment asa stateau lucrurile.
Destiny a fost albumul nostrum cu cel mai mare success. El ne-a confirmat ca ajunseseram la stadiul optim, in care oamenii iti cumpara discul pentru ca isi dau seama ca esti valoros, ca le oferi tot ce ai mai bun cu fiecare cantec sau album. Era deci firesc sa doresc ca primul meu album solo sa fie izbutit in toate privintele.
Nu voiam ca Off the Wall sa sune pe alocuri ca Destiny. De aceea doream sa angajez un alt producator care sa nu intampine acest proiect cu pareri preconcepute. De asemenea, aveam nevoie de un om priceput, cu ureche buna, care sa ma ajute sa selectez lucrarile de care dispuneam, neavand timp sa compun alte melodii pentru ambele fete ale discului. Stiam ca publicul isi doreste un album mai valoros decat doua discuri single, in deosebi in discotecile mari, si doream ca admiratorii mei sa fie satisfacuti.
Acestea sunt toate motivele pentru care Quincy s-a dovedit a fi cel mai valoros producator pe care mi l-as fi putut dori. Prietenii lui Quincy Jones ii spuneau pe scurt “Q” datorita faptului ca ii placeau enorm petrecerile in aer liber (joc de cuvinte intraductibil – Q se pronunta ca si barbecue). Mai tarziu, dupa ce am terminat Off the Wall, m-a invitat la un concert de muzica orchestrala compusa de el, la “Holywood Bowi”; pe atunci eram atat de timid incat tot timpul am stat in culise ca sa vad spectacolul, la fel ca in copilarie. Mi-a spus ca se asteapta la lucruri frumoase din partea mea, iar de atunci traim respectandu-ne propriile principii.
In ziua in care i-am telefonat sa ii cer sfatul in legatura cu un producator, m-a pus in garda, vorbindu-mi despre indivizi cu care puteam lucra si cu care puteam avea necazuri. Era un as in meserie, stia ce trebuie facut pentru ca un disc sa fie bun, stia care producator este nimeri si care nu. Cunostea Los Angeles-ul mai bine ca Mayor Bradley, fiind mereu la curent cu ultimele noutati in meserie. Ca producator de muzica jazz, orchestrator si compositor de muzica de film era adesea contestat de unii care-l priveau exclusive din perspective creatorului de muzica pop, domeniu in care nu avea rival. Imi parea nespus de bine ca el era producatorul meu si nu altcineva; nu puteam sa fac o alegere mai buna. Avea o multime de relatii si, solicitat sa aleaga piese pentru un album muzical putea alege cu ochii inchisi. Stia sa-i asculte pe ceilati, era un om stralucit.
Albumul Off the Wall trebuia sa se intituleze initial Girlfriend. Paul si Linda Mc Cartney compusesera un cantec cu acest titlu gandindu-se la mine, chiar inainte de a ma fi cunoscut personal.
Paul Mc Cartney povesteste mereu interlocutorilor sai cum i-as fi telefonat, invitandu-l sa compunem impreuna cateva melodii de success.
Dar nu asa ne-am cunoscut.
L-am vazut pentru prima oara pe Paul la o petrecere organizata pe vaporul “Queen Mary” care este ancorat la Long Beach. Fiica lui, Heather, aflase numarul meu de telefon si ma sunase sa ma invite la aceasta mare petrecere. Ii placea muzica noastra si am discutat cu totii in jurul acestui subiect. Mai tarziu, dupa ce si-au incheiat periplul american cu Wings, Paul si familia lui au venit la Los Angeles. M-au invitat la o petrecere sustinuta la proprietatea ”Harold Lloyd”. Atunci am stat de vorba cu Paul Mc Cartney, pentru prima data. Am dat mana unul cu altul in mijlocul unei multimi uriase si mi-a spus “Stii, am compus un cantec pentru tine”. Luat prin surprindere abia i-am putut multumi. Atunci, la aceasta petrecere, a inceput sa cante Girlfriend cu dedicatia amintita.
Apoi ne-am dat unul altuia numerele de telefon si ne-am promis ca ne reintalnim cat mai curand, dar angajamentele si proiectele diferite ne-au tinut departe unul de celalalt, timp de doi ani. Pana la urma a inclus cantecul pe albumul sau London Town.
In timp ce lucram la Off the Wall s-a intamplat ceva cat se poate de straniu; Quincy a venit la mine intr-o zi si mi-a spus “Michael, am un cantec care ti se potriveste ca o manusa”. Mi-a cantat Girlfriend, fara sa isi dea seama, evident, ca Paul il compusese pentru mine. Cand i-am spus a ramas uimit si incantat. L-am inregistrat foarte curand si l-am inglobat in album. A fost o coincidenta incredibila.
Am discutat cu Quincy depre Off the Wall si am conceput cu grija sunetul pe care il doream. Cand m-a intrebat daca am vreo dorinta, i-am spus ca discul trebuie sa fie altceva decat tot ce realizasera pana atunci fratii Jackson. Greu de infaptuit, avand in vedere cat de mult munciseram pana atunci ca sa devenim o formatie, dar Quincy stia la ce ma refer. Impreuna am creat un album prin care ne-am atins scopul. Rock with You, discul single de mare success, era lucrul spre care nazuisem. Era firesc sa cant si sa nazuiesc in acelasi timp. Rod Temperton, pe care Quincy il cunostea pentru ca lucrase cu formatia “Heatwave” la Boggie Nights, compusese cantecul avand in minte un acompaniament strident, dar Quincy se gandise la ceva mai linistit si a introdus un sintetizor, care suna precum o cochilie goala de scoica de pe plaja. Eu si Q apreciam foarte mult munca lui Rod, si, in acest spirit, l-am rugat sa sintetizeze trei dintre cantecele sale pentru mine, inclusiv titlul. Rod era un om deosebit in multe privinte. Ca si mine, ii placea mai mult sa cante si sa compuna despre viata de noapte, decat sa o traiasca. Sunt mereu surprins atunci cand oamenii isi inchipuie ca, in cazul artistilor, creatia lor se bazeaza, obligatoriu, pe o experienta autentica, sau ca le reflecta prorpiul stil de viata. Adesea, nimic nu e mai departe de adevar. Evident, uneroi ma bazez pe propria experienta acumulata, dar de cele mai multe ori ideile se desprind din ce aud si citesc ca se petrece in jurul meu, materie suficienta pentru a crea un cantec. Imaginatia artistului e unealta lui cea mai importanta. Cu ajutorul ei artistul poate crea o stare sufleteasca, poate intui un sentiment pe care semenii lui ar vrea sa-l traiasca, sau te poate transporta intr-un loc cu totul diferit de lumea imediata.
In studio Q dadea destula libertate muzicienilor de a se exprima pe ei insisi, poate cu exceptia aranjamentelor orchestrale, ce reprezinta punctul sau forte. L-am adus pe Greg Phillinganes, membru al echipei care a lucrat la Destiny, ca sa puna la punct melodiile facute impreuna la Encino, tocmai cand tehnicienii studioului erau in pozitie de start. Alaturi de Greg revenise percutionistul Paulinho de Costa, iar Randy participa si el la melodia Don’t Stop Till You Get Enough.
Quincy este uluitor si nu se inconjoara de lingusitori, care sa-I cante in struna. M-am invartit printre profesionisti toata viata, stiind, cu discernamant, cine nu se lasa descurajat, cine se pricepe, cu adevarat sa compuna, cine este capabil sa incruciseze sabiile in apararea unui ideal artistic, fara sa piarda din vedere idealul propus.Il aveam pe Louis Johnson zis si “Tunetul”, care lucrase cu Q la albumele fratilor Johnson. Aveam de asemenea o echipa redutabila – formata din Wah Wah Watson, Marolo Henderson, David Williams precum si Larry Carlton de la “The Crusaders”, care urma sa fie chitaristul solist in album. George Duke, Phil Upchurch si Richard Heath au fost adusi din randul celor mai buni muzicieni de jazz-funk; totusi nu s-au sfiit sa aprecieze ca muzica noastra era destul de diferita de ceea ce cantau ei. M-am inteles bine cu Q in timpul inregistrarilor, impartindu-ne responsabilitatile si consultandu-ne in mod constant. Cu toate insistentele fratilor Johnosn, Q nu facuse prea multa muzica de dans inainte de Off the Wall, asa ca la Don’t Stop Till You Get Enough, Working Day and Night si Get on The Floor am fost nevoiti sa colaboram cu Greg la consolidarea sunetului, in studioul lui Q. Get on The Floor desi nu era un single, se dovedea foarte convingator, deoarece Louis Johnson imi crease un text excellent care-mi ingaduia sa adaug valente interpretative noi, o data cu fiecare refren. Bruce Swedien, inginerul de sunet al lui Q a pus la punct ultimele mixaje, iar mie imi place si acum sa ascult aceasta muzica.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 14:48
|
Working Day and Night facea parte din vitrina lui Paulinho, iar eu incercam sa tin pasul cu acompaniamentul instrumental realizat de el. Greg a instalat un pian electric cu un timbre acustic perfect, eliminand orice ecou suparator. Tema lirica seamana cu aceea din The Things I Do For You de pe Destiny, dar intrucat era numai o imbunatatire a unei melodii vechi, nu doream sa complic lucrurile, ci sa las muzica sa contribuie la infrumusetarea textului.
Don’t Stop Till You Get Enough incepea cu un solo de toba, atat pentru a spori tensiunea, cat si pentru a-I surprinde pe ascultator cu rapaitul sau sacadat. Un alt fapt neobisnuit era aranjamentul meu vocal. Imi scrisesem eu insumi melodia in registru acut, acolo unde vocea mea nu se simtea in largul ei. Pentru a se potrivi cu muzica pe care mi-o imaginam, aranjamentul prelua pasajele ce nu puteau fi cantate de mine. Mixajul lui Q de la sfarsit era uluitor, coardele chitarelor fiind ciupite ca in cazul “pianelor” africane, asa-numitele kalimba. Acest cantec are o semnificatie aparte pentru mine, deoarece e primul pe care l-am compus integral. Don’t Stop Till You Get Enough a reprezentat prima mea sansa, iar eu n-am ratat-o. A fost primul cantec datorita caruia am castigat intaiul “Grammy”. Quincy avea incredere in mine si ma incuraja sa intru in studiou singur, lucru pe care l-am apreciat.Apoi aducea instrumentele cu coarde, care sporeau valoarea melodiei.
Baladele au facut din Off the Wall un album Michael Jackson. Mai cantasem balade cu fratii mei, dar pe ei nu ii entuziasmasera, lasandu-mi impresia, ca-mi fac o concesie, nimic mai mult. Off the Wall avea, pe langa Girlfriend, o melodie incantatoare, subtila, intitulata I Can’t Help It, memorabilia si palcuta de cantat, dar putin mai sinuoasa decat un cantec mangaietor, cum ar fi, sa zicem Rock with You.
Doua dintre cele mai reusite melodii erau Off the Wall si Rock with You. Stiri, muzica de dans scrisa intr-un tempo rapid este incitanta si amenintatoare, dar mie imi placea un stil mai lent, languros, bland, care mai degraba sa imbie o fata a isi risipeasca temerile decat sa si le intareasca. In Off the Wall am folosit din nou un glas ascutit, in timp ce pentru Rock with You era indicat un sunet mai natural. Simteam ca, la o petrecere, aceste doua cantece vor face ravagii, iar celelalte melodii, mai moderne, le vor crea o senzatie placuta. Iar apoi urma She Is Out of My Life. Poate ca, pentru o peterecere, era un cantec prea personal.
Uneori imi era greu sa privesc in ochi fetele cu care ma intalneam, chiar daca le cunoasteam bine. Intalnirile si relatiile mele cu el nu au avut deznodamantul scontat. Intotdeauna intervenea ceva. Una e sa imparti ceva cu milioane de oameni, iar alta cu o singura persoana. Multe fete vor sa afle despre mine tot felul de lucruri – de ce traiesc asa cum traiesc, sau de ce fac asa cum fac – incercand sa mi se vare in suflet. Ele vor sa ma scoata din singuratate, dar de fapt imi lasa impresia ca vor de fapt sa imparta cu mine aceasta singuratate, pe care n-as dori-o nimanui, deoarece cred ca sunt unul din cei mai solitari oameni din lume.
She Is Out of My Life se refera la barierele care m-au separat de oameni. Desi par usor de trecut, te izbesti de ele adesea, spulberandu-ti visele. Tom Bahler a realizat un aranjament muzical splendid, dar parca era dintr-un musical de pe Broadway. In realitate, asemenea probleme nu se rezolva atat de repede, si melodia prezenta acest cusur. In plus, ea nu putea fi plasata la inceputul sau la sfarsitul discului, datorita substratului ei pesimist. De aceea, cantecul lui Stevie, care urmeaza dupa aceea, atat de cald si chemator, parca deschide o usa zavorata; sunt inca emotionat cand il ascult. Discul se incheie cu melodia lui Rod, Burn This Disco Out, dar pana la el vraja se risipeste.
Emotional, m-am implicat foarte mult in She Is Out of My Life. In acest caz, e adevarat ca plangeam la sfarsit, cuvintele avand brusc un efect considerabil asupra mea. Totul mocnea in mine pana la explozia finala. Aveam 21 de ani si acumulasem destula experienta in anumite privinte, nu intotdeauna fericite, din pricina carora, in moment de bucurie, ma simteam adesea sarac sufleteste. Uneori cred ca experienta mea de viata este ca o imagine reflectata intr-o oglinda inselatoare, enorma intr-o parte si subtire, pe punctul de a disparea, in partea cealalta. Eram ingrijorat ca senzatia mea se va verifica in She Is Out of My Life, dar din moment ce a atins coarda sensibila a ascultatorilor, mi-am redobandit echilibrul.
Profund emotionat dupa interpretarea acestei melodii, i-am avut alaturi de mine pe Quincy si Bruce Swedien. Imi amintesc cum imi ingropasem fata in palme, auzind doar zgomotul aparatelor de inregistrat, in timp ce suspinele mele rasunau in studiou. Mai tarziu mi-am cerut scuze, dar mi s-a raspuns ca nu era cazul.
Munca depusa la Off the Wall a fost una din cele mai dificile din viata mea, in ciuda succesului mare de care s-a bucurat. In acel timp aveam putini prieteni apropiati si ma simteam izolat. Eram atat de singur incat ma plimbam agale prin imprejurimi, sperand sa ma intalnesc din intamplare cu cineva, cu care sa stau de vorba si, poate, sa ma imprietenesc. Voiam sa ma intalnesc cu oameni care sa nu stie cine sunt. Doream sa ma intalnesc din intamplare cu cineva care sa-mi devina prieten, placandu-i de mine, si care, poate, sa aiba si el nevoie de un prieten. Nu doream sa ma imprietenesc cu cineva doar pentru ca stie cine sunt. Voiam sa ma intalnesc cu oricine din cartier – cu copii, n-avea importanta cu cine.
Succesul atrage mai intotdeauna dupa el singuratatea. Asa este. Oamenii isis inchipuie ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap, ca ai totul la dispozitie. Ei cred ca poti merge oriunde, ca poti face orice, dar nu este adevarat. Pe tine te intereseaza doar lucrurile durabile.
Astazi, am invatat sa infrunt cu mai mult succes aceste vicisitudini ale vietii, sis a nu ma mai simt atat de abatut ca odinoara. In timpul scolii n-am avut cu adevarat prietene. Erau fete care imi pareau nostime, dar imi venea greu sa le abordez. Eram prea stanjenit – nu stiu de ce – era o prostie. Am fost bun prieten cu o fata. Imi placea, dar timiditatea m-a impiedicat ca sa i-o spun.
Prima mea iubire autentica a fost Tatum O’Neal. Ne-am intalnit la o discoteca din Sunset Strip, numita “On the Rox”. Am schimbat numerele de telefon si apoi ne-am telefonat deseori. Vorbeam cu ea ore in sir: de pe strada, din studio, de acasa. Prima data am fost impreuna la o petrecere, la vila lui Hugh Hefner, unde ne-am distrat de minune. M-a luat de mana intaia oara, in seara aceea la “On the Rox”. Cand ne-am cunoscut, eu stateam asezat la o masa, cand, brusc am simtit o mana catifelala cautand-o pe a mea. Era Tatum. Poate ca aceasta scena nu spune altora nimic, dar pentru mine a insemnat mult. M-a atins. Asa am simtit atunci. Si in trecut, fetele ma atinsesera adesea, imbulzindu-se, repezindu-si mainile spre mine si tipand, in fata cordonului de politisti care ma pazeau. Dar acum era altfel, ma atingea o singura fata; asa este intotdeauna cel mai bine.
Legatura noastra a evoluat. Eram indragostit de ea (si ea de mine), fiind impreuna multa vreme. In cele din urma, relatia noastra s-a transformat intr-o prietenie solida. Inca mai stam de vorba din cand in cand; ar tebui sa spun ca a fost prima mea iubire - dupa Diana.
Cand am aflat ca Diana Ross se marita, m-am bucurat pentru ea, stiind ca asta o va face fericita. Totusi, imi era greu, deoarece trebuia sa stau in preajma ei, “entuziasmandu-ma” ca se marita cu un barbat pe care, in fond, nici nu il cunoscusem. Voiam sa fie fericita, dar trebuie sa admit ca eram putin ofensat si gelos, pentru ca pe Diana am iubit-o si o voi iubi mereu.
Alta legatura sentimental a fost cu Brooke Shields. Legatura romantica si serioasa. Au existat apoi multe femei minunate in viata mea, femei ale caror nume nu ar insemna nimic pentru cititorii acestei carti; n-ar fi drept sa vorbesc despre ele, deoarece, nefiind celebritati, nu sunt obisnuite sa-si vada numele tiparite. Ele tin la acest mister si prin urmare le respect dorinta.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 13/08/09 @ 14:50
|
Liza Minelli e o persoana a carui prietenie o apreciez in mod deosebit. In lumea spectacolelor, imi este ca o sora. Ne intalnim si discutam despre ale noastre, simtind o dorinta nestavilita pentru asta. Facem impreuna mai multe lucruri: mancam, ne culcam, invatam cantece si dansam. Ne distram cum nu se poate mai bine. Pe scurt: o iubesc.
Imediat dupa ce am terminat Off the Wall m-am dedicate inregistrarii albumului Triumph, impreuna cu fratii mei. Doream sa combinam cele mai bune melodii de pe cele doua albume pentru turneul nostru. Can You Feel It?, prima melodie de pe album , era patrunsa de cel mai adanc fior rock al fratilor Jackson.Nu prea era muzica de dans. O aveam in vedere pentru spectacolul TV, care deschidea turneul nostrum, un fel de Also Sprach Zarathustra (Asa grait-a Zarathustra – poem simfonic compus de Richard Strauss, inspirat de lucrarea omonima a filosofului Friederic Nietzsche), tema filmului Odiseea spatial 201. Eu si Jackie ne gandiseram sa combinam sunetul orchestral cu un gospel cantat de un cor de copii. Gamble si Huff au foat oarecum de accord cu noi. Cantecul era triumful dragostei asupra tuturor pacatelor din lume. Maniera de a canta a lui Randy a fost foarte buna, chiar daca ambitusul sau vocal nu corespundea cu totul dorintelor sale. Respiratia si frazarea lui m-au tinut pe loc in timp ce cantam. Am repetat ore in sir la o claviatura cu sunt ragusit, pana cand am obtinut ceea ce dorisem. Aveam sase minute la dispozitie si nu cred ca am depasit timpul nici macar cu o secunda.
Lovely One era o variant mai lunga a cantecului Shake Your Body Down to the Ground, cu acel sunet diafan de pe Off the Wall. Am incercat sa ii imprim lui Jackie o interpretare mai noua, mai eterata la cantecul Your Ways, in timp ce claviatura asigura un fundal sonor de calitate. Paulinho a adus toata “artileria grea”: triangluri, tobe si clopote. Acest cantec se refera la o fata stranie, care trebuie luata asa cum este, iar eu nu pot face altceva decat sa ascult cu placere cantecul.
Everbody e mai vesel decat melodia dansanta Off the Wall, iar Mike Mc Kinney e cel care o pune in miscare. Acompaniamentul vocal sugereaza influenta melodiei Get on the Floor, dar sunetul lui Q e mai profund, mai tulburator; sunetul nostru avea mai degraba usurinta unui ascensor care urca fara efort pana la ultimul etaj. Tinte Waits for No One a fost compus de Jackie si Randy care s-au gandit la vocea si stilul meu. Voiau sa tina pasul cu textierii albumului Off the Wall si au reusit o treaba buna. Give It Up nea- oferit tuturor ocazia de a canta, mai ales lui Marlon. Am deviat de la sunetul orchestral caracteristic melodiilor noastre, cazand in capcana noului aranjament muzical, care ne-a coplesit. Walk Right Now si Wondering Why erau mai aproape de sunetul Destiny, dar in cea mai mare parte le lipseau sarea si piperul.
A existat totusi o exceptie: Heartbreak Hotel.Jur ca titlul mi-a izvorat din minte si ca nu m-am gandit la vreun alt cantec cand l-am compus. Casa se discuri l-a tiparit pe coperta cu titlul This Place Hotel, din cauza legaturii pe care celalalt titlu o avea cu Elvis Presley. Oricat de important a fost el pentru muzica, alba sau neagra, pe mine nu m-a influentat deloc. Cred ca aceasta melodie a venit la timpul potrivit. La aparitia ei, oamenii au crezut ca, daca voi continua sa traiesc izolat, s-ar putea sa mor ca si el.Comparatia nu-si are rostul, iar eu n-am dat nicicand atentie unor asemenea remarci. Totusi, modul cum s-a distrus Elvis nu ma poate lasa indiferent nedorind nicicand sa ii calc pe urme.
La Toya a contribuit cu un strigat la inceputul cantecului dupa cum i s-a cerut. Sunt de accord ca nu e cel mai potrivit start pentru o cariera, dar sora mea abia pasise intr-un studio de inregistrari. De atunci a facut cateva discuri bune si e deja realizata pe plan muzical. Strigatul alunga un vis urat, dar noi intentionam ca visul abia sa inceapa, facandu-l pe ascultator sa se intrebe daca este vis sau realitate. Acesta a fost efectul pe care cred ca l-am realizat. Cele trei soliste vocale din culise erau tribil de amuzate, cand realizau efectele sonore nemaipomenite pe care le doream, pana cand auzeau mixajul.
Heartbreaker Hotel era cel mai ambitios cantec pe care il compusesem. Am lucrat la el pe mai multe niveluri: puteai sa dansezi, sa canti, sa-ti fie frica sau doar sa-l asculti. A trebuit sa adaug cateva note cantate incet la pian si un final cantat de violoncel, totul incheindu-se pe un ton optimist pentru ascultator, linistindu-l. Nu are sens sa incerci sa sperii pe cineva, daca nu exista in melodie ceva ce sa-l si calmeze. Heartbreaker Hotel era dominata de razbunare, iar eu sunt paralizat de idea razbunarii. Este ceva ce nu pot intelege. Ideea de a oblige pe cineva “sa plateasca” pentru ce a facut, sau pentru ceea ce se presupune ca a facut, imi e cu desavarsire straina. Interpretarea mi-a dezvaluit aceste convingeri personale si, pentru moment, m-a ajutat sa le atenuez. Nu trebuie uitat ca exista foarte multi rechini in cautare de prada.
Daca acest cantec, si mai tarziu Billie Jean, parea a puna solistele vocale intr-o lumina nefavorabila, aceasta nu mi se datoreaza in mod specia. Inutil sa precizez ca imi place enorm interactiunea dintre sexe; e o latura fireasca a vietii, iar eu iubesc femeile. Numai cand sexul e folosit a forma de santaj sau putere, acest dar lasat de Dumnezeu devine hidos.
Triumph a fost ultima explozie de energie de care aveam nevoie pentru a crea un spectacol perfect, fara material ajutatoare. Am inceput repetitiile cu orchestra, dinc are facea parte si Mike Mc Kinney. De asemenea David Williams dorea sa vina cu noi in turneu; acum era membru permanent al orchestrei.
Turneul avea sa fie un eveniment deosebit. Efecte speciale fusesera create pentru noi de catre marele vrajitor Doug Henning. Voiam sa dispar complet, intr-un nor de fum, imediat dupa Don’t Stop. Trebuia sa coordoneze efectele speciale impreuna cu formatia “Showco” care controla intreaga montare. Eram bucuros sa discut cu el in timpul repetitiilor. Parea nedrept din partea lui sa imi ascunda secretele sale si, cu exceptia banilor, nu-i ofeream nimic altceva de care sa se poata folosi. Eram putin cam stanjenit din pricina asta, totusi doream ca spectacolul nostru sa fie grandios si stiam ca Henning va avea o contributie spectaculoasa. Ne aflam la intecere cu formatia “Earth, Wind and Fire” si “The Commodores”; toate formatiile tineau locul intai, iar noi stiam ca , dupa zece ani de succese, multa lume ne considera terminati.
Muncisem foarte mult pentru a concepe planul acestui turneu. Incercam sa afirm ca exista viata si sens dincolo de timp si spatiu, iar paunul devenea tot mai stralucitor si mai mandru. Voiam ca spectacolul nostru sa reflecte si aceasta idee.
Satisfactiile mele, generate de realiarea unor ritmuri si progrese tehnice indedite, precum si succesul obtinut cu Off the Wall au fost contrabalansate de lovitura primita de mine la nominalizarile premiilor “Grammy” din 1979. Desi Off the Wall fusese unul din cele mai apreciate discuri ale anului, a primit o singura nominalizare: cea mai buna performanta vocala. Imi amintesc unde ma aflam cand am primit vestea. Ma simteam ignorant de semenii mei si asta ma durea. Oamenii mi-au spus mai tarziu ca fusese o veste bomba si pentru ei.
Eram dezamagit, dar apoi m-am emotionat gandindu-ma la urmatorul album. Mi-am spus: “Asteapta pana data viitoare” – socotind ca nu vor fi instare sa ignore urmatorul meu album. Am urmarit festivitatea de premiere la televizor si a fost palcut sa castig la categoria mea, desi eram inca mahnit de reactia semenilor mei. Ma tot gandeam: “Data viitoare, data viitoare”.
In multe privinte artistul se identifica cu opera sa. Este dificil sa se faca o separare. Cred ca pot fi obiectiv, la modul brutal, in privinta operei pe care o creez, si, daca ceva nu merge, imi dau seama; dar, credeti-ma, cand termin un album sau un cantec, puteti fi siguri ca am stors din mine totul, pana la ultima picatura de energie si de talent dat de Dumnezeu.
Off the Wall a fost bine primit de admiratorii mei si cred ca de aceea mi-au pricinuit durere nominalizarile “Grammy”. Aceasta experienta a aprins un foc in sufletul meu. Nu ma gandeam decat la urmatorul album si ce o sa fac cu el. Nazuiam sa fie cu adevarat maret.
|
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
