|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
Doina84
| Ana Irina
Acest mesaj a fost trimis de
Doina84
pe data de 06/02/2011 la 16:54
.:. 5378 vizionari
.. Exista 19 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Povestea noastra
M-am hotarat azi (6 ianuarie 2011) sa scriu povestea ingerasului nostru scump Ana Irina. Nu stiu de ce, cred ca m-ar linisti si vreau si eu sa vorbesc,ca orice mama, despre copilasul meu.
In ziua in care am aflat ca sunt insarcinata in acea noapte nu am prea dormit nici eu nici sotul meu, am fost amandoi atat de fericiti incat ni s-a parut un lucru iesit din comun. Am sunat parintii si pe surorile noastre si cu adevarat toti au fost atat de fericiti ca au plans. Si acum imi aduc aminte de reactia tuturor si cum mi-a spus mama foarte incantata ca s-a rugat la Maica Domnului sa ne dea un copilas. M-am dus bineinteles imediat la medic pentru ca eram foarte incantata, din acea clipa ma duceam regulat si mereu povesteam tot ce aflam si ce vedeam si sotului, l-am implicat de la bun inceput si pe el cat de mult am putut si l-am dus si la ecograf si ii povesteam vrute si nevrute, tot ce citeam si ii descriam toate starile mele. Din clipa in care am aflat ca vom fi parinti candva in viitor, am inceput sa ne pregatit si sa facem nenumarate planuri fara sa ne dam seama ca planuisem atat de multe lucuri pe care o sa le facem cu copilasul nostru...Ne gandeam in fiecare zi la ce vom face impreuna cu copilasul nostru, iar dupa ce am aflat ca va fi fetita planurile erau si mai amanuntite si concrete. Daca gateam impreuna discutam ce ii vom face ei de mancare, daca mergeam cu masina undeva ne inchipuiam cum o s-o punem in scaunul de masina si o sa mergem cu ea la bunici...chiar si cand ma plimbam pe strada si mergeam acasa dupa servici imi inchipuiam cum o s-o plimb cu caruciorul.
Toata lumea a fost implicata si povesteam cu totii ce vom face si ce trebuie pregatit si tin minte ca am primit o groaza de lucuri chiar la incepututl sarcinii dupa putin timp dupa ce am anuntat pe cei dragi. La medic totul era bine, analizele, ecografiile...am fost chiar felicitate in cateva randuri pt sarcina.
In sarcina nu mi-a fost rau decat nesemnificativ si mai mult de la oboseala (oboseala a fost singurul lucru de care m-am plans si asta pt ca ajungeam tarziu acasa si intr-adevar eram obosita), ma simteam bine si tin minte ca mama era uimita ca nu aveam chiar nimic si cat de bine ma simteam.In ultima luna au inceput sa ma doara mainile noaptea, imi amorteau si atunci cand strangeam degetele in pumn ma durea destul de tare, acest lucru a fost singurul lucru de care m-am plans cu adevarat si am spus si ginecologului si reomatologului si medicului de familie, care au zis ca e normal in sarcina si mi-au recomandat sa iau calciu si magneziu. Cam atat despre cele grele in sarcina mea...
Dupa ce am intrat in concediul pre natal totul a fost bine si eram din ce in ce mai nerabdatoare. Eram nesigura de data nasterii pt ca dupa prima zi a ultimului ciclu trebuia sa nasc in 23 decembrie dar ecograful si dublu testul spuneau ca de revelion sau chiar dupa. Eu m-am gandit ca trebuie sa tin mai degraba cont de cele medicale si nu ma prea asteptam sa nasc de Craciun.
Se pare ca mai bine ascultam de mine si de corpul meu pt ca dimineata pe la ora 10 in 23 decembrie 2010 (exact la 40 de saptamani)dupa ce m-am trezit si povesteam cu sotul meu am inceput sa simt ceva umed si nu a durat mult pana ne-am dat seama ca mi s-au rupt membranele.M-a cuprins o teama mare dar si un extaz si o nerabdare de nedescris si nu stiam nici eu ce sa fac. Am ajuns la spital destul de repede si m-au internat cu membranele rupte dar inca fara dureri.
Din clipa aceea a inceput greul si acum ma doare cand imi trec prin fata ochilor toate acele clipe. Eu am tot asteptat si am tot asteptat, mi-au dat antibiotic si mi-au mai pus din cand in cand monitorul dar in rest se cam ocupau de celelalte femei care erau mai norocoase decat mine si mi se parea ca toate lumea naste numai eu nu. La un moment dat moasa a fost mirata ca aveam dureri cam dese si mi-a zis ca trebuie sa ma consulte, dupa ce a observat probabil ca eram dilatata cativa cm a zis ca "nu e asa cum au zis colegele" adica eu se pare ca sufeream si colegele o anuntasera ca sunt doar la inceput...s-au schimbat 3 ture de moase pana sa nasc eu.In acea noapte am observat cand mi-au pus monitorul ca ceva nu e in regula, adica m-am speriat putin cand am vazut ca se aprinde ceva beculet la monitor dar si-a revenit si ma gandeam ca moasele si doctorita stiu ce fac.
Noaptea eu nu mai puteam sa vorbesc cu familia la telefon pt ca imi era foarte greu si toata lumea se astepta sa nasc de mult pt ca eu am fost intrenata cu membrana rupta deja de la ora 11 si se pare ca nu e ok sa astepti cu apa rupa foarte mult timp, trebuie sa te ajute sa nasti mai ales ca eu aveam si sangerari (de la un polip se pare ca....dar oricum fetita mea scumpa nu mai avea nici apa si mai statea si in sange pt ca atunci cand ma mai duceau din cand in cand pe masa sa ma consulte curgea destul de mult sange din colul uterin).
Familia a inceput sa sune la moase la sectia de nasteri unde ma aflam,au sunat si alti medici pt mine cunostinte apropiate, moasele s-au simtit ofensate si s-a vazut in comporamentul lor.
Mai spre dimineata durerile erau foarte mari si simteam ca nu mai pot....moasele nici nu ma mai intrebau cum sunt, nu mi-a mai fost pus un monitor de ceva timp la burtica si veneau doar dupa colt si se uitau in camera la mine (oare ce insemna asta...hai sa vedem daca nu a lesinat si cam atat...? sau poate acesta e protocolul cum ziceau mere). Dupa o vreme a venit si doctorita (care venea pleca, venea pleca ca mai avuse si alta pacienta), cea care o inlocuia pe a mea doctorita care si-a luat liber de Craciun si i-am zis sa facem cezariana dar mi-a zis foarte foarte calm ca facem o injectie (se refera la anestezia peridurala pt care se pare sunase familia mea cu totii inebuniti), ne linistim si apoi incercam sa nasc. intr-un tarziu mai spre dimineata mi-au zis sa astept sa-mi treaca o contractie si apoi sa ma duc repede in sala de nasteri, camera alaturata salonului in care asteptam eu. intr-adevar mi-au facut anestezia...cam o ora jumate am stat mai linistita ca simtisem ca pur si simplu nu mai pot si lumea din jur nu vede...dupa aceea am urcat pe masa si nu stiu cat a durat dar am nascut cu o moasa pe la 11.05 pe fetita mea.
Nu pot sa uit acele clipe, am simtit ca sunt intr-un vis si dupa ce a plans destul de incet...mi-au dat-o in brate. era atat de aproape de fata mea ca mi-am dat silinta sa ma uit la fata ei scumpa...era calduta si se foia un pic...mi-am zis in minte ca seamana foarte tare cu sotul meu, am fost uimita ca a deschis ochisorii si apoi mi-au luat-o.
Tot ce am simtit atunci as putea descrie in foarte multe cuvinte si asta deoarece nici un cuvant nu poate descrie fericirea care m-a cuprins.
Au plecat repede cu ea si dupa ce am fost cusuta a intrat si sotul meu si mi-a zis ca a vazut-o (atunci a reusit sa-i faca si o poza...noroc ca a intrebat cine este si cand i-au spus le-a oprit pe moase).
Am nascut in 24 decembrie pe fetita noastra scumpa, a venit sa vesteasca nasterea Domnului.
In dupa masa acelei zile mi-au zis ca nu mi-o pot aduce in salon pt ca are ceva. In acea clipa am simtit ceva aproape ireal, un sentiment de soc si parca mi s-a luat rasuflarea desi nu stiam inca exact ce se intamplase eu am avut o stare ciudata.
Acea stare ciudata am simtit-o si inainte sa nasc.Nu stiu cum sa explic dar si cand am fost gravida mai ales cand stiam ca se apropie sa nasc simteam o neliniste in suflet si chiar plangeam de nenumarate ori din cauza asta, era vorba de frica dar nu ca imi era groaza sa nasc, nu imi era frica de durere....imi era pur si simplu frica de ceva...si de spital. Eu mai simt uneori cand se intampla ceva rau si tot mereu spuneam familie cand ma simteam asa de nelinistea mea...
Am fugit jos la neonatologie si doctorita de garda mi-a zis ca nu este bine si ca are in stomacel sange si ca o curata...m-a intrebat ce am patit si cum a fost sarcina, tot felul de lucruri la care eu raspuneam ca nu am avut nimic, nu stiu ce se intampla. Asa tare ma durea sufletul cand am vazut-o cum statea si se chinuia sa suga o tetina pe care i-au dat-o moasele...imi venea s-o iau in brate si s-o ajut,s-ai dau eu sa suga, parca urla din interiorul meu instinctul de mama si trebuia sa fiu cuminte sa ma rerag si sa le las pe doctorite sa-si fata treaba, sa nu cumva sa deranjez, sa nu cumva sa plang si sa ma agit pe acolo.
L-am sunat pe sotul meu, am sunat parintii. Din acea clipa s-au dat o gramada de telefoane si s-au pus nenumarate intrebari. Doctorita la un moment dat ne-a zis ca e mai bine, ca i-au facut si analize de anemie si au iesit bine si nici sange in stomacel pare sa nu mai aibe, ceea ce inseamna ca a inghitit de la mine din burtica, dar totusi nu se stie. Am fost instintata chiar ca pot sa-i duc lapte sa-i dea. Eram asa agitata cand mi-au zis si am reusit cu greu sa ma mulg eu fiind nascuta doar de o zi, si ma si durea, dar am reusit...orice pt fetita mea.
Sotul meu a stat mult cu mine in spital, impreuna ne era mult mai bine si ne ceream de nenumarate ori scuze colegei mele de salon ca nu vrem s-o deranjam...dar acum nu-mi pot inchipui cum era sa trec prin acele clipe singura sau despariti unii de altii.
Am mers la neonatologie incet si cum am putut eu cusuta si cu dureri de spate cat de des ma lasau (la 3 ore puteai duce lapte pt copilasi)si stateam putin si ma uitam la Ana si uneori ii spuneam pe nume, ii spuneam incet ca sa nu deranjam Ana...Ana...Ana... si ea deschidea ochii....cred ca simtea ca mamica ei e acolo cu ea. Am insistat sa intre si sotul meu s-o vada pt ca stiam cat de important ar fi si pt el si pe Ana sa se cunoasca, sa se simta. Atunci l-au lasat si pe el si i-a facut cu mobilul a doua poza cand dormea dragutica si scumpa. Avem doua poze cu Ana Irina si nenumarate imagini in memoria noastra.
Desi ne anuntasera ca este stabila din senin sotul meu a venit cu propunerea s-o botezam. Am botezat-o in 25 dupa masa si i-am pus numele Ana Irina si eu am plans pe tot parcursul rugaciunilor.
Ne-am mai linistit...dar in acea seara mi-au zis ca nu mai poate respira singura, ca se simte mai rau. cum se simte mai rau daca acum era bine si stabila? eram la neonatologie si am auzit alarma aparatului care era pus langa patutul ei.l-am sunat pe sotul meu seara tarziu sa vina...asteptam in holul neonatologiei ca sa iese doctorita sa-mi spuna ce se intampla dar pt ca alarma nu se mai oprea mi-am dat seama ca n-o poate stabiliza si de aceea nu poate iesi. eu nu am vrut sa plec, am ramas acolo si am asteptat cu dureri de stomca si un nod in gat. a venit doctorita de garda, alta decat in ziua precedenta si mi-a zis ca e rau...venise si sotul meu. In acea noapte am simtit ca cineva ne da putere, desi eram lauza eu ma plimbam impreuna cu sotul meu de la salon la alt etaj la neonatologie sa vedem ce face Ana noastra. Desi pare ciudat ce spun ne gandeam mai mult cum putem sa fim cat de mult acolo, alaturi de ea decat sa intreb ce are, ce se intampla.
In noaptea de 25 spre 26 am ramas pe hol in sectia de neonatologie, sotul meu la capatul holului eu chiar in fata camerei unde o tineau. strigau dupa mama, intram, ma uitam la ea si o atingeam pe manuta apoi ma scoteau afara pt ca hotarau sa-i mai faca ceva si iarasi asteptam...
L-a chemat pe sotul meu sa-l tin de mana, sa-l imbratisez si s-o vada si el...am insistat, nu ma interesa daca nu convenea cuiva (tatii nu aveau voie acolo), stim eu ca asa e mai bine sa fim impreuna si intr-adevar acum imi multumeste si stiu ca s-a simtit si el tatic chiar daca doar pt cateva zile.
La o ora din noapte au sunat-o pe doamna dr profesor care a venit si ne-a zis ca este vorba de coagulare vasculara intraseminala si ca i-au luat sange care va fi trimis la analize ca sa afla niste raspunsuri. noi dupa aceea am ramas amandoi unul langa altul toata noaptea in fata camerei. Ne uitam la medici cum se miscau in jurul ei si mai zaream cate-o manuta si caputul si apoi iarasi nu mai vedeam nimic dar ne rugam si ne rugam amandoi sa se intample o minune.
Dimineata pe la 6 a murit si ne-am uitat la ea si parea mai mult linistita si nu chinuita ca in clipele precedente si am sarutat-o peste tot. Stateam amandoi in fata ei si ne uitam la ea si sorbeam fiecare imagine in memoria noastra ca sa n-o uitam. vai....ce frumusica era si atunci am luat-o pt a doua oara in brate si nu pot explica ce am simtit...am sarutat-o pe frunte si pe urechiute si i-am dat-o si sotului meu care a plans cum nu l-am vazut niciodata. Incercam sa ne luam ramas bun si ne spuneam unul altuia ce ni se pare ca seamana cu noi: uite ce picioruse are, uite ca ochisorii sunt ai meu si nasucul al tau... si desi plangeam in continuu parca simteam ca nu plang. Sotul meu i-a facut cu manuta ei o cruce si s-a rugat si eu i-am zis: du-te linistita mama scumpa, odihneste-te ca te-ai luptat destul pt noi... si apoi a trebuit sa plecam.
Cu toata durerea in suflet, durere care simt ca nu va trece niciodata, am multumit lui Dumnezeu ca am putut fi alaturi de ea, ca nu a murit la nastere, i-am multumit ca ne iubeste atat de mult si ne-a lasat-o cateva zile s-o iubim si noi ca doi parinti care si-au asteptat copilul mai mult ca orice pe lume.
Cand am plecat din spital in acea dimineata si am intrat in casa am plans amandoi in hohote si am simtit cu adevarat ca s-a rupt ceva din sufletul nostru. Ne-am uitat la patutul pe care i l-am pregatit, la cadoutul ei de sub bradut, la papuceii minunati pe care i-a primit, la cercelusii pe care i-am cumparat, la tot... ne-am intors acasa fara copilasul nostru, fara fetita noastra frumoasa.
Am inmormantat-o a treia zi cu rugaciuni multe si cu cantece frumoase, inconjurata de multi trandafiri albi si multi multi preoti, langa bunicul ei, tatal sotului meu.
Ieri s-au implinit 6 saptamani si am avut parastasul si desi am botezat-o in spital lucru pt care si acum ii multumesc cu ardoare lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa se implineasca, tot ma gandesc cum ar fi fost ca sa mergem cu toti cei dragi la botez la 6 saptamani si nu sa mergem la mormantul ei.
Stiu ca cei din jurul meu nu ma pot intelege cu adevarat, stiu ca pt multi e un bebe dragut care a murit si un capitol care trebuie inchis ca sa nu mai doara asa tare, dar pt mine este fetita noastra, dragostea noastra, o parte din mine, nu o voi uita niciodata si o voi aminti mereu. Intr-un fel nu vreau sa ma inteleaga nimeni, nu doresc nimanui sa inteleaga prin ce trec. Din pacate cu toate acestea sunt mamici de ingeri care stiu prin ce trec eu si m-a ajutat sa vorbesc cu ele, le multumesc mult.
Dupa ce am venit din spital mi-a fost chiar mai rau ca acolo...si simteam ca trebuie sa sterg urmele sarcinii. Nu am suportat sa stau fara sotul meu nici o clipa si nu am suportat sa ma ating pe burtica.
In clipa aceasta, dupa 6 saptamani, imi dau silinta...am zile si zile,zile de progres si altele de regres...Stiu acum ca mamicile de ingeri vor avea mereu un alt cotindean, "normalitatea"lor va fi mereu pregnata de gandul la ingerasul lor.
Intr-adevar sa nasti un copilas este cel mai minunat lucru de pe pamant. Acum sunt mami de ingeras si de cate ori imi arde sufletul ma gandesc ca ea este intr-un loc fara durere si suspinare si ii este foarte bine acolo si ma mai gandesc la ce a scris o alta mami de ingerasi (redau cat imi aduc aminte): In ceruri erau multi ingerasi care tineau in mana o lumanare si erau minunati si veseli. Era insa un ingerasi printre ei care era trist si avea lumanarea stinsa. L-au intrebat de ce este trist si el le-a raspuns ca mami a lui plange de tristete si lumanarea lui se stinge mereu...si si-ar dori ca mami sa nu mai planga ca sa fie si el fericit ca ceilalti ingeras.
Aceasta povestioara imi mai da uneori puterea sa inteleg ca ingerasii nostrii sunt linistiti intr-un loc minunat.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
abramburika
sento il profumo di mamma
|
 Posted 07/02/11 @ 12:18
|
Ooofff ....
Asa cum spuneai, numai o mamica de ingeras poate intelege cu adevarat durerea ta. De atunci, din spital, de dupa moartea puiului si normalitatea aia diversa ....
E tare greu, iar eu nu iti pot da sfaturi de nici un fel. Caut si eu acea stare de impacare si liniste.
Pot doar sa fiu alaturi de tine, se ne povestim una-alteia durerea ... te imbratisez strans!!
__________________________
Lacrimile sunt limbajul tacut al durerii.
|
 |
|
|
alinushca
mami x2
|
Posted 07/02/11 @ 15:09
|
Cine are copii te intelege  Nu e nimic mai scump si mai de pret in lumea asta decat un copilas, mai frumos si mai curat. Un parinte si-ar da si de 1000 de ori viata pentru copilul lui dar nu merg lucrurile asa uneori... mi se rupe inima cand ma gandesc la tine si la Ana Irina si la toti ceilalti copilasi si parinti care au trecut prin asta. Nu-mi pot imagina nimic mai greu si mai groaznic pe lumea asta decat sa iti ramana bratele goale.... Numai Dumnezeu stie ce o mai fi, ma bucur ca ati putut-o boteza si sa crezi ca va veti reuni. Nimic nu este fara sens in lumea asta chiar daca noua ne pare.
|
|
|
|
Doina84
membru incepator
|
Posted 07/02/11 @ 23:29
|
| Cred si eu ca exista un sens pentru tot si ca noi multe lucruri nu avem cum sa le intelegem, mai ales moartea unui puiut mic pe care l-am asteptat mult mult...Gandindu-ma ca Dumnezeul nu lasa nimic fara sens, chiar si moartea fetitei mele, am puterea sa merg mai depart...in unele zile, pt ca in altele simt golul din sufletul meu si nu-mi pot scoate din minte acel "de ce?". |
|
|
|
Irinel
membru matur
|
Posted 08/02/11 @ 04:46
|
Draga mea, ti-am citit si eu povestea caci n-o stiam in detaliu. Am plans, ce pot sa spun, e groaznic sa vezi farama aia de puiut, de puiut al tau, luptandu-se intre viata si moarte. Dar sa stii, desi nu realizezi, deja esti foarte puternica, deja ai inteles mult din ce s-a intamplat, desi ai multe intrebari si framantari (firesti de altfel). Mi-esti draga, imi pare teribil de rau, si mi-as dori sa pot schimba ceva... E si mai cumplit cand e primul copilas, cand n-ai cu ce sa-ti "minti" sufletul si mintea in perioada asta... Cateva din descrierile tale despre fetita ta, cum mai vedeai o manuta, un capsor, ea luptandu-se pentru viata, mi-au readus in minte niste imagini dureroase. Te imbratisez cu drag si ma rog sa te usureze Dumnezeu, sa va ajute pe tine si pe sotul tau sa mergeti inainte.
Stii, uneori fara sa vreau observ unele coincidente ciudate... Pe sora mea o cheama Doina ca si pe tine, pe mine Irina, cel de-al doilea nume al fetitei tale (de fapt Irinel dar toti ma striga Irina) si, daca as mai avea o fetita, mi-ar place sa o cheme Ana... sper sa nu te supere ca am scris asta, dar chiar mi s-a parut ciudat...si mai am si o fetita ingeras la ceruri...
Multi pupici
Irina, Daniel (28 Mai 2004) , David (27 Iunie 2009) si ingerasul drag Maria |
|
|
|
p@ulici
Mama in cer si pe pamant
|
Posted 08/02/11 @ 07:36
|
Doina cuvintele sunt sarace asa ca am sa iti spun un sincer imi pare rau ... Zbor lin ingerasei tale Ana Irina si multa putere voua, parintilor ei iubitori.
Gena MTHFR Mutatia A1298C Genotip HOMOZIGOT Tratament: Clexane 0.4, Utrogestan 2/zi, O fetita nascuta prematur si devenita ingeras la 12 zile 12h 55 min, Supravegheata de dr. Heim Manuela Satu Mare
Avem un ingeras care ne vegheaza de sus... Este fetita noastra Gabriela Catalina 27.04-09.05.2010
Povestea ta printesa...povestea noastra O viata ... nascuta din doi |
|
|
|
Doina84
membru incepator
|
Posted 08/02/11 @ 12:19
|
am citit povestile tuturor si intr-adevar nu sunt cuvinte, doar multe lacrimi...
a multumesc ca ati avut puterea sa cititi povestea noastra...nu stiu de ce exact, dar ma bucur cand vad ca va intereseaza. aici am gasit mamici care m-au incurajat si nu au trebuit sa psuna multe prin simplu fapt ca mi-au sris cateva randuri...in rest cei din jurul meu evit sa ma intrebe de ea. eu nu vreau sa o uite nimeni, eu nu o voi uita niciodata, dar eu o voi aminti indiferent daca cei din jur se simt stingheriti.
mami de ingeras scump |
|
|
|
p@ulici
Mama in cer si pe pamant
|
Posted 08/02/11 @ 14:08
|
| Citat: | citat din mesajul lui Doina84
aici am gasit mamici care m-au incurajat si nu au trebuit sa psuna multe prin simplu fapt ca mi-au sris cateva randuri...in rest cei din jurul meu evit sa ma intrebe de ea. eu nu vreau sa o uite nimeni, eu nu o voi uita niciodata, dar eu o voi aminti indiferent daca cei din jur se simt stingheriti.
mami de ingeras scump
|
Am dat cu citat randurile astea ale tale pt ca semnifica ceea ce multe din mamicile care pierd un copil inteleg, insa ceilalti nu ... vei fi de multe ori evitata, ignorata, ocolita ... tocmai pt ca acele persoane nu isi doresc sa raneasca ... insa fac asta involuntar ... am inteles toate astea in timp si am avut alaturi mamici asemeni noua pe EMMA. Nu o data ma intrebam ce ar fi fost daca EMMA nu exista cand am pierdut-o eu pe Gabi ... nu stiu, insa ma bucur ca exista ... si eu inca descopar stari, emotii, sentimente, ganduri ... inca invat sa traiesc. Multa putere, alinare, mangaiere, iar ingerasului tau zbor lin printre stele si lumini.
Gena MTHFR Mutatia A1298C Genotip HOMOZIGOT Tratament: Clexane 0.4, Utrogestan 2/zi, O fetita nascuta prematur si devenita ingeras la 12 zile 12h 55 min, Supravegheata de dr. Heim Manuela Satu Mare
Avem un ingeras care ne vegheaza de sus... Este fetita noastra Gabriela Catalina 27.04-09.05.2010
Povestea ta printesa...povestea noastra O viata ... nascuta din doi |
|
|
|
mychydutza
*************************
|
Posted 08/02/11 @ 14:33
|
am avut puterea sa citesc toata povestea ta. trist, foarte trist.....nici nu stiu ce as putea sa-ti spun. sa te intareasca Dumnezeu sa mergi inainte!te imbratisez cu drag!
d'ale lui Andrei: "mancarea care vorbeste nu se mananca!!!!"
|
|
|
|
Michelle81
mamica unei minuni scumpe
|
Posted 08/02/11 @ 21:58
|
Tot stau si ma gandesc ce sa iti scriu...pt ca stiu ca nici un cuvant si nimic nu iti alina suferinta...nu acum...pentru ca durerea este prea mare...Mai tarziu va fii altfel desi acum cu siguranta nu crezi asta...Nici eu nu am crezut...
Am plans citind ce ai scris...Este prea dureros si nedreptPrin cate ai trecut si prin cate treci...Nu cred ca vom intelege in aceasta viata de ce a fost dat sa se intample asa...
Mie mi,a fost extrem de greu sa accept ceea ce mi s.,a intamplat...La un moment dat am simtit ca innebunesc in adevaratul sens al cuvantului...Nu mai avea nimic sens pt mine...Eram mereu cu un nod in gat gata sa izbucnesc in plans in orice moment.ma durea inima atat de tare...Pierdusem prima sarcina(pe care ne-o dorisem atat de mult),apoi fetita noastra scumpa Katharina si cand ne hotarasem sa mai incercam o data ,nu mai ramaneam gravida...apoi am ramas cu greu si am pierdut un baietel mult dorit...Nu credeam ca este posibil sa mai zambesc vreodata,sa imi simt inima radiind de fericire...Dar da este posibil.
Nici o femeie nu ar trebui sa treaca prin asa ceva,nu ar trebui sa cunoasca o asemenea durere
Trebuie sa fii puternica desi stiu ca te doare sufletul atat de tare
Minunea noastra mult asteptata |
|
|
|
Doina84
membru incepator
|
Posted 08/02/11 @ 22:50
|
Michelle eu nu cred ca as rezista sa mai pierd un copilas...nu stiu cum te-ai descurcat dar cred ca numai tu ai stiut ce este in sufletul tau, eu una cred ca as muri pe dinauntru....
Cred ca am scris povestioara noastra cam lunga, dar vazand ca multe mamici au avut rabdare s-o citeasca ma bucur pentru ca simt ca sunt ascultata si ma bucur si mai tare cand toata lumea isi face timp sa mai scrie cateva randuri....mie as de greu in cate-o zi.
va multumesc tuturor si va imbratisez
mami de ingeras scump |
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
