 |
Inca te visez. Si nu stiu de ce. Nu ar trebui sa intample. Dupa atata timp.
E ca si cum unul dintre firele subtile care ne legau ar fi refuzat sa se rupa odata cu celelalte. S-a intins, s-a tot intins, elastic, pana ce a devenit straveziu si, astfel camuflat, continua sa traverseze timpul.
- Poate ca e dragoste, mi-a spus femeia micuta care ma asculta cu un aer visator in camera semiobscura. Poate ca e marea ta dragoste si nu ti-ai dat seama. Nici unul dintre voi nu si-a dat seama.
Am fost tentata sa o cred. Era atat de usor sa cred. Tii minte jocul nostru cu canile de cafea ?
- Ce cana vrei ? ma intrebai dimineta deschizand nehotarat dulapul din bucatarie.
Deschideam ferestrele: afara mirosea a toamna umeda si calda... Rosie, cana rosie, alegeam eu in gand si asteptam.
- Rosie, decideai tu. E buna cana rosie ?
- Perfecta !
Ghiceai intotdeauna. Canile noastre erau albastre, galbene , verzi, albe, rosii - o culoare, o stare de spirit.
Si cum sa nu fi crezut cand toti ceilalti ne-au repetat timp de 8 ani ca suntem cuplul perfect. Le zaream privirea admirativa si ma gandeam : sunt norocoasa, altii cauta o viata intreaga.
Dar nu era dragoste. Daca as fi stiut sa caut dincolo de aparente, as fi gasit semnele incompatibilitatii. Poate ca dorinta sincera de a ne fi jumatate unul celuilalt ne-au impiedicat sa vedem mai devreme asta. Si, asa cum se intampla intotdeauna, trezirea la realitate a fost brusca :
- Niciodata nu vom face...si niciodata nu vom merge....mie nu imi place... si nu vreau... si nu voi deveni numai de dragul tau...
Fiecare NU rostit apasat imi arunca la cos un vis, o dorinta. Fiecare NU durea. Cand ai tacut, zidurile lumii noastre se prabusisera. Definitiv. Nu ti-am spus nimic atunci. Nu voiam sa te simti pedepsit pentru izbucnirea ta de sinceritate. Dar era cat se poate de evident : timpul nostru impreuna se terminase. Si eu nici nu apucasem inca sa rostesc NU.
M-am rupt de langa tine. Luni intregi apoi m-am visat in genunchi, pe pamantul rosu al unei campii sterpe, plangand.
- A fost marea ta dragoste, a repetat femeia micuta indreptandu-si pedanta modelul dresului negru.
- Nu, nu a fost.
Eram sigura de asta acum. Pentru ca marea mea dragoste se afla langa mine.
- Atunci ? intreba ea mirata. De ce atata suferinta ?
- Nu am gasit inca raspunsul. Dar il voi gasi. Curand.
Am incetat demult sa ne mai vedem, nu mai corespondam. Au trecut anii. Eu am devenit ceea ce imi doream sa devin. Tu ai devenit tot ceea ce NU voiai sa devii atunci.
Intr-o noapte am visat ca ma ratacisem. L-ati vazut pe sotul meu ? am intrebat un trecator. Mi-a aratat cu mama spre o straduta laturalnica. Am intrat pe straduta cu senzatia ca nu-l voi gasi acolo. Nu, nu era. Straduta se ingusta si iata-ma pe parapetul unui zid vechi de piatra, ca de cetate. De aici nu puteam decat sa ma intorc. Jos, in curtea cetatii, era agitatie. Din biserica frumoasa, veche, ieseau oameni purtand cununi si buchete de flori splendide. Erau atat de multe flori incat abia zaream, de sus, fetele oamenilor. O nunta,am exclamat! In mijlocul multimii erau mirii, cu chipurile stralucitoare in aerul auriu al serii. M-am intors la strada principala si mi-am regasit sotul.
- Sa mergem sa-i felicitam, i-am spus.
- Sa mergem, a incuviintat el, luandu-ma de mana.
A doua zi sora mea mi-a spus ca tocmai te-ai casatorit.
Si am inteles ca de acum inainte povara mea a disparut. Ca nu ma voi mai visa plangand. Ca am facut pace cu mine insami si cu tine. Sunt libera !
Si totusi, uneori, te visez. Rar. Nu imi esti partener. Nu alerg catre tine. Mai degraba, te veghez. Ca si cum unul dintre firele subtile care ne legau ar fi refuzat sa se rupa odata cu celelalte. Si, din cand in cand, imi aduce vesti de la tine. Esti bine. Ti-ai intins aripile si ai invatat sa zbori. Zboara !
Trimite reactia ta
|
Posted 07/04/08 @ 13:36
mai vreau
