|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
FanClubMJ
| Moonwalk - 3 - Dancing Machine
Acest mesaj a fost trimis de
FanClubMJ
pe data de 16/08/2009 la 21:15
.:. 981 vizionari
.. Exista 4 raspunsuri la acest anunt
|
 |
In presa s-au scris tot timpul caraghioslacuri despre mine. Deformarea adevarului ma deranjeaza. De obicei nu citesc prea mult din ce se tipareste, dar aud adesea despre ce este vorba.
Nu inteleg de ce ziaristi simt nevoie sa inventeze tot felul de lucruri referitoare la persoana mea. Presupun ca daca nu au nimic scandalos de comentat, pot realize lucruri si mai interesante. Ma mandresc putin ca, una peste alta, am reusit destul de bine in viata. Multi copii care se lanseaza ca si noi in muzica termina prost, drogandu-se si distrugandu-se: Frankie Lymon, Bobbie Driscoll sunt, in acest sens exemple graitoare. Si pot intelege de ce au cazut in patima drogurilor; daca ma gandesc la enormele solicitari la care au fost supusi la o varsta frageda. E o viata grea. Foarte putini reusesc sa se mentina in limitele unei copilarii normale.
In ce ma priveste nu am incercat niciodata droguri – nici marijuana, nici cocaina, nimic. Repet, nici macar nu am incercat sa le folosesc.
Sa o lasam balta.
Asta nu inseamna ca nu am fost tentati.Eram muzicieni si ne deplasam intr-o zona in care folosirea drogurilor era ceva banal. Nu vreau sa formulez sentinte – n-ar fi prea moral din partea mea – dar am vazut cum drogurile distrug enorm de multe vieti omenesti, ca sa le consider simple amuzamente. Nu ma consider un inger, si poate ca am si eu viciile mele, dar drogurile nu se numara printre ele.
Inainte de aparitia filmului Ben, stiam ca o sa facem un turneu in lumea intreaga. Si in alte tari, muzica de suflet americana devenise tot atat de po****ra ca blugii si carnatii. Ni se oferea posibilitatea de a deveni o parte a intregii lumi, iar in 1972 am inceput primul nostru turneu peste ocean cu o vizita in Anglia. Desi nu fusesem niciodata acolo si nici nu aparusem la o televiziune britanica oamenii stiau cantecele noastre pe dinafara.Purtau steaguri cu fotografiile noastre pe ele si cu “Jackson 5” scris cu litere mari de tipar. Salile de spectacol erau mai mici decat cele in care eram obsinuiti sa cantam acasa, dar entuziasmul publicului era fantastic dupa fiecare cantec. Spectatorii nu tipau in timpul cantecelor ca la noi, deci acesti oameni puteau spune cat de bine canta Tito la chitara, pentru ca il auzeau cu claritate.
L-am luat cu noi pe Randy, fiindca voiam sa se caleasca si sa vada ce se petrece. De fapt el nu facea parte din sepctacol, dar statea in culise cu bongosurile. Avea si el echipament “Jackson 5”, deci and l-am prezentat publicul era in delir. Mai tarziu, intorcandu-ne pe aceleasi locuri, Randy facea parte din formatie. Eu cantasem la bongos inaintea lui Randy, iar Marlon cantase inaintea mea, deci devenise aproape o traditie ca stafeta sa fie mereu preluata de altcineva.
Cunoscusem trei ani de succese cand am fost in Europa prima data. Existau deci motive suficiente sa fim nu doar pe placul copiilor, ci si al Reginei Angliei, pe care am cunoscut-o la “Royal Command Performance”. A fost foarte emotionat pentru noi. Vazusem fotografii ale altor formatii, cum ar fi “The Beatles”, intalnindu-se cu Regina dupa spectacole, dar niciodata nu am visat ca vom avea ocazia sa cantam pentru ea.
Anglia a fost prima tara europeana unde am cantat si era foarte diferita de ceea ce vasuzem pana atunci, dar cu cat calatoream mai departe, cu atat mai exotica ni se parea lumea. Am vazut marile muzee ale Parisului si muntii frumosi ai Elvetiei. Educatia Europei isi avea radacinile in cultura occidental si, intr-un fel noile noastre contacte cu lumea de peste ocean ne pregateau vizita in tarile orientale, care erau mai aparte. Am fost foarte impresionat ca oamenii de acolo nu apreciau atat bunastarea materiala, cat animalele si natura. De exemplu, China si Japonia m-au ajutat sa ma maturizez, deoarece aceste tari m-au facut sa inteleg ca viata inseamna mai mult decat lumea imediata, palpabila. Si in aceste tari lumea auzise de noi si le placea muzica noastra.
Australia si Noua Zeelanda, urmatoarele popasuri, erau tari vorbitoare de limba engleza, dar am intalnit in interiorul lor si oameni care traiau in triburi, si foloseau alte idiomuri. Ne salutau ca pe niste frati, chiar daca nu vorbeau limba noastra. Daca vreodata as fi avut nevoie de o dovada ca toti oamenii se infratesc intre ei, atunci am avut-o cu prisosinta in timpul acelui turneu.
Apoi a urmat Africa. Citisem multe despre “Continetul negru” deoarece profesoara noastra, domnisoara Fine, pregatise lectii speciale referioare la obiceiurile si istoria fiecarei tari pe care urma sa o vizitam. Nu ne-am dus sa vedem cele mai frumoase parti ale Africii, caci oceanul, tarmul si oamenii erau nespus de frumosi in regiunea unde ne aflam. Intr-o zi am vizitat o rezervatie si am observat animale hoinarind in salbaticie. La randul ei, muzica era extraordinara, ritmurile fiind de-a dreptul fenomenale.Cand am coborat din avion, abia se luminase de ziua si am intrezarit un sir lung de africani care dansau in costume specifice, cu tobe mari si mici. Dansau cu totii in jurul nostru urandu-ne bun-venit. Erau foarte cuceriti de ceea ce faceau, dezvaluindu-se in toata splendoarea lor. Ce mod perfect de a ne ura bun venit in Africa. Nu voi uita niciodata.
Si mestesugarii din piata erau uluitori. Faceau diferite lucruri in timp ce ne uitam la ei si apoi le vindeau cu toata simplitatea. Imi amintesc de unul dintre ei care facea sculpturi in lemn neinchipuit de frumoase. Te intreba ce doresti, si-i spuneai: “Un chip de om”, iar el lua o bucata dintr-un trunchi de copac si o cioplea intocmai. Rezultatul era remarcabil. Ii puteai vedea pe acesti artizani cum lucreaza chiar in fata ochilor tai. Imi placea sa stau asezat acolo si sa vad oamenii care le cer sa faca un lucru sau altul si cum ei le satisfac dorintele.
O vizita in Senegal ne-a facut sa ne dam seama de cat de norocosi suntem, cat de mult ne ajutasera radacinile noastre africane sa ajugem ceva in viata. Am vizitat un vechi lagar de sclavi, abandonat, la Gore Island, si care ne-a provocat o emotie deosebita. Poporul afican ne daduse in dar curajul si rabdarea pe care niciodata nu le vom putea rasplati.
Cred ca “Motown” ar fi vrut ca noi sa avem alte varste decat cele din realitate, Jackie trebuia sa ramana la anii cand devenise o celebritate, iar noi sa-l ajungem din urma – desi cred ca ar fi dorit sa ma intinereasca si pe mine cu un an, ca sa raman la stadiul de copil celebru. Poate ca nu are nici un sens ceea ce va spun, dar era stanjenitor modul cum incercau sa ne impuna ceea ce doreau, nelasandu-ne sa fim o adevarat formatie cu prorpiile ei directii si idei. Noi cresteam si ne dezvoltam firesc din punct de vedere creator. Aveam numeroase idei de pus in practica, dar ei erau convinsi ca nu trebuie sa ne pierdeam vremea cu alte retete de success. E totusi bine ca nu ne-au lasat balta cand, odata cu maturizarea, mi s-a schimbat vocea, asa cum s-ar fi putut intampla.
Ajunseseram sa fie mai multi indrumatori in cabina de cati eram noi pe scena, la orice ora din zi sau din noapte. Se tot inghesuiau sa ne dea sfaturi si sa ne supravegheze cum cantam.
Admiratorii nostril fideli s-au intalnit cu muzica noastra in discuri ca I Am Love si Skywriter. Aceste cantece erau inregistrari pop, ambitioase pe plan musical, cu aranjamente sofisticate ale instrumentelor de coarde, dar nu mi se potriveau ca stil. Sigur, puteam inregistra ABC toata viata – dar era ultimul lucru pe care ni-l doream. Chiar si admiratorii mai vechi spuneau ca ABC era un disc mai valoros, dar noua ne era greu sa ne obisnuim cu acest gand. Pe la mijlocul anilor saptezeci eram in pericol de a deveni anacronici, iar eu nu aveam atunci nici macar optsprezece ani.
Cand Jermaine s-a casatorit cu Hazel Gordy, fiica sefului nostru, oamenii ne faceau cu ochiul, spunand ca intotdeauna am avut noroc. Intr-adevar cand Get It Togheter a aparut in 1973, s-a bucurat de aceeasi apreciere din partea lui Berry ca si I Want You Back. A fost cel mai reusit disc al nostru, pe parcursul celor doi ani, desi s-ar fi putut spune ca era mai degraba un transplant de os, decat copilasul voios care a fost primul nostrum disc de success. Totusi, Get It Togheter avea o armonie buna, in registrul grav, o chitara cu sunete mai ascutite, careia i se alaturau celelalte instrumente de coarde care bazaiau ca bondarii. Posturilor de radio le-a placut, dar nu atat de mult ca noilor cluburi de dans numite discoteci. “Motown” a tras foloasele si l-a readus pe Hal Davis de la “The Corporation” ca sa stranga seva pentru Dancing Machine. Nu mai eram folositi ca umplutura pentru “101 Strings” sau altii.
Cei de la “Motown” strabatusera un drum lung de la momentele de inceput cand gaseai in studio muzicieni valorosi suplimentand diversele intalniri cu glume nesarate.
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
 Posted 16/08/09 @ 21:44
|
Melodia Dancing Machine a avut un aranjament mai sofisticat decat celelalte. Acest cantec a beneficiat de cea mai buna muzica pentru corn si de o “masina de facut baloane”, cu zgomot de sintetizor, care dadea o tenta moderna cantecului. Muzica discului avea detractorii ei, dar noua ni se parea ca pasim in lumea adultilor.
Imi placea nespus de mult Dancing Machine, imi placeau stilul si mesajul acestui cantec. Cand a aparut pe piata, in 1974, eram hotarat sa descopar o miscare de dans care sa se potriveasca melodiei, facand-o mai emotionanta de interpretat, si, speram, mai emotionanta de privit.
Deci cand cantam Dancing Machine, faceam niste miscari de dans asemanatoare cu mersul oamenilor pe strada, dansul numindu-se Robotul. Acea interpretare a fost o lectie pentru mine in fata aparatelor de filmat ale televiziunii. Peste noapte, Dancing Machine a ajuns in varful topurilor, iar peste cateva zile se parea ca toti copiii din S.U.A. stiu sa danseze Robotul. Nu mai vazusera asa ceva.
“Motown” si “Jackson 5” puteau fi de accord intr-o privinta: intrucat programul nostru crestea, trebuia sa creasca si numarul membrilor formatiei. Mai aveam doi “recruti”: Randy, care fusese deja cu noi in turneu, si Janet care era foarte talentata la lectiile de cantec si dans. Nu-i puteam alinia in vechea formatie pe Randy si Janet asa, la intamplare. Nu pot spune ca prin talentul lor consierabil ar fi avut spectacolele in sange si s-ar fi asezat la locul lor automat, ca si cum le-ar fi fost rezervat. Depuneau eforturi deosebite si au obtinut prin munca locul in formatie. Deci nu ni s-au alaturat doar pentru ca mancau aceeasi mancare ca si noi, sau pentru ca se jucau cu aceleasi jucarii.
Daca m-as lasa condus de impulsuri, nu stiu daca as fi fost un realizator de spectacole tot atat de bun ca si solist vocal. Sunt lucruri care nu pot fi masurate. Tata a muncit din greu cu noi si a urmarit un scop anume chiar si atunci cand se rasucea noaptea in somn.
Asa cum discoteca putea sa fie un loc de spectacol nepotrivit pentru o formatie de copii, Las Vegas-ul, cu teatrele lui, nu ne oferea atmosfera familial avuta initial la “Motown”. Am hotarat, totusi, sa cantam si acolo. In Las Vegas nu aveai prea multe de facut, daca nu iti placeau jocurile de noroc, dar speram ca teatrele din oras sa fie mari cluburi, cu orar si clientela, ca si la Gary sau Chicago. La multimea turistilor nu ne gandeam. Grupurile de turisti erau un lucru bun pentru noi: deoarece nu stiau vechile melodii de succes, aveau sa ne urmareasca interpretand parodii si sa asculte cantece noi fara sa se plictiseasca. A fost grozav sa citesti pe fetele lor incantarea cand micuta Janet a aparut imbracata ca Mae West pentru un cantec sau doua.
Mai interpretaseram melodii si inainte, intr-un spectacol special la TV, intitulat Goin’ Back to Indiana, care a marcat intoarcerea noastra acasa, la Gary, hotarata de noi toti. Intre timp discurile noastre se bucurau de mare success in toata lumea.
Era mult mai amuzant sa interpretam parodii in noua, decat in cinci, fiind posibil sa avem si oaspeti surpriza. Formatia noastra largita a fost un vis implinit al tatalui nostru. Privind retrospective, stiu ca spectacolele din Las Vegas au fost o experienta irepetabila. Nu mai stateam sub tensiunea ca publicul doreste doar melodiile noastre celebre. Ne eliberaseram temporat de tensiunea de a trebui sa facem ceea ce fac ceilalti. Cantam vreo doua balade in fiecare spectacol ca sa-mi incerc “vocea noua”. La cincisprezece ani trebuia sa vad lucrurile si asa.
Angajati ai televiziunii CBS frecventau spectacolele noastre din Las Vegas si ne-au abordat cu gandul a realizam un spectacol de varietati pentru vara urmatoare. Eram foarte interesati si incantati ca suntem recunoscuti mai mult decat “o formatie din Motown”. Odata cu trecerea timpului, aceasta distinctive aveam sa o pastram cum se cuvine. Deoarece monopolizaseram teatrele de revista din Las Vegas, ne era greu sa ne intoarcem la studiourile de inregistrari din Los Angeles, in pofida rigorilor practicate de ele. Ne-am dorit mereu sa crestem, sa evoluam pe taram muzical. Asta era painea noastra cea de toate zilele si simteam ca suntem trasi indarat. Uneori simteam ca suntem tratati de parca am mai fi locuit acasa la Berry Gordy; cum Jermaine ii devenise intre timp ginere, frustrarea noastra nu putea decat sa creasca.
Pana cand am inceput sa lucram la un nou spectacol, am putut observa ca in alte sectii din “Motown” se produsesera schimbari. Marvine Gaye a inceput sa se ocupe de propria-i muzica si a scos celebrul album What’s Goin’ On. Stevie Wonder invata mai multe despre claviatura electronica decat studiourile de inregistrari care acum veneau la el pentru un sfat. Una dintre cele mai pretioase amintiti din perioada “Motown”, una dintre ultimele, se refera la incercarea lui Stevie de a ne coopta sa sutinem acompaniamentul cantecului sau dificil You Haven’t Done Nothin’. Desi Stevie si Marvin erau inca in aceeasi tabara la “Motown”, au luptat si au castigat dreptul de a-si face propriile discuri si chiar de a-si publica propriile cantece. Cei de la “Motown” n-au clintit nici un pai in privinta noastra. Pentru ei, noi era inca niste copii, chiar daca nu ne mai imbracau si nu ne mai “protejau”.
Am inceput sa avem probleme cu ei in 1974, cand le-am spus verde in fata ca vrem sa ne scriem si sa ne producem propriile cantece. In esenta, nu ne placea cum suna muzica noastra pe atunci. Simteam un indemn foarte competitiv si mai simteam pericolul de a fi eclipsati de alte formatii care aveau o rezonanta mai contemporana.
Cei de la “Motown” ne-au spus: “Nu, nu va puteti scrie singuri cantecele; trebuie sa aveti textieri si producatori”. Nu numai ca refuzau sa ne satisfaca dorintele, dar ne-au interzis sa si mentionam ca vrem sa ne compunem singuri melodiile. M-am descurajat si au inceput sa-mi displaca toate materialele cu care ne alimentau cei de la “Motown”. In cele din urma am fost atat de suparat si de dezamagit, incat am vrut sa ii las in plata lui Dumnezeu.
Cand simt ca ceva nu este in ordine, trebuie sa spun ca ma apasa pe inima. Stiu ca multi ma considera “moale” sau tolerant, dar asta pentru ca ei nu ma cunosc. Pana la urma, eram cu totii nemultumiti, fara insa ca cineva s-o recunoasca. Fratii mei nu spuneau nimic. Tatal meu nu spunea nimic. Deci a cazut in sarcina mea sa stabilesc o intrevedere cu Berry Gordy si sa-i vorbesc. Eu am fost cel care a trebuit sa-I spuna ca noi – “Jackson 5” – o sa plecam de la “Motown”. M-am dus special sa il vad, intre patru ochi; a fost unul dintre cele mai incomode lucruri pe care le-am facut vreodata. Daca as fi fost singurul nefericit, poate ca mi-as fi tinut gura, dar acasa fusesera atatea discutii pe aceasta tema, incat nu mai puteam rabda si m-am dus sa stau de vorba cu el, spunandu-i cu fermitate ceea ce simtim. I-am spus, de-a dreptul, ca sunt nefericit.
Retineti, il iubesc pe Berry Gordy. Cred ca e un geniu, un om stralucitor, unul dintre gigantii afacerilor muzicale. Am numai respect pentru el, dar in acea zi am fost un leu. M-am plans ca nu ni se da voie sa scriem singuri cantece pe care sa le interpretam tot noi. Mi-a spus ca inca mai crede ca avem nevoie de producatori din afara ca sa facem discuri de succes.
Dar eu cunosteam mai bine situatia.
Berry nu vorbea cu manie. A fost o intrevedere dificila, dar acum suntem iar prieteni, considerandu-l ca un tata, el fiind mandru de mine si fericit de succesul meu. Orice s-ar intampla, il voi iubi mereu pe Berry, deoarece m-a invatat cateva din cele mai folositoare lucruri in viata. Am invatat multe de la viata. El a fost cel care mi-a zis ca formatia “Jackson 5” va intra in istorie si asa s-a intamplat. Firma “Motown” a facut multe lucruri pentru multi oameni in decursul anilor. Cred ca am avut norocul de a fi una din formatiile pe care Berry personal le-a prezentat publicului, iar eu datorez numai recunostinta acestui om. Viata mea ar fi fost cu totul alta fara el. Am simtit cu totii ca “Motown” ne-a lansat, sustinandu-ne cariera profesionala. Am simtit cu totii ca radacinile noastre sunt acolo, ca doream sa ramanem in acelasi loc. Le eram recunoscatori pentru tot ce au facut pentru noi, dar schimbarea era inevitabila.Sunt un om a prezentului si ma vad nevoit sa intreb: Cum merg lucrurile astazi? Ce se intampla acolo? Ce se va intampla maine?
E important pentru artisti sa isi tina mereu sub control viata si munca. La polul opus multi artisti au avut de suferit. Am invatat ca o persoana poate preveni raul sustinand ceea ce crede ca e corect, fara sa isi faca griji referitoare la consecinte. Am fi putut ramane la “Motown”; dar daca am fi facut-o, am fi fost probabil cam demodati.
Stiam ca a sosit vremea schimbarii, conducandu-ne dupa instinct, si am avut numai de castigat cand am hotarat s-o pornim din nou la drum. De data asta cu o firma noua: “Epic”.
|
 |
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 16/08/09 @ 21:46
|
In cele din urma ne-am simtit usurati ca ne-am clarificat sentimentele si am taiat chingile care ne legau, dar am fost tot atat de distrusi cand Jermaine a hotarat sa ramana la “Motown”. Era ginerele lui Berry, iar situatia lui era mai complicata decat a noastra. A considerat ca este mai important sa ramana decat sa plece. Jermaine a facut intotdeauna cum i-a dictat constiinta, asa ca avea sa paraseasca grupul.
Imi amintesc perfect de primul spectacol pe care l-am facut fara el, deoarece a fost dureros. De la primii mei pasi pe scena – si chiar in timpul repetitiilor noastre din camera de zi de la Gary – Jermaine statea la stanga mea cu chitara lui bas. Depindeam de faptul ca eram langa Jermaine. Si cand am dat primul spectacol fara el, fara sa mai am pe nimeni alaturi, m-am simtit, pentru prima oara in viata, lipsit de ajutor. Deci am muncit sustinut, ca sa compensam pierderea lui Jermaine, unul dintre cei mai buni membri ai formatiei noastre. Imi amintesc bine de acel spectacol, pentru ca am fost ovationati in picioare de trei ori. Muncisem mult.
Cand Jermaine a parasit grupul, Marolon a avut sansa sa ii ia locul si, intr-adevar, a stralucit pe scena. Fratele meu Randy, care canta la bongos, mi-a luat oficial locul de mezin al formatiei.
Cam in acelasi timp cu plecarea lui Jermaine, lucrurile s-au complicat si mai mult pentru noi, deoarece dublam un spectacol de vara prost pentru televiziune. A fost o greseala din partea noastra ca am acceptat sa facem acel spectacol, iar mie mi-a displacut in totalitate.
Agreasem foarte mult spectacolul cu desene animate realizat de noi nu demult. Ma sculam devreme sambata dimineata si spuneam: “Sunt un desen animat”. Dar acum uram acest spectacol de televiziune, simtind ca mai degraba o sa ne afecteze cariera discografica decat o sa ne ajute. Cred ca un serial TV e cel mai prost lucru pe care il face un artist cu o cariera discografica. Eu imi tot spuneam: “Dar asta o sa ne afecteze vanzarile de discuri”. Iar altii spuneau: “Nu, asta o sa le ajute”.
Nu aveau deloc dreptate. Trebuia sa ne imbracam in niste costume ridicole si sa jucam in comdeioare proaste care frizau prostul gust. Totul era fals. N-aveam timp sa invatam sau sa aprofundam nimic despre televiziune. Trebuia sa facem trei numere de dans pe zi, incercand sa terminam cat mai repede. Agentia “Nielsen” ne administra viata saptamana de saptamana. N-as mai face-o pentru nimic in lume. I-am pus cruce. Ceea ce se intampla este in parte o problema psihologica. Esti in casele oamenilor in fiecare saptamana, iar ei incep sa creada ca te cunosc prea bine. Te distribui intr-o comedioara tampita, de prost gust, si muzica ta incepe sa se marginalizeze. Cand incerci sa fi serios din nou si sa iti continui cariera de unde ai lasat-o, nu mai poti pentru ca te-ai expus prea mult riscurilor. Oamenii cred despre tine ca esti dintre aceia care fac numai lucruri banale, idioate. O saptamana esti Mos Craciun, saptamana viitoare esti Fat Frumos, iar cealalta saptamana esti un iepure. Este o nebunie pentru ca iti pierzi identitatea, imaginea cantaretului rock disparand pe nesimtite. Eu nu sunt paiata.
Nu sunt prezentator. Sunt muzician. De aceea am refuzat ofertele de a prezenta laureatii premiilor “Grammy” si “American Music”. Ar fi fost amuzant sa ma urc pe scena, sa spun cateva glume slabe, sa-i faca pe oameni sa rada numai pentru ca eu sunt Michael Jackson, cand stiu prea bine ca nu sunt defel amuzant?
Dupa spectacolul TV, imi amintes ca am sustinut si alte spectacole, in teatre unde scena nu era turnanta, deoarece, daca s-ar fi intamplat astfel, am fi cantat in fata unor scaune goale. Am invatat ceva din aceasta experienta, iar apoi eu am fost cel care a refuzat reinnoirea contractelor cu reteaua de televiziune pentru inca un sezon. Le-am spus tatalui si fratilor mei ca ar fi o mare greseala daca am mai accepta aceasta colaborare iar ei mi-au inteles punctul de vedere. De altfel, avusesem mai multe presimtiri despre spectacol inainte de semnarea contractului nostru, dar pana la urma am fost de accord sa incercam, mai ales ca toti ne-au spus ca va fi o experienta foarte buna pentru noi.
Dificultatea consta in faptul ca totul trebuia inghesuit in cat mai putin spatiu de emisie. N-ai timp sa pui la punct nimic. Programele – programele supraincarcate – iti determina viata. Daca ceva nu-ti place, esti obligat sa lasi totul balta si sa faci altceva. Mai ales daca se are in vedere ca ceea ce ma caracterizeaza este faptul ca tind spre perfectiune. Imi place lucrul bine facut. Vreau ca oamenii sa auda sau sa vada ceea ce fac, sa simta ca am dat totul. Datorez pe deplin telespctatorilor aceasta devotiune. Ori spectacolele noastre de la TV era inconsistente, iluminatul deseori slab, iar coregrafia facuta in pripa. Si totusi, spectacolul se bucura de success. Eram la concurenta cu un alt spectacol realizat de formatia “The Nielsens”, dar noi am castigat. CBS a vrut sa ne pastreze dar ne convinsesem ca astfel de spectacole nu ne avantajeaza. Dupa cum am banuit ele au avut un efect negative asupra vanzarilor de discuri si ne-a trebuit catva timp sa ne revenim. Cand simti ca ceva nu ti se potriveste, trebuie sa iei hotarari de unul singur, sa ai incredere in instinct.
Rareori am mai facut spectacole TV. Motown 25 e singurul deosebit care imi vine in minte. Berry m-a rugat sa apar in acel spectacol; l-am refuzat intr-una dar, pana la urma, m-a convins. Intre altele i-am zis ca vreau sa cant Billie Jean, chiar daca textul melodiei nu avea nici o legatura cu Motown 25, iar el a incuviintat pe data. Am repetat mult impreuna cu fratii mei pentru spectacol. Eu am facut coregrafia numerelor noastre, implicandu-ma foarte mult. Stiam cum sa procedez si cu Billie Jean. Aveam sentimentul ca spectacolul se cristalizeaza in mintea mea in timp ce ma ocupam de alte lucruri. I-am cerut cuiva sa imi inchirieze sau sa imi cumpere o palarie neagra, de pasla, iar in ziua spectacolului am asamblat totul. Nu voi uita nicicand acea seara, deoarece atunci cand am deschis ochii, la sfarsit, spectatorii ma aplaudau in picioare. Eram coplesit de reactia lor. Ma simteam in al noualea cer.
Singura noastra “pauza” in timpul transferului de la “Motown” la “Epic” a fost spectacolul TV. In timpul repetitiilor am auzit ca “Epic” ii alesesera pe Kenny Gamble si Leon Huff sa lucreze cu noi. Ni s-a spus ca vom face inregistrarile la Philadelphia, imediat dupa terminarea spectacolelor de la TV.
Daca a existat un membru al formatiei noastre care sa iasa in castig, tot schimband studiourile de inregistrari, acesta a fost Randy, care acum revenise in fomatie.
Desi prezent alaturi de noi, traditia colaborarii nu mai era aceeasi. Nu mai eram cunoscuti sub denumirea de “Jackson 5”. Firma “Motown” spusese ca numele forrmatiei era deja inregistrat in catalogul sau si ca nu mai puteam folosi aceasta titulatura. Desigur, era doar un pretext; cert e ca din acel moment ne-am intitulat “The Jacksons”.
Tata s-a intalnit cu fratii Philly in timp ce noi duceam tratative cu “Epic”. Apreciasem intotdeauna discurile supervizate de Gamble si Huffm discuri ca Backstabbers interpretat de “The O’Jays”, “If You Don’t Know Me by Now” interpretat de Harold Melvin si “The Blues Notes”, (al carui solist era Teddy Pendergrass) sau “When I Will See You Again”, interpretate de “The Three Degress”, precum si alte titluri de mare success. Ei i-au spus tatalui nostru ca ne urmareau de mult si ca nu se vor amesteca in cantece noastre. Tata avea sa adauge ca noi speram sa include unu-doua cantece proprii in noul album, iar ei au promis ca le vor asculta fara nici o prejudecata.
Reusiseram sa vorbim cu Kenny si Leon, precum si cu echipa lor, care-I includea pe Leon Mc Fadden si John Whitehead. Au demonstrat de ce sunt in stare cand au imprimat discul Ain’t No Stoppin’ Us Now, in 1979. Dexter Wanzel facea si el parte din echipa. Kenny Gamble si Leon Huff sunt profesionisti de marca. De fapt, am avut norocul sa ii vad la lucru cand ne-au prezentat diferite cantece si cand m-au ajutat sa-mi compun cantecele proprii. Doar urmarindu-i – Huff canta la pian, in timp ce Gamble era solist vocal - am invatat mai multe despre structura unui cantec decat in orice alta imprejurare. Kenny Galble este un melodist neintrecut. Mi-a spus sa fiu mai atent la melodie si sa il urmaresc pe el cum interpreteaza. Asa am si facut. Stateam ca un uliul, observand orice miscare, ascultand fiecare nota. Veneau la noi la hotel si ne cantau continutul unui album intreg. In acest mod luam contact cu melodiile pe care le alesesera pentru albumul nostru – lasand la o parte cele doua cantece compuse de noi insine. Era un lucru uimitor.
Facuseram cateva repetitii cu cantecele noastre acasa, cand nu repetam in studio, dar ne-am hotarat sa asteptam parerea altora; n-avea nici un rost sa complicam lucrurile. Stiam ca fratii Philly ne-ar fi putut oferi sugestii, dar noi doream sa le facem surpriza mai tarziu.
|
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 16/08/09 @ 21:48
|
Cele doua cantece ale noastre, Blues Away si Style of Life, erau pastrate in mare secret, deoarece atunci ne mandream foarte mult cu ele. Style of Life era un deliciu – realizat sub conducerea lui Tito, in traditia spectacolelor facute cu Dancing Machine, dar mai putin sofisticat decat l-am fi inregistrat la “Motown“.
Blues Away se numara printre primele cantece ale mele si, cu toate ca nu-l mai cant, nu sunt stanjenit nici astazi cand il aud. De altfel nici nu mi-as fi putut continua cariera, daca mi-as fi detestat propriile creatii, realizate cu atata truda. Este un cantec usor, sugerand modul cum poti depasi o stare depresiva accentuate; incercam sa obtin efectul melodiei Lonely Teadrops, cantata de Jackie Wilson, care spunea ca totusi viata trebuie sa mearga inainte indiferent de ce s-ar intampla.
Cand am vazut coperta albumului The Jacksons, primul inregistrat la “Epic”, am fost surprinsi ca toti semanam intre noi. Chiar si Tito parea slab! Desi de pe atunci aveam “coroana” mea Africana, nu ieseam prea mult in evident. Totusi, dupa ce aveam sa interpretez melodii noi, precum Enjoy Yourself si Show You the Way to Go, toti stiau ca eu eram al doilea baiat din stanga, pe randul din fata. Randy i-a luat locul lui Tito, in dreapta mea, iar Tito s-a mutat in locul lui Jermaine. Mi-a trebuit mult timp sa ma acomodez cu noua amplasare, asa cum am mai spus-o, desi Tito n-avea nici o vina.
Aceste doua discuri single purtau amprenta divertismentului. Pe muzica discului Enjoy Yourself se putea dansa; avea ritmuri de chitara si de corn, care imi placeau foarte mult. Era un disc de cea mai buna calitate. Dar pe gustul meu era mai curand discul Show You the Way to Go, deoarece releva cat de mult ne respectau cei de la “Epic”. Discul era suflet din sufletul nostru si, fara doar si poate, cel mai bun pe care-l aveam. Imi placea jobenul meu si acompaniamentul instrumentelor cu coarde care ne invaluiau asemenea ciripitului de pasarele. Sunt surprins ca aceasta melodie n-a repuratat un success mai mare.
Fara sa spunem tot ce am fi dorit, melodia Living Together, pe care Kenny si Leon au ales-o gandindu-se la noi, trimite aluziv la propria noastra existenta. “Trebuie sa tinem unii cu altii, sa alcatuim mai departe o singura familie. Distreaza-te, dar nu abuza”. Acompaniamentul iesea in relief ca si in Backstabbers, numai ca acum era un mesaj al fratilor Jackson, chiar daca nu se incadra in stilul nostru. Nu inca.
Gamble si Huff compusesera destule cantece pentru un alt album, dar stiam din prorpia noastra experienta ca, in timp ce ei isi dadeau toata silinta sa se afirme si mai mult, noi ne pierdeam putin cate putin identitatea. Eram onorati sa facem parte din familia Philly, dar nu ni se parea suficient. Eram hotarati sa realizam tot ceea ce ne propuseseram atatia ani. De aceea a trebuit sa ne intoarcem in studioul “Encino” si sa muncim din nou impreuna ca o adevarata familie.
Going Places, al doilea album al nostru pentru “Epic”, era diferit de primul. Continea mai multe cantece cu mesaje si mai putine cantece de dans. Stiam ca ideea promovarii pacii si a muzicii era foarte buna, trimitea la Love Train, album al formatiei “O’Jays”, nefiind inca stilul nostru.
Totusi, poate n-a fost lucru rau ca nu s-a inclus nici o melodie pop de success in Going Places, deoarece Different Kind of Lady a devenit o preferinta evidenta a discotecilor. Melodia noastra fusese imrpimata in mijlocul fetei intai a discului, fiind facuta sandvis de doua cantece ale lui Gamble si Huff. Cu toate acestea, iesea in evident ca un astru. Era rezultatul muncii noastre de echipa, iar amprenta cornilor Philly avea sa aiba efectul scontat. Catre asa ceva incercam sa tindem cand repetam cu vechiul nostru prieten Bobby Taylor, inainte de a ne duce la ”Epic”. Kenny si Leon puneau de obicei punctual final, dar de aceasta data, noi am avut ultimul cuvant.
Dupa ce Going Places a aparut in magazine, tata m-a rugat sa-l insotesc la o intrevedere cu Ron Alexenburg. Datorita lui Ron am semnat contractual cu CBS, iar el credea cu adevarat in noi. Voiam sa-l convingem ca sosise ziua cand puteam singuri sa ne ocupam de muzica noastra. Simteam ca CBS are deja dovezi concludente de ce puteam face si singuri, deci ne-am sustinut cauza, explicand ca, initial, a vrut sa lucram cu Bobby Taylor. Bobby statuse in preajma noastra in toti acesti ani si aveam convingerea ca va fi bun producator. “Epic” i-a avut pe Gamble si Huff, pentru ca ei facusera coloana sonora a discului, dar fie ca ei nu erau calaretii potriviti pentru noi, fie ca noi nu eram caii potriviti pentru ei, i-am lasat cu buza umflata in magazine, fara vina noastra. Etica noastra profesionala isi dovedea, inca o data, soliditatea.
Domnul Alexenburg avea cu siguranta multa experienta in raporturile sale cu interpretii, desi sunt sigur ca, in discutiile cu oamenii lui de afaceri, era taios cu privire la muzicieni, printre care, poate, ne numaram si noi, dupa cum si muzicienii obisnuiau sa procedeze la fel. Dar eu si tata eram mereu pe aceeasi lungime de unda cand era vorba de latura financiara a muzicii. Interpretii si producatorii nu sunt dusmani lasati de la natura. Imi pasa de tot ceea ce fac, la fel de mult ca si unui muzician clasic, dorind ca muzica mea sa ajunga la un public cat mai numeros. Caselor de discuri le pasa de artistii lor si vor sa-si vanda cat mai bine marfa. Pe cand stateam in sala de consiliu CBS si luam un pranz bine servit, i-am spus domnului Alexenburg ca “Epic” facuse totul, dar nu era suficient. Simteam ca putem realiza lucruri si mai bune, ca reputatia noastra merita sa fie consolidata.
Cand am plecat din acel zgaraie-nori, cunoscut sub numele de Black Rock, n-am discutat prea mult cu tata. Ne-am intors la hotel cu masina, in liniste, fiecare gandindu-se la ale lui. Nu prea mai era de adaugat mare lucru la ceea ce spuseseram deja. Toata viata noastra condusese spre o atare confruntare esentiala, unica, purtata in mod civilizat si sincer. I-am dat posibilitatea lui Ron ALexenburg ca peste ani sa zambeasca daca si-ar fi adus aminte de acea zi.
Cand a avut loc acea intrevedere la sediul CBS din New York aveam doar nouasprezece ani. Duceam o povara mult prea grea pentru acea varsta. Familia se baza tot mai mult pe mine in privinta deciziilor pe care le luam in orice situatie, iar eu incercam sa fac pentru ei tot ceea ce credeam ca este mai bine. Dar am avut si ocazia de-a face un lucru pe care mi-l dorisem toata viata: sa joc intr-un film. Culmea ironiei era ca vechea legatura cu “Motown” platea dividend tarzii.
“Motown” cumparase drepturile de filmare pentru spectacolul de pe Broadway, cunoscut sub numele de The Wiz, tocmai atunci cand noi ne pregateam sa parasim comapnia. The Wiz era o versiune moderna, orientate spre problemele negrilor, a celebrului film The Wizard of Oz (Vrajitorul din Oz), care mi-a placut intotdeauna. Imi amintesc ca in copilaria mea, The Wizard of Oz putea fi vizionat la televizor o data pe an si intotdeauna duminica seara. Copiii din ziua de azi nu-si pot imagina ce eveniment maret era pentru noi toti, deoarece acum cresc cu videocasetofoane si alte realizari de ultima ora.
Vazusem si spectacolul de pe Broadway, care cu siguranta nu te deceptiona defel. Jur ca l-am vazut de sase-sapte ori. Mai tarziu m-am imprietenit cu vedeta spectacolului. Stephanie Milles, Dorothy de la Broadway. I-am spus atunci, si nu mi-am schimbat parerea nici pana acum, ca era o tragedie faptul ca spectacolul ei nu putea sa fie filmat. Plangeam de fiecare data.
Desi mi-a placut mult scena de pe Broadway, nu cred ca as vrea sa joc vreodata acolo. Cand interpretezi ceva, pe disc sau in film, vrei sa fii capabil sa judeci ceea ce ai facut, sa te masori cu tine insuti si, implicit, sa incerci sa-ti perfectionezi stilul. Nu poti face asta cand interpretarea ta nu este inregistrata audio sau video. Ma intristez cand ma gandesc la toti marii actori cu roluri memorabile, dar care s-au pierdut in negura anilor nefiind, pur si simplu, inregistrati.
Daca as fi fost tentat sa joc pe scena, probabil ca as fi dorit sa lucrez cu Stephanie, desi interpretarile sale, fiind atat de emotionate, as fi izbucnit, poate, in plans, acolo, in fata publicului. “Motown” a cumparat The Wiz dintr-un singur motiv, iar din punctul meu de vedere, era cel mai bun: Diana Ross.
Diana era prietena cu Berry Gordy, fiind devotata atat lui cat si firmei “Motown”, dar nu ne-a uitat niciodata, desi acum discurile noastre apareau la o alta casa producatoare. In pofida acestor schimbari, pastraseram bune raporturi, ba chiar ne si intalnisem in Las Vegas, unde ne daduse sfaturi pentru reusita spectacolului nostru de-acolo. Diana urma s-o interpreteze pe Dorothy, si, intrucat era singurul rol bine inchegat din spectacol, m-a incurajat sa particip la audiere. De asemenea m-a asigurat ca “Motown” nu ma va impiedica sa joc un rol, nepurtand nici un fel de ranchiuna familiei mele. |
|
|
|
FanClubMJ
membru incepator
|
Posted 16/08/09 @ 21:50
|
Daca va fi cazul, va lua toate masurile de siguranta, dar nu credea ca va fi nevoie.
N-a fost nevoie. Berry Gordy mi-a spus ca spera sa particip la audiere. Eram foarte multumit ca gandeste asa, pentru ca aveam deja microbul teatrului in sange. Deoarece asta ma interesa sa fac, atunci cand se va ivi ocazia, hotararea era ca si luata. Cand faci un film, ai impresia ca il prinzi pe Dumnezeu de un picior, ca opresti timpul in loc. Actorii, interpretarea lor, actiunea, devin un lucru ce poate fi impartasit de oamenii din toata lumea, generatii de-a randul. Imaginati-va ca n-ati vazut niciodata Captains Courageous sau To Kill a Mockingbird! Este fascinant sa faci filme. E un efort de echipa considerabil si, de asemenea, multa distractie. Intr-o zi, nu peste multa vreme, intentionez sa-mi dedic o mare parte a timpului turnarii de filme.
Am fost la audieri pentru rolul Sperie-ciori, crezand ca acest personaj se potriveste cel mai bine stilului meu. Eram prea laudaros pentru Omul de tinichea si prea slab pentru Leu. Aveam deci o tinta sigura si incercam sa pun mult suflet in interpretarea rolului. Cand am primit raspunsul la telefon de la regizor, Sidney Lumet, m-am simtit foarte mandu, dar si putin speriat. Turnarea unui film era ceva nou pentru mine, obligandu-ma sa renunt la o parte de respoonsabilitatile mele fata de familie si muzica, timp de cateva luni. Vizitasem New York-ul, unde turnam filmul, incercand sa intru in atmosfera Harlemului pe care-l evoca actiunea din The Wiz, dar nu traisem nicicand acolo. Eram surprins de cat de repede m-am obisnuit cu noul stil de viata. Imi placea sa ma intalnesc cu oameni despre care auzisem mereu pe cealalta coasta, dar nu-i vazusem niciodata.
Repetitiile cu The Wiz au contribuit la educatia mea pe mai multe planuri. Lumea filmelor era cu totul noua pentru mine. Eram foarte atent si invatam mult.
A fost o perioada de cautari in viata mea, atat constiente, cat si inconstiente. Ma simteam putin stresat si nelinistit in legatura cu ceea ce urma sa fac in viata, mai ales ca devenisem adult. Imi analizam optiunile si ma pregateam sa iau decizii care puteau avea o multime de urmari. Jucand in The Wiz, era ca si cum as fi urmat o scoala superioara. Culoarea pielii mele nu era cea corespunzatoare, asa ca machiajul imi placea foarte mult. Nu era usor sa faci un machiaj formidabil. In cazul meu tinea cinci ore pe zi, sase zile pe saptamana, caci duminica nu filmam. In cele din urma, dupa multe repetitii, am ajuns sa il facem in patru ore. Ceilalti actori erau surprinsi ca nu ma supar sa stau atat de mult pana mi se face machiajul. Lor nu le placea, dar mie da. Cand ma transformam in Sperie-ciori, datorita machiajului, mi se parea cel mai minunat lucru din lume. Eram altcineva si datorita personajului dobandisem o noua identitate. Copiii ma vizitau in timpul repetitiilor si ma distram copios jucandu-ma cu ei si raspunzand intrebarilor in chip de Sperie-ciori.
Intotdeauna imi inchipuisem ca voi realiza lucruri deosebite in filme, dar experienta capatata cu machiajul, costumul si personajul tehnic din New York mi-a dezvaluit un alt aspect minunat al cinematografiei. Iubisem mereu filmele lui Charlie Chaplin. Imi doream ceva din calitatea personajelor sale pentru Sperie-ciori. Imi placea toata costumatia, de la picioarele in spirala pana la nasul ca o patalgica rosie si peruca infoiata. O parte din costumatie – care mai cuprindea o portocala si un pulover alb – am mai folosit-o, peste ani, la repetitiile pentru un nou spectacol.
Filmul avea numere de dans minunate, foarte complicate, a caror invatare nu prezenta pentru mine nici o dificultate. Dar faptul in sine era deosebit de frapant, fiind inconjurat de atatea vedete!
Inca din frageda copilarie, am fost in stare sa urmaresc pe cineva cum danseaza, putand sa reproduc lesne miscarile.Poate ca altii trebuiau sa urmareasca, pas cu pas, toate detaliile, sa li se numere pasii, sa li se spuna unde si cum sa miste soldurile. “Cand soldul o ia la stanga, indreapta-ti gatul…” asa si pe dincolo. Dar eu daca vad imaginile coregrafice, le pot realiza intocmai.
Cand jucam in The Wiz, eram initiat in coregrafie alaturi de partenrii mei – Omul de tinichea, leul si Diana Ross – iar ei se infuriau pe mine. Nu-mi inchipuiam ce se intampla atunci cand Diana Ross ma lua deoparte si –mi spunea ca o stanjenesc. Am privit-o lung. O stanjeneam pe Diana Ross? Eu? Mi-a spus ca stie ca o fac involuntar, totul tragandu-se de la faptul ca invatasem dansurile mult prea repede. Era jenant pentru ea si pentru ceilalti, care nu puteau invatat pasii de dans de indata ce-l vedeau pe coregraf cum ii face. Cand el ne arata pasii, eu ii repetam pe loc miscarile. Cand ii punea si pe ceilalti sa faca, le lua mai mult timp sa invete. Radeam cu totii de asta, dar eu am incercat sa-mi maschez usurinta cu care invatam, facand-o mai putin evidenta.
Am invatat, de asemenea, ca poate exista si un aspect mai putin placut in turnarea unui film. Deseori cand ma aflam in fata aparatului, incercand sa realizez o scena serioasa, unul dintre colegii mei incepea sa se strambe la mine, incercand sa ma inhibe. Fusesem intotdeauna adeptul prfesionalismului si al lucrurilui bine facut si, in consecinta, mi se parea injositor sa procedezi ca atare. Actorul stia ca am de spus un text important, totusi facea acele strambaturi ca sa-mi distraga atentia. Era mai mult decat nepoliticos si nedrept.
Mai tarziu Marlon Brando imi spunea ca si lui i se intampla mereu acelasi lucru.
Problemele referitoare la interpretare nu erau prea numeroase, dar era fantastic sa lucrezi alturi de Diana. Este o femeie frumoasa si talentata. Faptul ca faceam acest film impreuna insemna foarte mult pentru mine. O iubesc foarte mult. Intotdeauna am iubit-o foarte mult.
Toata perioada filmarii a fost dificila datorita solicitarii si agitatiei, chiar daca mie mi-a placut. Imi amintesc foarte bine ziua de 4 iulie din acel an, deoarece ma aflam pe plaja langa locuinta fratelui meu Jermaine. Incepusem sa fac o baie la o oarecare distant de mal si, deodata, mi s-a oprit respiratia. Nu mai aveam aer. Deloc. M-am intrebat ce se intampla? Am incercat sa nu intru in panica, am reusit sa ma intorc si sa ii spun lui Jermaine, care m-a dus la spital. Era cumplit. Mi se sparsese un vas de sange in plaman. Nu mi s-a mai intamplat de atunci, desi mai simteam uneori mici piscaturi si tresariri care erau, probabil, rodul imaginatiei mele. Am aflat mai tarziu ca starea mea se datora unei boli, pleurezia. Medicul mi-a sugerat sa incerc sa nu ma mai obosesc atat, dar programul meu incarcat nu-mi permitea. Munca asidua continua sa fie la ordinea zilei.
Pe cat de mult imi placuse vechiul The Wizard of Oz, acest nou scenariu – care era diferit de productia de pe Broadway, mai degraba ca proportii decat ca spirit – punea mai multe intrebari decat filmul original, oferindu-mi totodata si raspunsurile cuvenite. Atmosfera vechiului film era aceea a unei lumi magice, de basm. Pe de alta parte, filmul nostru avea actiunea bazata pe realitati cu care copiii se puteau indentifica, precum scoli, statii de metrou si chiar cartierul de unde venea Dorothy. Imi place si acum sa vad The Wiz si sa retraiesc experienta de atunci. Imi place mai ales scena unde Diana ma intreaba: “De ce mi-e teama? Nu stii din ce sunt facuta….”, deoarece m-am simtit ca ea de multe ori, chiar in timpul vietii de fiecare zi.
Ea spune ca trebuie sa-ti infrangi teama si sa nu faci compromisuri in viata. Ea stie, ca si publicul de altfel, ca amenintarea oricarui pericol n-o poate tine pe loc.
Personajul meu avea multe de spus si de invatat. Eram catarat pe stalp si un card de ciori radeau de mine, in timp ce cantam You Can’y Win. Cantecul era despre umilinta si neputinta – senzatii traite de atatia semeni intr-un moment sau altul al existentei lor - si aveam sentimentul ca sunt atatia oameni carora nu le pasa de tine, de ceea ce faci. Scenariul era inteligent si-mi dadea ocazii sa rostesc multe lucruri interesante, care ieseau din capul meu de paie, chiar daca nu le stiam prea bine sensul. Capul meu de paie avea toate raspunsurile, dar eu nu intelegeam talcul intrebarilor.
Marea diferenta dintre ele doua filme era ca, in original, toate raspunsurile sunt primite de Dorothy de la Vrajitoarea cea buna si de la prietenii ei, in timp ce in versiunea noastra Dorothy ajunge singura la concluzii. Devotamentul fata de cei trei prieteni ai ei si curajul de a se lupta cu Elvina in acea scena uluitoare fac din Dorothy un personaj memorabil. Inca de atunci, interpretarea Dianei si-a pus amprenta asupra mea. Era perfectiunea intruchipata. Dupa ce vrajitoarea cea rea era infranta, voiosia sincera a dansului nostrum iesea in evidenta. Sa dansez cu Diana in acel film era ca o versiune prescurtata a prorpiei mele vieti. Mersul cu picioarele in forma de X si “piruetele” ma caracterizau la inceput; dansul nostru ca o sfarleaza din final ma captiva peste masura. Totul era un du-te-vino. Cand le-am spus fratilor mei si tatalui ca am luat acest rol, au crezut la inceput ca s-ar putea sa fie prea mult pentru mine, dar n-a fost asa. The Wiz mi-a dat mai multa inspiratie si puetere. Intrebarea era ce sa fac cu toate acestea. Cum le puteam folosi mai bine?
Pe cand ma intrebam ce sa fac in continuare, m-am intalnit cu un barbat cu care jucam in The Wiz. Aveam repetitiile la Brooklyn si ne citeam rolurile unul altuia. Crezusem ca e doarte dificil sa inveti un rol, dar am fost placut surprins sa constat contrariul. Toti erau amabili, asigurandu-ma ca dracul nu este chiar atat de negru pe cat pare. Si asa era.
In acea zi repetam scena cu ciorile. Celorlalti nu li se vedea nici macar capul in aceasta scena, deoarece erau deghizati in ciori. Pareau sa isi cunoasca rolul din scoarta in scoarta. Il studiasem si eu pe al meu, dar nu l-am spus cu voce tare decat de vreo doua ori.
Regizorul mi-a recomandat sa scot o foaie de hartie din paie si sa citesc. Era un citat. Numele autorului, Socrate, era tiparit la urma. Il citisem pe Socrate, dar nu-i pronuntasem nicicand numele, deci am spus “Sohrate”, deoarece asa credeam ca se pronunta. A fost un moment de liniste dupa care am auzit pe cineva soptind “Socrate”.
M-am uitat cu atentie la cel ce ma corectase, recunoscandu-l. Nu era unul dintre actori, dar parea sa fie din partea locului.Imi amintesc ca parea foarte sigur pe el si avea o figura prietenoasa.
Am zambit putin incurcat ca gresisem pronuntia numelui si i-am multumit pentru ajutor. Figura mi se parea cunoscuta si, deodata, am stiut cine e. Mi-a confirmat banuielile intinzandu-mi mana.
“Quincy Jones. E sunt compozitorul”.
|
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
