 |
18 ani. Atitia au trecut de cind ea nu mai e a mea. Aveam 14 atunci. Imi amintesc ziua aceea cu precizia unor detalii nesemnificative, asa cum iti amintesti frinturi dintr un cosmar inediat dupa ce te trezesti si inca nu esti sigur ca a fost doar un vis. Autobuzul care m a dus spre spital, un geam era deschis. Afara era soare. Banca pe care m am asezat si nu imi simteam trupul, de parca m as fi desprins si eu de lumea asta, amorteala, apoi soseta neagra, din ziua inmormintarii, cind nu imi dadusem seama ca nu mi le am pus pe amindoua, fusta neagra a bunicii mele pe mine, legata cu un cordon sa nu cada, mirosul de tamiie, vocea nazala a preotului, forfota, panica, din nou amorteala.
A fost o femeie frumoasa. Cea mai frumoasa. Cu ten masliniu, cu par ondulat si negru, cu ochii tulburatori, cind verzi, cind albastri, dar parca mai mult turcoaz, cu un semn linga timpla stinga, o cazatura din copilarie. Si mai tin minte sinii de care imi placea sa mi lipesc obrazul si sa ascult tic tacul inimii, de parca as fi banuit ca trebuie sa ii sorb fiecare sunet atunci, sa imi ajunga o viata.
M a iubit cit pentru o viata. Cred ca a fost o mama atipica. Nu facea mincare buna, probabil ma trata mai degraba ca pe o prietena si ii era greu cind trebuia sa treaca la registrul autoritar, Acum inteleg mai bine. Discutam despre cartile citite, ascultam discuri la pick up ul nostru, stateam de povesti pina noaptea tirziu, in soapta, cuibarite una linga cealalta. Cur in cur si noapte buna. Eram de o gelozie feroce. Orice copil care se apropia de ea devenea inamicul meu. Ea era doar a mea si nu avea voie sa iubeasca sau sa placa pe nimeni altcineva. EU eram buricul pamintului ei si mi as fi aparat pozitia cu orice pret. Avea umor. Rideam mult impreuna. Si ne plimbam toamna pe stradutele fumurii ale unui oras mic din nordul tarii sa cumparam castane la cornet. Eram mindra ca e mama mea si ca e asa de frumoasa si de eleganta. Si de buna, si de desteapta si ca e profesoara si are voie sa dea note. Si ca imi asculta parerile si ca ma lasa sa tin banii familiei. Stiindu se cheltuitoare, imi dadea in fiecare luna o parte din salariul ei si apoi se ruga de mine sa o las sa isi cumpere cite un briz briz. Tin minte bratara de chihlimbar pentru care am refuzat sa i dau bani si a cautat in toata camera mea ascunzatoarea cind eram la joaca. Luasem punguta cu mine pentru ca stiam ca asa va face. Cind era bolnavioara, ii alegeam eu hainele curate, de dupa baie si o imbracam. Slabise atit de mult incit nu mai aveam curaj s o string in brate sa n o fring. Si ii alegeam baticul pe care sa il poarte, de fiecare data colorat si vesel, insa preferatul meu era bej si avea niste modele marunte, de un maro ciocolatiu. I o asezam pe cap si apoi ii dadeam in obraji cu putin rosu (sanatate la cutie) si o parfumam. Mi a spus ca toata viata mea sa imi dau cu o picatura de parfum inainte de culcare. Nu sint la fel de feminina ca ea, nici pe departe la fel de gratioasa sau de eleganta. Probabil s ar ingrozi sa mi vada garderoba. Dar oare ce ar spune de restul? De familia mea... De sotul meu, de copil... De meseria mea, de mine, de cum imi port parul, de cum simt lucrurile, de cum gatesc, de prietenii mei, de problemele mele, ce ar crede ea despre mine. I ar placea oare cum conduc masina? Am fuma si am bea cafea impreuna? Ar fi dezamagita ca nu mai prea citesc? Ar fi dependenta de Internet si de Ikea? I ar placea Angelina Jolie, a vrea sa vedem impreuna Parisul, l ar tine in brate pe Tudor si ar spune ca e cel mai frumos copil de pe pamint? Au ramas atit de multe lucruri nefacute, nespuse, atitea incertitudini, atita dor. Cum poate sa iti fie dor de cineva timp de 18 ani si in egala masura oare cind am ris prima data dupa ce a murit? Cind m am simtit pentru prima data fericita DUPA? In curind va fi ziua mea. De 18 ani nu am mai avut o zi de nastere care sa egaleze felul in care stia sa faca ea sa simti ca e ziua ta. Si cind ma cert cu cineva, oare ar tine orbeste cu mine sau ar incerca sa vada lucrurile obiectiv? Ar bea Pepsi sau Cola? M ar placea sau ar fi dezamagita?
A incercat o data. O singura data. Probabil stia ca nu mai are mult si a vrut sa imi spuna cite ceva despre cum ar trebui sa fie "daca pateste ceva". Nu am vrut, nu am putut, am refuzat agresiv s o ascult, mi am pus miinile peste urechi si am inceput sa pling, iar ea a tacut si m a luat in brate. Nu mai stiu la a cita tura de chimioterapie era, dar a fost cu siguranta ultima. Acum as vrea sa ii desprind copilei miinile de pe urechi si sa i soptesc sa asculte. Ca si cum nu i s ar intimpla ei. Sa asculte ca sa aud eu. Ma intreb de ce nu a pus pe hirtie ceea ce vroia sa imi spuna si eu n am putut asculta. ii repetam ca o nebuna ca vom avea o casa cu o curte mare si ii voi lua un balansoar alb, in care va putea citi la umbra vitei de vie. Sau poate a unui tavan de iedera. Nu ma puteam hotari.
Inca mai am rezerve din dragostea ei in suflet. Inteleg abia acum disperarea pe care trebuie sa o fi simtit cind a avut certitudinea ca se stinge si nu avea cui sa ma lase. Durerea crincena de a incerca sa imi fie mama cind stia ca oricum isi va lasa puiul singur. A avut un episod, tot spre sfirsit, cind ma respingea. Mi a spus apoi ca nu vrea sa mai fiu dependenta de ea. Nu i a reusit. Dar pina sa devin mama, nu imi puteam inchipui ce a fost in sufletul ei in toate acele momente. Stiam doar ce a fost in sufletul meu.
Daca as putea sa ii mai spun ceva, un singur lucru si atit, i as spune poate ca il am pe Tudor. Dar asta cred ca as face o, din nou, pentru mine. Asa ca probabil i as spune ca inca mai am dragostea ei. Si ca inca o iubesc. Nu ca pe o amintire. Amintirile se pervertesc, se amesteca, se altereaza. O iubesc ca si cum ar fi vie, mama mea.
Trimite reactia ta
|
Posted 11/06/09 @ 11:07
