 |
Ma intreb uneori: unde sunt eu, printre sutele de ganduri legate de serviciu, casa, copii, vremea de afara si criza mondiala? In care colt al mintii mai salasuieste o parte din mine cea care voia sa exploreze, sa cunoasca, sa chiuie liber? Sa danseze, sa priveasca cerul, sa faca dragoste fara sa se uite la ceas?
Din cand in cand, un vanticel primavaratic sau un bulgare de zapada sau o strafulgerare de verde a unei paduri zarita in goana masinii deschid brusc o poarta spre mine insami si pentru cateva clipe ma regasesc. Departe de griji, deasupra regulilor sociale, unica, pretioasa si plina de sens, Eu.
E o intalnire emotionanta, de fiecare data ma minunez: sunt inca aici, sub toate straturile de dezamagire si speranta si egoism si amabilitate si curaj si ... lasitate?
- Mai traiesti, mai respiri ?, ma intreb.
- Respir, imi raspund. Cu toata fiinta mea. Astept doar sa te trezesti (sa ma trezesc) . Sa deschizi ochii (sa ii deschid). Sa te privesti (sa ma privesc).
Nu dureaza niciodata mai mult de 2-3 zile. Suna telefonul, o ruda are probleme, apare o urgenta acasa, repede repede, trebuie alergat, rezolvat, ce bine ca ne-am inscris in timp, suntem contratimp, nu mai avem timp...timpul... si eu... eram cumva... simteam ceva... Dar nu mai am timp de asta.
Peste cateva luni sau un an sau doi o sa apara iar un bulgare de zapada sau o strafulgerare albastra de apa sau o poezie frumoasa si se va deschide din nou o usa spre mine. Dar pana atunci, la treaba!
Trimite reactia ta
|
Posted 21/12/08 @ 19:12
