Cele mai citite bloguri
Nr. Blogul lui
1. olguta12
2. Elise
3. AT_Piticilor
4. notquiteso
5. andruskandu
6. mamitzica
7. mama42
8. Luciala
9. sofia_misicu
10. craciunitza
Cele mai citite mesaje de blog
Nr. Mesaj Blogul lui Vizionari
1. Atelierul Piticilor - Lucrari AT_Piticilor 116010
2. Jurnalul unei romance "americanizate"- si nu numai olguta12 51888
3. Bilantz olguta12 45855
4. J D E monica70 36452
5. A murit Laura! craciunitza 27127
6. Un nou inceput...(2) danangie 25801
7. scrisoare catre mama Picasso 21448
8. Curiozitate! Ana68 20321
9. Povestea lui bebe 2 continua buburuza2013 19715
10. Moartea lui Metaforel olguta12 19176

post an entry in your weblog   Jurnalul lui olguta12  Ultimile 50 de mesaje     Vizualizare ca mesaj normal (pentru editare)
Necunoscut
olguta12
13 Martie....
Acest mesaj a fost trimis de olguta12 pe data de 11/02/2007 la 11:51 .:. 3853  vizionari .. Exista 8 raspunsuri la acest anunt


Tin minte si acum bentitza pe care-o uram cu patima, care-mi statea "cish" pe-o ureche , ghiozdanul pe care-l trageam dupa mine de ziceai ca-i plin cu pietre de moara, nu cu carti de "studenta" in clasa a 3 a primara. In fiecare zi cand ajungeam acasa, bunica imi spunea "mai mama, ce tot faci? Ca parca au tras cainii de tine" Prea complicat sa-i spun ca erau multi prea multi baieti de batut, mult prea multe garduri de escaladat, si mult prea multe curti din care sa fur flori pt ierbar.
In deosebire de mine, Marina- sora mea mai mare si mai diafana - mereu parea ca scoasa din cutie. Nu se shifona, nu se murdarea. Ea porumbel, eu ca o cioara de maidan. In preajma ei, mereu simteam ca "las de dorit". Asta nu ma oprea din a o iubi si din a incerca sa o copiez. Ma tineam ca scaiul de ea, si cand ma "izgonea" cu "pleaca de-aici , piciule, tu n-ai ce cauta cu OAMENII MARI", ma retrageam ranita, si pusa pe razbunare. Orice ocazie o aveam, o piram la bunica. Macar cu atit sa ma aleg si eu.( De pe-atunci aveam o capatzina de prepelitza si creier de gugushtiuc).
De 2 ani ne mutasem intr-un apartament nou, in Pantelimon (pe vremea cand inca era considerat un cartier frumos si civilizat); la cutremurul din '77 scapasem ca prin urechile acului, apartamentul din Bldv Magheru fiind distrus. Asa ca ai mei parinti au mutat "mari si tzari" ( au dat shpaga si pe nas si pe urechi), si ne-am ales cu una bucata apartament confort sporit, cu un balcon pe care ma plimbam cu rotilele.
Prima "amintire" din ziua aceea e stranie. Ma intorceam de la scoala cu niste colegi, pusa pe fapte mari. Si acum vad multimea stransa in fatza "blocului turn". Am traversat strada in pas alergator, sperand ca prind si eu vreo ultima repriza dintr-o "lupta maidaneza" cum le spunea bunica. In schimb, n-am gasit decat o droaie de babe, toate vorbind de-odata, ca niste gaste, care mai de care sa fie auzita de celelalte. Prindeam frinturi de conversatie " bolnava, draga... o avea hemofilie".."o avea Parkinson"..nu, draga...epilepsie, SIGUR". Ma uitam la ele cu gura cascata, si nu-mi venea sa cred ca stau intr-un cartier plin de medici. Apoi am vazut balta de sange in mijlocul trotuarului, si un coltz de caramida alaturi. Ceva grotesc, dar fascinant ca dintr-un film de-al lui Nicolaescu. Cand intr-un bun sfarshit mi-am luat si eu inima-n dinti sa le intreb ce si cum, m-au vazut si ele. S-a facut o liniste deplina, si s-au aliniat TOATE in linie dreapta, incercand sa ascunda balta aceea blestemata. N-am apucat sa intreb nimic. Doua dintre ele m-au inshfacat de cate-o aripa, si mai pe sus, mai tirish, m-au tras spre casa" hai, hai..ce stai aici si te uiti ca la circ? Treci acasa, ca iar striga bunica-ta dupa tine de ragusheshte... mai bine ieseai baiat, ca prea te-a facut mama-ta batausha".
Mai din mandrie, mai din dispretz fatza de ele, am luat-o la sanatoasa, si cand am crezut ca-s in afara de orice pericol de-a fi prinsa de "gashte", m-am intors si le-am salutat.
Am ajuns acasa transpirata, speriata, dar tot cu gandul la ceea ce vazusem. In fatza ushii, alt shoc. Usha era larg deschisa. Bunica- care de cand ma stiam- se baricada in casa de ziceai ca asteapta un atac otoman, statea la masa din bucatarie si plangea. Papa, care trebuia sa fi iesit din tura de noapte la ora aia- si sa fie si el acasa, nu era de gasit.
"Marina a plecat dupa elastic, sa aiba la scoala la joaca cu fetele, si a avut un accident. A lovit-o o masina. Tata e la spital cu ea, ca are un picior rupt". Pe vremea aia nu ma prea pricepeam eu la regulile rutiere, dar din cate imi aduceam aminte, masinile circulau pe STRADA, iar pietonii pe TROTUAR. Cum de la noi de-acasa pina la mercerie oricine ar fi circulat DOAR pe trotuar fara sa trebuiasca sa traverseze macar O DATA, imi inchipuiam un Trabant amarit, condus de vreun cetatean turmentat, urcand pe trotuar.
M-am asezat la masa linga dinsa, sa incerc sa o linistesc. Staim ca trebuie sa o sun si pe mama. In fiecare zi, la 12:30-12:45, cand ajungeam acasa, semnam condica telefonica la "madam mamitza", sa-i povestesc ispravile de ultima ora. In ziua aia....nu aveam cum sa o sun..ce sa-i spun? Ca pruncul cel mare e la spital? Neah...las' sa-i spuna altcineva.
Cert e ca urmatoarele 8-10 ore sint cam neclare pt mine. Il tin minte doar pe tata, ajuns acasa, plin de sange, epuizat pur si simplu si fizic si psihic. Bunica-ingrozita, l-a intrebat pe cine a batut. "mama nu cumva ai batut shoferul care e vinovat? Ca n-avem nevoie de necazuri,mama". Imi aduc aminte vorbele lui Papa: " e sangele Marinei, bunico". Doamne....tipete si urlete de fiara. Ceva de groaza. Atita sange...ma gandeam- chiar daca eram un PICI- de unde atita sange? De la un picior rupt?????? Si mi-am adus aminte de balta de sange din fatza blocului turn. Oare...... nu, nu se poate. Atita sange pierdut, nimeni n-ar mai supravietui.
Telefonul a inceput sa sune....Mama !! Liniste totala, Papa si Bunica cu instructiuni ca de Gestapo: "nu-i spune NIMIC, ca i se face rau la munca, cu telefonul in mina. Las-o sa stea linistita". Usor de spus, greu de facut. Mama ma cunostea prea bine. Fiecare intonatie, fiecare pauza in vorbire. N-aveam cum sa o mint. Dupa 20 de minute de "tango" la telefon, i-am spus ca Mina a alunecat si si-a rupt un picior. Fara masina, accident, sau alte minuni."Sint in drum spre acasa. ACUM plec".
In alta jumatate de ora, era si Mama acasa.
Si atunci a inceput adevaratul coshmar. Povestea a inceput incet sa devina din ce in ce mai clara.
Papa, ajuns la urgenta, la spitalul 23 August,a vazut un tinar plin de sange tinand-o pe Mina in bratze. S-a repezit la el sa-l ia de guler, sa afle detalii- credea ca-l gasise pe shoferul neatent- si au trebuit 5 barbati sa-l scoata de-acolo,pe sus. Explicatiile au venit mai tarziu. Nu era vorba de un picior rupt, ci de o fractura de craniu. Mina trebuia IMEDIAT transportata la Spitalul 9, la sectia de neuro-chirurgie, deoarece avea sanse mici de scapare. I-au dat voie sa mearga cu ea in salvare…sa o tina in bratze. Avea o broboada legata in jurul capului,imbibata in sange, cu care o legase o Doamna, la putin timp dupa “accident”. Mina …incet incet …isi pierdea din vedere si auz. Papa a tot vorbit cu ea …dar pina au ajuns la nr. 9, nu mai vedea.
Pe vremea aia, tata era un munte de om. Cand il puneai pe cantar, niciodata nu avea mai putin de 95 kg. Era puternic si dirz, drept si bun, si cu toate ca avea o inima de aur, nu-l gaseai plangand decat cand vedea copii sau animale suferind. Dar asta se intampla rar. Si mi-l aduc aminte la masa din bucatarie, plangand, murdar de singe, neavind puterea sa se ridice de la masa. In ziua aia a plans pentru o viata intreaga.....
Mama...ca de obicei organizata si hotarita, incerca sa isi controleze teroarea si durerea din suflet. Logica, a trecut la fapte: " mergem ACUM la Nr.9, n-are importantza daca spitalul e in carantina, n-are importantza daca ea e in operatie. Stam acolo pina cand ne spune cineva ce vrem sa stim".
Am plecat toti 3- n-aveau cum sa scape de mine- impreuna cu cel mai bun prieten de familie , Valentin, si in mai putin de 30 de minute eram in fatza spitalului.
"nu se poate tovarasha...nu intra nimeni...dumneata nu intelegi ca nu se poate?" Un teanc de bacnote mai tarziu, s-a putut. Mama a intrat, noi am ramas afara. Tin minte ca am jucat shotronul cu paltonul pe mine mai bine de 7-8 ore. Era frig, si imi era rusine sa cer cuiva voie la "toaleta". Am stat acolo, transpirata si inghetzata, sa dovedesc ca sint "om mare" si pot sa ma abtin.
Aproape de miezul noptii a iesit si mama. Nu mai avea voce, nu mai avea lacrimi. Era pur si simplu un "zombie". S-a prabusit pe bordura din fatza spitalului..: "e ca si moarta. Dar daca nu o salveaza, ii omor pe toti”. Nu mai avem ce face aici, maine dimineatza putem veni inapoi". In drum spre casa..eu…faceam scheme mintale pentru darimarea spitalului!

Acum cateva zile pe un blog, ma intreba cineva pina la ce virsta au avut parintii mei parul nevopsit,deoarece ma tineam numai de isprave... In noaptea aia, am vazut-o pe mama cum a incaruntzit. Pina la rasaritul soarelui, avea par alb in cap. Doar acum, aproape 30 de ani mai tarziu, cand am si eu un copil, imi pot inchipui durerea din sufletul ei. Neputintza si deznadejdea, frica si disperarea pe care o poti simti- ca parinte- atunci cand copilul tau e pe moarte, si nu poti face nimic sa-l ajuti, sa-l salvezi.
Dimineatza, am plecat de-acasa, mama cu o geanta doldora de bani sub bratz.
Ca prin miracol( si dupa alt teanc de bacnote!), ne-au dat voie la toti in spital. Simt mirosul de clor si de vopsea si acum. Gemetele si urletele pacientilor, strigatele asistentelor....
Si Mina, intr-un pat de ingust, cu capul bandajat cu mult prea mult tifon, vinata de la frunte, pina aproape de briu. Vinata de parca o batuse cineva fara mila, cu un par! Mai tirziu am fost dumerita ca asta se intimpla la o trauma de genul asta, cind cineva pierde atita singe, in timp foarte scurt. Nu ma putea vedea, dar ma putea auzi. Asistenta mi-a spus ca nu o pot atinge decat de la briu in jos. Eu, mai inimoasa- si crezand ca doar prezenta MEA ar putea sa o vindece, eram deja hotarita sa ma urc linga ea in pat...
Mama a plecat prin spital, sa inceapa sa "unga" ushile cu banet, si sa cumpere “grija” Minei.. Papa si Bunica au ramas cu noi, incercand sa-mi explice mie de ce nu am voie linga Mina.
Misterul era …cum putea o fata de 12 ani,(o gimnasta extrem de talentata!) , sa CADA de una singura in asa fel incat sa isi produca o fractura de craniu chiar in creshtetul capului!


Au urmat zile si saptamani grele, operatii, analize, teste, si bani dati fara nici o rezerva, in dreapta si in stanga. Mergeam zilnic sa o vad,cu toate ca de cele mai multe ori era obosita si dezorientata, intoarsa pe dos si capricioasa. Dar ERA. Faceam pe clovnul- singurul lucru de care eram sigura ca avea sa-i faca placere, ii duceam flori si ii dadeam "raportul" cu cele petrecute pe acasa.

Doctorul care i-a salvat viata a fost Ciurea Vlad, pe vremea aia inca tinar,chipes si sigur pe el, cel maii bun elev al doctorei H., doctora care avusese o cariera stralucita, dar care de mult nu mai putea face fata cerintelor meseriei. Imi amintesc multi copii- pacienti, care nu isi mai reveneau dupa ce erau operati de Dra H.
Refuza categoric sa admita ca era timpul sa se retraga, mandria ei fiind mai presus de sanatatea pacientilor, insa mama a refuzat sa o lase sa opereze. A convins-o cu o "donatie" extrem de mare, si cu multe cuvinte mieroase si pline de lauda.

Cat despre "accident", mama- ca de obicei hotarita si plina de elan, dupa cateva luni de "cercetari" , a aflat ca nu fusese vorba nici de un sofer neatent, nici de vreo maladie misterioasa. Doar o colega de clasa de-a Minei, care locuia in blocul turn. O fata singura, amarata, uitata de colegi si profesori, o fata pe care copiii o poreclisera "Oushor"-datorita oualor umplute, prajte si fierte cu care mama ei o trimitea zilnic la scoala. "Oushor" il iubea tare mult pe Metaforel...iar in ochii ei, Mina era singurul obstacol in calea "fericirii" ei.Vazand-o in fatza blocului, a pus mina pe primul lucru pe care l-a gasit pe balcon- un coltz de caramida uitat de muncitorii care INCA faceau reparatii dupa cutremur( 2 ani mai tarziu!!!); coltz de caramida, care aruncat de la etajul 8 a luat si in greutate si in viteza. Intr-o fractiune de secunda....a distrus mai multe vietzi.
Familia mea nu a spus nimanui niciodata cine a avut de-a face cu tragedia asta. Oushor a ramas in continuare oushor, fara prieteni sau prietene; izolata,respinsa si batjocorita de colegii ei de clasa,
insa niciodata de Mina. S-a purtat cu ea la fel de frumos ca inainte. Cum a reusit una ca asta nici in ziua de astazi nu-mi pot explica. Eu fiind o fata mai intelegatoare, cred ca as fi batut-o mar de la prima intalnire. Dar asa sint eu...deh...an eye for an eye, a tooth for a tooth...

Tatal nostru nici pina in ziua de azi nu stie ce s-a intamplat cu adevarat.Este singurul secret- cu adevarat important, pe care am refuzat si refuzam in continuare sa i-l dezvaluim. Si cred eu ca e mai bine asa....


Am un ghiveci de amintiri si ganduri in tzeasta asta a mea de broasca tzestoasa, dar mi-ar trebui saptamani sa le scriu pe toate.
Ce VREAU sa-mi aduc aminte din toata perioada aia, sint primele ei zile inapoi acasa. Faptul ca o "aveam" din nou, teafara si nevatamata, chiar daca era mai tacuta si mai "serioasa", mai "inteleapta"- aveam impresia ca imbatranise cu cel putin 10-15 ani- era mai mult decat perfect pt mine.
Dar ce m-a ajutat cel mai mult- si m-a convins sa scriu despre cele intamplate, a fost o scrisoare primita de la Mina cu aproape 6 ani in urma,scrisoare peste care am dat in beci acum cateva zile, cand ma aflat la capitolul "curatenie generala"


Mai jos este parte din scrisoare in care descria cele intamplate….


Am stat in spital de la 13 Martie pina aproape de sfirsitul lui Aprilie.vreo 6 saptamini .
Mi-aduc aminte ca am crescut in inaltime vreo 8 cm cit timp am fost in spital. Mi-ati adus haine cu o zi inainte sa-mi dea drumul, ca sa le am pregatite frumos, pe scaun, si pantalonii imi veneau deasupra la glezne cu vreo 5 cm, + cadeau de pe mine! A trebuit sa se duca Mama (in dupa-amiaza aia) sa-mi cumpere o pereche de pantaloni si o pereche noua de pantofi! Calciul cu care m-au indopat cred ca isi facuse efectul! Toata seara aia, am stat cand cu ochii pe geam, cand pe teancul de haine. Imi impachetasem boccelutzele si eram gata de plecare. Numaram minutele pina aveati sa veniti sa ma luati!
In total au fost 3 operatii. Nici una teribil de placuta, deoarece calmantele erau foarte limitate. Din cite am inteles...aveau o cantitate definita, o cota; morfina era stocata si oprita pt pacientii de cancer netratabil. In primele 12 ore dupa operatie iti administrau cateva doze de morfina, si apoi te descurcai singurK! Incercau sa te faca pe cat se putea de confortabil, dar mare lucru nu puteau face. In plus…la fiecare 6-8 ore… injectie de penicilina…de nu mai puteam sa stau nici pe buca stinga nici pe cea dreapta. Imi amortea toata coapsa, si-mi venea sa plang de durere…dar eram prea mindra sa miorlai, asa ca stringeam din dinti si pumni de-mi trozneau oasele!

Prima operatie... a fost pe 13 Martie...a fost mai mult un efort, o tentativa de a curatza rana, de a “evalua pagubele” si de a opri hemoragia. Traumatismul era atit de sever, incat au trebuit sa lucreze rapid, asa ca m-au ras in cap, doar unde aveau nevoie sa ajunga la rana. Puteam sa aud masina de ras si galagia pe care o facea inauntrul capului, si plingeam incet de parul meu, caci il simteam cum cadea pe linga mine…apoi …o durere muta, pina in oase, prin tot capul…uneori aveam impresia ca cineva imi curatza creierul cu un cutzit, alteori de parca ma trageau de par. Nu stiu exact CE faceau, dar am simtit totul, pina la sfirsit. Deci, m-au tuns ici si colo…apoi s-au pus pe treaba, incercand sa repare ce mai ramasese din craniul meu …
Nu m-au adormit...si acum stiu de ce… pentru ca in cazuri de trauma craniala, le e frica ca pot pierde pacientul sub anestezie...Te vor treaz, constient, ca sa fie siguri ca vei supravietui, si ca nu ating nici un nerv. Asa ca mi-au facut anestezie locala, si m-au fortzat sa vorbesc de-a lungul operatiei, ca sa raman treaza. Mi-aduc aminte ca-l uram pe Ciurea - vocea lui - deoarece suna tinar, si sigur pe el; ma irita cu comentariile si ma tachina fara mila. Nu puteam sa-l vad - nu mai vedeam de mult - dar il auzeam clar, si-mi imaginam cit de frumos trebuie sa fie...si imi era rusine, deoarece stiam ca trebuie sa fi aratat ca o sperietoare, rasa in cap pe alocuri, cu sangele inchegat pe mine, din cap pina-n picioare. M-a enervat de i-as fi dat peste ochi...dar nu m-a lasat sa adorm.

Dimineata urmatoare - dupa o noapte de iad, caci nu stiam unde sint, nu vedeam nimic, si nici nimeni n-a venit sa ma dumireasca, eram in agonie. Ma invinetisem peste noapte de la pierderea de sange, si nu puteam nici sa ma intorc de pe o parte pe alta. Ma dureau plaminii…ardeau, de cit timp stateam pe spate. Era un frig in salon, de nu-mi simteam picioarele! A venit cineva, m-a ridicat, m-a pus intr-un scaun…si mi-au ras tot parul. A durut atit de tare tot procedeul – probabil pt ca eram atit de vinata – incit omul care m-a ras, nu mai se oprea din a-si cere scuze, si cind a terminat, pijamaua de pe mine era leoarca de sudoare. Dupa aia au venit sa ma ia la radiografii… tot habar n-aveam ce se intimpla. Aveam senzatia ca poate sint acasa, dorm, si am sa ma trezesc in orice clipa din coshmarul asta. Eram atit de confuza, ca de-a lungul noptii, ma convinsesem ca eram intr-un coshmar, si incercam sa ma fortez pe mine insumi sa MA TREZESC! Dar ori si cat am incercat…. Nu am putut!

In drum spre radiografii….stiu ca era un intuneric bezna, si de fiecare data cind intorceau caruciorul inr-o directie sau alta…aveam o greatza ce efectiv ma ineca! Si toate zgomotele ma ameteau si imi produceau si mai multa greatza…si in intunericul in care eram, din cind in cind, parca intrezaream o lumina argintie stralucitoare- ce ma dezorienta, doar pt o secunda, dupa care eram din nou in bezna.
La intoarcerea de la radiografii…am mirosit parfumul Mamei, dar nesigura ca e ea, am intrebat “ Maman?” Si dupa aia nu-mi aduc aminte decit miinile ei calde si moi, si cum m-am simtit dintr-o data in sigurantza – invaluita de parfumul ei ce l-as fi recunoscut oriunde – Chanel #5. A incercat sa ma ia de mina. Am scancit de durere, si mi-a dat drumul ca fripta! Nu si-a dat seama ca tot corpul meu era o rana! Astepta pe hol de ceva timp, deoarece ii spusesera ca trebuia sa vin inapoi de la radiografii….dar nu m-a recunoscut pina nu mi-a auzit glasul.

A 2 a operatie, 2 saptamini mai tirziu. Asta a fost tentativa de “reconstruire’. Complete failure!! Rana era mult prea umflata, asa, ca m-au curatzat cat au putut, m-au cusut, si m-au trimis inapoi in salon. Dupa asta am inceput sa vad cite putin, in fiecare zi, un pic mai mult. Faptul ca m-au curatzat mi-a ajutat nervul optic, ce fusese zdrobit destul de rau…plus ca incet, incet craniul isi revenea, si nu mai semanam cu un dovleac. Vedeam nashpa – triplu! Dar tot era ceva. Prima dimineata cind am vazut, m-am chinuit sa ma dau jos din pat sa ma spal pe dinti. Mi-a luat ceva timp, aveam niste ameteli de trebuia sa ma tin agatzata cind de chiuveta cind de perete…chiar m-am asezat jos la un moment dat. Cind mi-am terminat toaleta, fara sa vreau am dat cu ochii de MINE in oglinda. M-am speriat atit de tare, incit era sa cad din nou. Mi-a luat citeva secunde pina am realizat ca fiinta aceea sint EU. Mult timp am avut cosmaruri, ca aveam sa ramin asa, pe viata. Ma trezeam lac de apa noapte dupa noapte….si fugeam la oglinda. Am ajuns ca in fiecare dimineata sa ma studiez…pentru citeva minute, si vedeam cum incet, vinataile, incep sa paleasca, si sa dispara.

A 3 a operatie... 2 – 3 saptamani mai tarziu – dupa o alta repriza de ras in cap, pe care a trebuit sa o suport. Nu pricepeam de ca ma rad din nou, dar n-am avut de ales!
Mi-aduc aminte cu o zi inainte, m-am dus in biroul lui Ciurea, sa-i fac o vizita. Ma duceam de 2-3 ori pe saptamina…cind ma plictiseam – iar el de fiecare data ma primea, ma lasa sa-mi aleg ce vroiam sa maninc dintr-un sertar, si stateam la taclale. Uneori imi dadea sa tai teancuri de bandaje- daca avea de lucru…iar eu le taiam, ore intregi, si din cind il surprindeam privindu-ma absent. Il amuzau vizitele mele, si oricit de obosit era, dupa zile intregi de garda si ore in sala de operatie, pentru mine tot isi facea timp. Multi ma invidiau pe treaba asta. Eu radiam!

In ziua aia, inca nu stiam ca eram programata pentru o alta operatie. Dar ceva am simtit eu, deoarece se uita la mine atit de intens, si era atit de tacut… si ma urmarea din umbra, privea tot ce faceam…Stiam eu ca ceva avea sa se intample! Mi-a spus sa fac baie in seara aia, deoarece dis de dimineata are o surpriza pentru mine. Si a 2 a zi…a venit si m-a luat. EL – Vlad - a venit si m-a luat din salon. Nu a trimis pe altii, dupa cum era procedeul.
Mi-aduc aminte ca aveam o pijama verde deschis…culoarea primelor tulpini de ghiocei, primavara. Avea volane la maneci si la picioare…si papuci in ton. Cine mai era dama asa fina ca mine! M-a luat de mana, si am mers amindoi de-alungul holului ala interminabil, foarte incet. Nu se grabea deloc…parca eram la promenada. Mergeam agale, mana in mana, ca 2 condamnati catre un esafod…dar eu ma simteam tare chic si toata lumea era a mea! Tre sa recunosc ca eram amorezata de el lulea… si cochetam cu el de fiecare data cand aveam ocazia! Dealtfel, vizitele mele la el in birou nu erau nimic mai mult decat o ocazia de-al vedea si de a cocheta cu el.
Cind am intrat in camera dinaintea salii de operatie, am stiut ca ceva “rau” avea sa mi se intample. Am bagat-o pe mineca, si-am inceput sa tremur. Mi-a zis sa nu-mi fie frica, m-a luat in brate, si m-a asezat pe un pat ingust, si m-a mangaiat pe obraz. Mi s–a parut ca era la un pas de a plange- ii sclipeau ochii mult prea tare, iar mainile ii erau fierbinti si tremurau vizibil… si asta e ultimul lucru pe care mi-l aduc aminte.

A 3 a operatie a fost cea mai grea– ma refer la recuperare. Nu stiu de ce. Stiu ca m-am trezit cu Mama si Ciurea stand pe patul de linga mine, uitandu-se la mine ca 2 dementi, cu niste ochi fierbinti, si el si ea vizibil epuizati, – amandoi LIVIZI. Eu ma uitam le ei si ei la mine. In tacere! M-am apucat sa numar picaturile de singe cu care era stropit pe uniforma de spital.
Nu puteam sa misc nimic. Ma durea TOT corpul – Nici macar nu pot sa DESCRIU durerea. Indeajuns incat sa imi doresc sa lesin. Straniu ca, de-a lungul intreg coshmarului asta, indiferent de cat de rau am fost, nici macar O DATA nu m-am gandit la moarte. Doar ma rugam la Dumnezeu sa opreasca durerea…dar niciodata nu m-am rugat pt moarte. Moartea nu era o optiune, o alternativa- nu pt ca imi era frica de asa ceva, dar pt ca imi doream sa traiesc- indifferent de pretzul pe care avea sa-l plateasca corpul meu. Ma tot rugam, si numaram in gand, zicandu-mi mie insumi ca in 3, 5, 10 secunde se va opri durerea. Asa am rezistat si supravietuit la fiecare operatie, fiecare tortura: numaram in gand, si imi promiteam ca totul o sa se termine pina ajung la 10! Si mereu trebuia sa schimb marker-ul, sa imping numaratoarea putin mai sus. Dar am numarat in continuare.

Noaptea aia a fost aproape la fel de grea ca si cea de 13 Martie. M-am trezit la un moment dat si aveam nevoie la toaleta, dar nu a venit nimeni, si nu puteam nici sa strig prea tare, deoarece ma durea capul de imi venea sa ma dau cu el de perete! Cumva m-am ridicat si am ajuns pina la baie, dar cind sa ma intorc, n-am mai putut. Am cazut, si mult mai tarziu cineva a venit si m-a ridicat de jos.

Dimineata urmatoare ... alt episod memorabil: la vizita medicala, o gloata de “persoane in domeniul medicinei” mi-au invadat camera, mi-au zis sa ma intorc pe burta, 3-4 asistente s-au suit pe mine, si pe nepusa masa s-au apucat sa-mi coasa capul, fara nici un fel de anestezie. Nu realizasem ca au lasat operatia putin deschisa, o drena ce trebuia inchisa dupa 12 ore. Am sfashiat cerceaful de pe pat cu mainile…cu toate ca 3 oameni erau efectiv cu genunchii pe umerii mei – si nici nu mi-am dat seama decit DUPA ce au terminat lectia de cusut – ca patul era inconjurat de studenti la medicina, toti privind cu interes spectacolul, de parca eram un cobai incoltzit, fara un pic de putere sa ma salvez.

Cam asta a fost. In rest …ce-mi mai aduc aminte de atunci?…

Asistentele erau extrem de dure...cred ca numai 1-2 dintre ele aveau ceva gingasie fata de pacienti. Pe majoritatea mi le aduc aminte ca pe niste jandarmi duri, lipsite de rabdare sau mila....Nu stiu, nu eram obisnuita cu astfel de nepasare, cu a fi bruscata sau neglijata... eram mult prea sensibila pentru un astfel de sistem…dar a trebuit sa ma resemnez si sa-l indur cu fiecare gram de de putere pe care-l mai posedam – daca aveam sa supravietuiesc si sa-mi mentin demnitatea - si asa tot etajul ma poreclise in bataie de joc "Contesa" deoarece credeau ca-s extrem de rasfatzata.
Si asta era adevarul - In comparatie cu altii, eram! Aveam luxul de a fi vizitata zilnic de cineva, in plus familia venea zilnic, mi se aducea mancare gatita de acasa, orice imi poftea mie buricul...! Aveam patul din colt, cel mai aproape de usa…si in loc de o noptiera...eu aveam 2 + o “mini sufragerie” intre pat, perete si noptiere, cu multiple scaune, pt. vizitatori! Aveam jucarii, flori proaspete in permanenta, si 2 noptiere pline cu bomboane, zahar, lamai, hot chocolate, ceai, biscuiti, portocale, suc de ananas, tot felul de chestii...in cazul in care “ vroiam un ceai, sau o cana de cacao cu lapte!” la miezul noptii!
O singura data am mancat din mancarea spitalului. Intr-o seara au avut la cina macaroane cu brinza…si mi s-a facut pofta. Si m-am dus si eu cu ceilalti, sa maninc macaroane – in loc de supa mea cu pui a Bunicii! Erau asa de fade, ca n-am putut sa iau mai mult de o gura. M-am dus repede inapoi in salon, si m-am intors triumfatoare cu borcanul de Nescafe, ce era plin de zahar, si am dat borcanul de la unul la altul, si ne-am “dres” toti macaroanele cu zahar! Am fost eroul etajului in seara aia!

Imi amintesc de colegele de salon, care erau acolo de mult mai mult timp ca mine, si pe care nimeni nu le vizita. De peste tot din tara, copii amaritzi si neglijati – si de soarta si de familii! Erau intre 8 si 18 ani. Uneori aveam cate o iesire de-asta salbatica, rautacioasa, cind eram egoista si meschina, si nu vroiam pe nimeni si nimic, si nici pic de bunatate nu aveam in mine. Starea asta destructive nu dura mult, si dupa aceea imi era rusine de mine insumi; regretam profound rautatile gratuite, si ma duceam spasita sa le repar, pe cat puteam.
Mi-aduc aminte cum intr-un moment de claritate si luciditate, am impartit buchetele mele de flori primavaratece intre paturi…am pus la fiecare citeva flori intr-o cana/pahar cu apa: si-au gasit noptierele impodobite cind s-au intors de la masa de seara.

Mi-aduc aminte de “petrecerile cu ananas” pe care le aveam, cind desfaceam cite 2 cutii, mancam toate cu pofta, si vorbeam de baietii ce ne asteptau “acasa” – baieti ce de-a lungul timpului in care fusesem spitalizate – devenisera adevarati cavaleri ai mesei rotunde! Ni-i aminteam ca fiind mult mai buni si mai eroi decat probabil erau! Una dintre fete incerca sa ma invete sa cant la chitara ce mi-ati adus-o de acasa, ce-si facea veacul pe un scaun cu o papusa blonda.

Cat am fost in spital, "infirmierele” au devenit din ce in ce mai ajutatoare si mai amabile – multumita dlor Kent si Johhnny Walker, si kilogramelor de cafea cu care Maman le-a umplut gentzile. In felul lor, tot ma tachinau cu comentarii rautacioase:“si ce mai face Contesa azi?”, dar pina am plecat si-au schimbat comportamentul complet! Erau foarte maleabile si ajutatoare… si cand te gindesti ca in primele zile nici nu am existat pentru ele! Noaptea de 13 Martie, am petrecut-o intr-un pat ce era stationat chiar sub un geam deschis… invelita cu o patura amarita, ce era de grosimea unui cearceaf! Era un ger afara….ma usturau plamanii cind respiram… habar n-aveam unde sint, nu vedeam, eram confuza din cauza morfinei… si nici una dintre ele nu s-a gindit sa-si faca cit de cit datoria, si sa se intereseze de soarta mea. In prima saptamana, pina le-a cumparat Mama… nu stiu cum m-am descurcat, ca nimeni nu a vorbit cu mine. Voi nu puteati fi acolo 24 de ore pe zi! Veneau dimineata sa schimbe asternutul, ma ridicau cu japca, ma inghesuiau intr-un scaun cu de-a sila, isi faceau treaba, dupa care ma imbranceau din nou catre pat, ca pe un animal nedorit, si plecau! Noroc cu o colega de salon, mai mare ca mine, care ma ducea pina la toaleta si inapoi, si imi dadea apa sau cite o bucata de portocala, cind mi-era sete.
Daca nu ati fi venit sa ma vizitati zilnic, si nu mi-ati fi dat sa mananc, nu as fi mancat nimic. Nici o asistenta nu s-a oferit sa ma ajute, deoarece ceilalti mancau in sala de mese…iar eu nu puteam sa ma ridic singura si sa ma duc cu ei, si oricum… NU VEDEAM NIMIC, deci cum aveam sa ma hranesc singura? NU vedeam nici noptiera, dar farfuria! Cind venea ora mesei, toata lumea pleca la masa, mie imi aduceau farfuria si o puneau pe noptiera. O lasau acolo cam o ora, dupa care veneau si o luau inapoi. Nemaipomenit aranjament! .


Iar tu..tu mi aduceai ghiocei, lalele, narcise, si flori din acelea galbene de primavara, ce cresc in boscheti; erau peste tot in pahare, vaze si cani, mirosea tot salonul a primavara; si mi-ai adus cartea cu aventurile lui Pooh, si o papusha mare si frumoasa, pe care am instalat-o pe un scaun linga patul meu. Mi-aduc aminte ca intr-o zi te-ai dus sa vorbesti cu o alta fata din salon, un copil singur si trist, si m-a cuprins asa o gelozie turbata, ca-ti petreceai timpul cu altcineva in loc sa stai cu mine, ca te-am repezit, te-am bruscat, am fost extrem de rautacioasa si te-am facut sa plangi! Ai plecat plangand, tu, Ileana si Bunica, toate incolonate, ca 3 detinuti politici - m-am razbunat pe toate, fara mila. V-am dat afara! Am refuzat sa mananc si v-am zis sa plecati ca nu va mai vreau acolo! Eram atit de ranita ca ai dat atentie altcuiva, incat nici nu mai puteam sa gandesc logic, sa ma calmez, sa respir. Am plans toata seara, am facut febra, si n-am dormit toata noaptea. Cind ai revenit ziua urmatoare, spasita, ca un pui de gaina zapacit, mi-a venit inima la loc!


Asta imi aduc aminte de-atunci. Si intoarcerea la scoala, care a fost oribila, deoarece toata lumea credea ca-s “nebuna”– din moment ce am fost internata la nr. 9!
Toate fetele ce ma invidiau inainte de accident, aveau acum arma perfecta pt razbunare. Baietii au fost mai buni. Dar nu cu mult!
In timpul cat am fost spitalizata…. m-am maturizat enorm. Aproape nimic din ce fusesem nu a supravietuit.
Reintoarsa acasa, ma simteam ca o straina – chiar fatza si de mine. Nu mai simteam nevoia de a apartine unui grup, sau de a fi populara, sau de a fi acceptata de ceilalti. Astea devenisera pentru mine detalii neimportante. Acum puteam sa stau de una singura, si sa infrunt pe oricine si orice. Preferam singuratatea. Ma invaluiam in ea cu patima.
Cat am fost absenta am realizat cat de superficiali sint oamenii, cat de superficiale prieteniile ce le crezusem odinioara sfinte, si ca nu ma puteam baza pe nimeni, decat pe voi. Ma uitam la fostii mei prieteni, si pina si zambetele mi se pareau ranjete false…Ii dispretuiam pt. cat de cruzi si egoisti erau, si pt. cat de usor s-au intors impotriva “ciudatei”.
Ma simteam “diferita”, pt ca eram – trecusem printr-un coshmar, un chin, si scapasem cu viata …si n-aveau sa inteleaga niciodata cat m-a calit acea experienta, sau cum mi-a schimbat felul de a gandi, de a simti, si cum vedeam viata.

Vara aceea am petrecut-o pe balcon, asteptand sa-mi creasca parul, citind tot ce mi-a cazut in mana, zi lumina. Mancam clatite cu gem de caise -facute de Bunica- si ii priveam din “turnul meu” de la etajul 10, cu jind si… cu dispret! Viata mergea mai departe, cu sau fara mine. Nimeni nu era sacru, si oricine putea fi inlocuit sau lasat in urma; n-avea importantza cat de “special si deosebit” credeai ca esti .O lectie dureroasa pe care am invatzat-o!
Ce era mai sigur, e ca niciodata n-aveam sa mai fiu una dintre “ei”…Simteam asta pina in maduva oaselor. Ma schimbasem. Acum intelegeam valoarea vietii si a mortii, a loialitatzii si a dragostei. Lor aveau sa le ia ani sa ma ajunga din urma...

Come September…that realization proved to be painfully true!





Restul..nu mai are importantza. Am primit o a doua sansa cu sora mea, si asta avea sa ne schimbe vietile si relatia de surori si prietene pe care o aveam. Este singurul om din viata mea care ma cunoaste si ma intelege 200%. SINGURUL. Si este jumatate din sufletul meu. Da, sintem total diferite, ...noapte si zi...dar ea e rasaritul meu de soare....




olguta12

"Fear less, hope more;
Whine less, breathe more;
Talk less, say more;
Hate less, love more;
And all good things are yours."

www.piczo.com/galushk?g=16686272&cr=5" target="_blank"> GALUSHCA IN ACTIUNE

POVESTEA DREI PISHCOT

Trimite reactia ta
 

Lara
membru junior

Posted 11/02/07 @ 12:59 Reply with Quote
Va sarut!
Nu am cuvinte sa exprim ce simt dupa ce am citit. M-ati impresionat foarte mult...
Pot doar sa spun: ferice de voi!!! Ce aveti voi e atat de minunat...

Olguta, cine stie...poate Piscoata va avea si ea parte candva de ce aveti voi doua...
Ar fi extraordinar!!!

Lara


Back to top

Lara
membru junior

Posted 11/02/07 @ 14:59 Reply with Quote
M-a cam luat valut si am uitat sa spun cat regret ca a trebuit sa treci prin iadul ala, Marina. Cred ca a fost ingrozitoare perioada aia pentru tine, insa fara sa fi trecut prin toate greutatile si durerile fizice prin care ai trecut, nu cred ca ai fi fost ceea ce esti astazi.
Everything happens for a reason! Imi place zicala asta veche... :)
Tu ai fost indeajuns de puternica sa demostrezi ca din ceva atat de groaznic poate iesi ceva bun.

Trebuie sa spun ca ma mira ca amandoua scrieti atat de bine.
Unul in familie care sa se priceapa e deja ceva rar, dar amandoua?!?
Cum vine asta? Sa nu-mi spuneti ca este si al treilea - cel de la care ati invatat?!> :o :D

Va pup
Lara


Back to top

Bleumarina
nou venit

Posted 12/02/07 @ 02:10 Reply with Quote
poate scriem asa bine...din cauza Admiralului Pircea!!!

Nu pot sa descriu cit ne-a "chinuit" cind eram mici sa citim! Probabil...nici una dintre noi nu s-a fi exprimat astfel, daca el nu ne-ar fi obligat sa citim. Aveam lista...saptaminala! Dupa care nu numai ca discutam cartea respectiva (ne controla!) dar trebuia sa scriem ca un "book-report" cu concluziile personale! Uneori ne simteam...persecutate!

In liceu...toate dirigentele, spuneau Mamei ca trebuie sa-mi canalizeze atentia si efortul catre "writing" & literatura ! Nu a trebuit sa se chinuie mult. Cititul devenise deja o pasiune... imi intranse in singe! Dar ... ca MAI MEREU... n-am ascultat!
Back to top

Diana30
membru junior

Posted 12/02/07 @ 11:35 Reply with Quote
Trista intamplare,minunat povestita.
Trebuie sa fie "confortabil" pentru voi ca va aveti una pe alta.
M-au impresionat tare mult marturisirile voastre.


Diana si Mihnea(18.oct.2005)
Back to top

Nora
Mami de Andrei si Victor

Posted 12/02/07 @ 12:12 Reply with Quote
Incerc sa scriu dar am lacrimi in ochi...Doamne, ce poveste... o caramida aruncata din inconstienta s-apoi atata lupta pentru viata...si cel lovit, familia, doctorul...impresionant...

Nu ma stiu ce sa spun, sunt coplesita...

Olguta, Marina...

Doar ca si eu am o sora. E jumatea mea din copilarie, am fost ca "doua boabe intr-o pastaie" si acum suntem aproape la fel, desi eu sunt la Bruxelles iar ea in Montréal...Mi-e dor de ea de ma doare sufletul si ei la fel...




Nora
Back to top

mirelutza25
nou venit

Posted 12/02/07 @ 18:24 Reply with Quote
Olgutz, nici nu stiu.........nu gasesc,cuvintele....o poveste asa de trista dar cu final sanatos si fericit. Ma bucur pentru Mina ca a avaut taria sa treaca peste tot cu bine, e o pers.puternica si cu dragoste de viatza. O pup. Amandoua scrieti super.Iar de relatzia voastre....ce sa zic, ma bucur pentru voi, eu si sora mea nu o avem....pacat. Asta e.OFF. Va pup si astept si intamplari mai putzin dureroase din viatza voastra.

Mire
Back to top

LoraG76
The nutty squirrel

Posted 13/02/07 @ 08:30 Reply with Quote
Olguta, m-ai facut sa traiesc alaturi de voi tot ce vi s-a intamplat... Imi vine sa o pup pe Mina pentru curajul si taria pe care le-a avut si ma bucur sa stiu ca acum totul e bine. (numai ca nu pot sa ajung pana peste ocean) Eu nu am o sora, dar dupa cum ai scris tu, am avut atatea emotii cand citeam, de parca era vorba de sora mea. Ce poveste dura, dar frumos povestita si cu final fericit! Va felicit pentru dragostea pe care v-o purtati! Ar trebui sa te gandesti deja sa-i faci o sora Galushtei tale...nu o poti priva de asa ceva! Cine stie, poate peste ani Iustina mea o sa citeasca despre Galushca si sora ei, nu?!


Lora, mami de Iustina
Back to top

LoraG76
The nutty squirrel

Posted 13/02/07 @ 08:32 Reply with Quote
A, ca uitai sa-ti spun...parca v-as cunoaste dintotdeauna...!!!


Lora, mami de Iustina
Back to top
 
 Mesaj nou   Raspunde la mesaj