 |
Dragi mamici,
Inceputul experientei mele de viitoare mama a fost unul de-a dreptul neprevazut, surprinzator, si spun lucrurile acestea luand in calcul si oarecare probleme de sanatate cu care ma confruntasem in timp. Sunt casatorita de 5 ani si, evident, ne doream un copil, in orice moment ar fi fost binevenit. Si pentru ca trebuie sa recuperez si sa vin din urma cu relatarea, iata cum incepe povestea mea:
Era ziua de 17 septembrie 2012, o zi obisnuita de luni, o noua zi de munca. Nimic deosebit nu parea sa-mi pericliteze in vreun fel ziua. Insa dupa-amiaza, am simtit dintr-o data o stare de rau, care se accentua minut cu minut. Mi-am dat seama ca este vorba de o cadere de calciu, nefiind ceva nou pentru mine, era o problema cu care ma confruntam destul de frecvent, asa ca nu m-am speriat, ci am incercat sa-mi pastrez calmul si sa ma controlez pe cat posibil, sperand ca imi va trece de la sine. Un timp, am rezistat, fara a spune nimic, pana la un moment dat, cand criza a inceput sa se acutizeze si, printre alte simptome specifice, nu mai vedeam absolut nimic in fata ochilor. Mai erau cateva minute pana la pauza, asa ca am mai asteptat pana atunci. La pauza am luat un calciu efervescent si am sperat in continuare la o ameliorare. Dar nu s-a intamplat asta, dimpotriva, eram si mai rau.
In cele din urma, am fost nevoita sa-mi sun sotul care a venit dupa mine si m-a dus la Urgente - unde de altfel mai ajunsesem si in trecut. Mi s-au administrat perfuzii, mi s-au facut analize - era clar despre ce era vorba: cadere de calciu, dar parca mai severa ca oricand. Stateam pe un scaun (fiindca paturile erau ocupate) cu perfuzia in mana, eram constienta de ceea ce se intampla, insa vederea imi era intr-atat de tulbure, incat nu mai vedeam nimic, efectiv nu-mi reveneam deloc, imi era extrem de rau, si trecusera deja cateva ore.
Mai tarziu, mi s-a facut si un ecograf, si atunci mi s-a dat marea veste: eram insarcinata in 7 saptamani. Nu am putut reactiona in niciun fel datorita starii profunde de rau, si totodata, nu-mi venea sa cred, la fel nici sotul meu. Vreau sa va spun ca nu avusesem absolut niciun fel de simptom care sa ma fi dus cu gandul la sarcina. Si cand am auzit pentru prima data bataile inimii, am simtit ceva deosebit, de nedescris in cuvinte.
Dupa ore intregi petrecute la Urgente, si alte cateva consultatii, am ajuns intr-un final acasa, tarziu in noapte.
A doua zi, cu toate ca nu-mi revenisem complet, ne-am dus la medicul de familie pentru a fi luata in evidenta gravidutelor si a afla mai multe informatii referitoare la ceea ce urma si trebuia sa fac mai departe, astfel incat totul sa decurga cat mai bine. Mi s-a dat concediu medical 3 zile, precum si bilet de trimitere pentru analizele medicale uzuale si necesare la inceput de sarcina, aveam nevoie de odihna, de repaus total; nu parea nimic in neregula cu sarcina.
Urmatoarea zi, dimineata devreme, vazand ca ma simt ceva mai bine, m-am gandit ca pot merge la servici, fiindca nu imi placea sa lipsesc, cu toate ca eram inca in concediu medical. In timp ce ma pregateam, am primit un telefon de la medic, cu o voce care a devenit si mai ingrijoratoare cand a auzit ce voiam sa fac; mi-a interzis cu desavarsire sa fac orice altceva decat sa stau in pat, sa iau medicamentatia prescrisa in ziua precedenta si mai apoi sa sun la Urgente, fiindca prezentam riscul de a pierde sarcina. Evident ca m-am speriat, nu stiam ce sa fac, eram singura acasa si, trebuie sa recunosc, am oroare de spitale. Am promis in schimb ca voi sta linistita in pat, asa cum am si facut. Aveam mici dureri, dar am considerat ca sunt normale, specifice intr-o sarcina, doar aveau loc o serie de modificari in organism. Am asteptat pana dupa-amiaza, cand a venit sotul meu de la servici si ne-am dus la spital, unde s-a confirmat ca intr-adevar era vorba de iminenta de avort si trebuia sa ma internez. Am refuzat insa internarea, gandindu-ma ca tratamentul il puteam urma si acasa.
In noaptea ce-a urmat, am avut dureri ingrozitoare, mai bine zis contractii insuportabile, cu frisoane si am fost aproape de lesin. Asa ca am fost nevoita sa fac cale-ntoarsa la spital, la ora 4 dimineata. Am stat internata cateva zile, sub tratament intens pentru mentinerea sarcinii. A fost cumplit, m-au incercat toate emotiile: abia ce aflasem ca astept un copil, ca exista deja riscul sa-l pierd. Dupa externare, a urmat o buna perioada de repaus, de evitare a oricarui efort si, bineinteles, de continuare a tratamentului.
Dupa toate cele intamplate, sarcina a fost salvata, insa in continuare insotita de dureri.
Sub o atenta monitorizare a sarcinii, prin controale medicale specifice si periodice si tratament continuu, am reusit sa ajung cu bine in 29 de saptamani in acest moment, in asteptarea unui baietel sanatos, extrem de activ, tare nazdravan, care nu are stare deloc. Pana pe la 26 de saptamani, ne-a tinut in suspans, in sensul ca nu ne puteam da seama daca este fetita sau baietel. Eu ziceam mereu ca este fetita, inca de la inceput, ii stabilisem si numele, dar concluzia, pe seama careia ma amuz si acum, a fost ca fetita mea este de fapt baietel.
Dragi mamici, tin sa va spun ca pentru mine toate cele intamplate si relatate aici, m-au incercat in fel si chip, mult timp mi-a fost teama ca nu cumva sa se mai intample ceva, insa acum m-am linistit si-l asteptam cu nerabdare pe printisorul nostru.
Trimite reactia ta
|
Posted 22/02/13 @ 19:56
