 |
Aseara mi-am adus aminte de bunica-mea, rasfoind niste poze vechi.
Bunica-mea, o femeie foarte frumoasa care a imbatrinit la fel de frumos. Era o batrina demna, cu parul alb, imaculat, cu un ten de portelan si cu trasaturi perfect aristocratice.
Era dintr-o familie foarte saraca, dintr-un sat oarecare, cu 11 alti copii crescuti unul de altul in timp ce parintii munceau la cimp. Dar a fost frumoasa...
S-a maritat de tinara. Tot de tinara a ramas vaduva. Si a doua oara cind a ramas vaduva era tot foarte tinara, si deja trecuse prin perioada unui razboi, incepuse al doilea. Alerga prin refugii, in timpul bombardamentelor, cu un copil de citeva luni - si-a construit si reconstruit singura casa... caramida cu caramida, de citeva ori.
Nu avea scoala, nu avea nici o pregatire, nu avea un barbat care sa ii fie alaturi. Avea doar un copil pe care nu l-a vrut, iar sotul o implorase sa il pastreze.
Dar croia haine foarte frumoase, invatase singura. Si avea grija de copiii altora. Si isi ducea singura gospodaria, cu tot ce presupunea ea.
Nu pot sa spun ca a avut o viata fara probleme - pentru ca belelele s-au tinut girla.
SI TOTUSI, a avut o viata fara probleme.
Pentru ca probleme nu si-a facut. Niciodata.
N-a privit niciodata in urma, a privit tot timpul inainte. Nici macar la batrinete nu privea in urma.
Ea, nu. O mai rugam sa imi povesteasca cite ceva: dadea din mina, cu indiferentza: e, stam la povesti acum...
Pe rind, si-a ingropat parintii, sotii, fratii si prietenii - cei din aceeasi generatie. Le-a facut toate cele crestinesti si a mers mai departe. Nu stiu daca a vazut-o cineva vreodata plingind. Probabil, nu. Nu stiu daca si-a pupat vreodata copilul. Probabil nu.
Nu stiu daca a avut momentele ei de disperare, vreodata. Dar nu parea sa le fi avut.
Si multa lume, de fapt, spune ca n-a avut nici suflet. Deloc.
Avea o tzinuta impecabila. Tot timpul. Muncea, dar isi pastra niste maini fine, de printesa - nu iesea din casa fara sa fie eleganta. Se imbraca preponderent in negru - si in materiale scumpe. Am gasit o data niste manusi de voal care i-au apartinut: o reprezentau. Erau foarte "ale ei". Si ii purtau parfumul. Parfum de lavanda.
A trecut cam peste tot, toti si toate cu o elegantza rece. Impeturbabila. Si-a trait viata preponderent singura, dupa trei casnicii din care a ramas in doliu. Si si-a trait-o bine. A muncit. Si a avut grija de ea insasi. Si a stiut foarte exact ce decizii sa ia, atunci cind s-a bifurcat drumul.
Deci nu, n-a avut ezitari... N-a avut cumpene. Nu s-a dat cu capul de pereti. N-a suferit dupa nimeni in mod special. Sau nu atit cit sa ii afecteze cursul liniar al vietii. N-a facut greseli. Nu si-a asumat riscuri. Si n-a plecat capul in fata nimanui. Pentru ca era perfect apta sa isi vada de viata indiferent pe cine si cind lasa in urma.
Legaturile mele cu ea au fost episodice: pentru ea, in prima faza, eram doar un copil bolnav, care "daca se duce, se duce".
In a doua faza, aveam vreo patru ani si m-a shocat cind a luat puii de pisica nou nascuti si i-a inecat. La fel de impeturbabila. Mi-a spus "n-avem ce sa facem cu zece pisici in curte". Asa ca i-a omorit. Am plins o saptamina.
Mai tirziu, ma lua de la scoala. Ma intreba daca vreau sa maninc. Spuneam ca nu. Spunea bine. Si se ducea pe fotoliu, in sufragerie, si citea. Mai mincam seara, cind venea mama si insista.
Citea mult. In ultimii ani, toata ziua citea, tot ce prindea in biblioteca. Nu minca cu noi, minca selectiv, ce considera ca ii face bine. La ora 9 isi bea ceaiul. In fiecare zi. Indiferent ce s-ar fi intimplat, si daca s-ar fi prabusit lumea, la ora noua era ceaiul in ceainic, cu doua felii de paine prajita alaturi. Cu unt. Nu cu margarina. Cu unt.
Mai presus de toate tabieturile, avea insa o minte brici. La o virsta la care se presupune ca incepi sa uiti. Ea nu uita. Nimic. Si judeca perfect.
O minte brici si zero implicare emotionala.
Iar pe mine, copil, continua sa ma intrige.
O percepeam ca pe o statuie. Stabila, de baza, dar...rece!
Pentru mine, "evenimentul" cu pisicile si faptul ca auzisem ca nu are suflet se impleteau intr-o legenda ciudata, invaluita in parfumul de lavanda din camera ei: o avea? Chiar n-are suflet? De ce n-are?
Eram la o virsta la care nici macar nu defineam ce e ala suflet, dar faptul ca "nu il ai" mi se parea o mare ciudatenie. Asa ca o tratam cu reticentza. Si ea ma trata corect, dar rece, exact asa cum se comporta cu restul lumii.
Mi-a spus o singura poveste: cu Genoveva. Din pacate, nu-mi amintesc cine era Genoveva si ce facea, mi-a ramas doar numele intiparit in minte. Eram foarte mica.
A murit cind implinea aproape un secol. S-a stins, pur si simplu, datorita virstei. N-a avut niciodata vreo boala. Si era frumoasa, in continuare. Perfecta. Si la 100 de ani. Perfecta si perfect senina.
De fapt, asta a inspirat intotdeauna, in orice conditii: seninatate.
Cind a murit nu eram acasa... Mi-a ramas doar imaginea ei din ultimii ani, o doamna alba, cu un par stralucitor, imbracata in negru, cu spatele drept, semeata, cu trasaturi perfecte...
Si a mai ramas intrebarea... UNDE era totusi sufletul ei?
Am inteles-o vreodata, daca am trait linga ea atita timp? Sau a inteles-o cineva?
A SPUS vreodata cuiva ce simte? Chiar, ce simtea?! Era fericita? Nefericita? Avea vise? Si le urma? Avea regrete?
Nu cred ca a spus nimanui... Nu cred ca a lasat deschisa nici o portita catre ea insasi. Poate, de fapt, nici nu simtea nimic.
Poate asa a stiut sa supravietuiasca unor evenimente care ar fi prabusit un alt om. Poate a fost rezultatul unei intimplari nestiute de noi, care i-a ferecat sufletul pentru totdeauna.
Poate a facut bine.
Poate asta e o solutie... uneori.
De fapt, cam la ce ne foloseste... sufletul?
Doar sa fim fericiti? Sau nefericiti?
Sa simtim spaima?
Sau entuziasmul?
Atit?
Doar sa devenim haotici, sub imboldul sentimentelor? Si sa relationam haotic? In loc sa relationam cerebral?
In cazul asta... cred ca e un fel de apendice pagubos. Pentru ca motive de nefericire sint mai multe decit alea de fericire. Deci, teoretic, l-am putea extirpa si am realiza mai multe, de-a lungul timpului... n-ar mai interfera cu ratiunea. Am lua decizii doar pe baza faptelor. Deci decizii mai bune.
DAR totusi... la ce ne foloseste sufletul?! De ce s-a pastrat integru, si atit de vulnerabil, de-a lungul unei evolutii care ne-a facut sa ne adaptam la conditii din ce in ce mai stricte, mai rigide, mai artificiale?
De ce stam cu ditamai sufletul in fata computerului?
De ce ne trebuie suflet sa folosim utilaje, sa operam pe cord deschis, sa purtam razboaie sofisticate, sa ne ucidem intre noi si sa ucidem restul - sa cunostem, sa evoluam? Cu ce ne ajuta acest concept vag numit "suflet"?! Ne ajuta, sau ne impiedica?
Sau ne-am putea detasa de el?
Poate l-am putea extirpa... asa cum ne punem sani de silicon, ne facem dinti de portelan, ne schimbam culoarea ochilor, culoarea parului, ne scoatem coaste ca sa ne aranjam talia... Poate ne-am putea ajusta si sufletul ca sa ne diminuam sensibilitatea, daca circumstantele o cer.
Stiu, aberez... e dreptul meu, e blogul meu. 
Si totusi...
Elise & BBLisa
Trimite reactia ta
|
Posted 04/04/08 @ 13:56
34 saptamani 
marie rebecca ayanna