Cele mai citite bloguri
Nr. Blogul lui
1. olguta12
2. Elise
3. AT_Piticilor
4. andruskandu
5. notquiteso
6. mamitzica
7. mama42
8. Luciala
9. sofia_misicu
10. craciunitza
Cele mai citite mesaje de blog
Nr. Mesaj Blogul lui Vizionari
1. Atelierul Piticilor - Lucrari AT_Piticilor 117097
2. Jurnalul unei romance "americanizate"- si nu numai olguta12 53737
3. Bilantz olguta12 47715
4. J D E monica70 38008
5. A murit Laura! craciunitza 28842
6. Un nou inceput...(2) danangie 27244
7. scrisoare catre mama Picasso 22029
8. Curiozitate! Ana68 21371
9. Povestea lui bebe 2 continua buburuza2013 20085
10. Moartea lui Metaforel olguta12 19961

post an entry in your weblog   Jurnalul lui Anya20  Ultimile 50 de mesaje     Vizualizare ca mesaj normal (pentru editare)
Necunoscut
Anya20
Arina s-a nascut...a doua oara!
Acest mesaj a fost trimis de Anya20 pe data de 18/07/2007 la 18:20 .:. 11110  vizionari .. Exista 70 raspunsuri la acest anunt

Mi-am dorit dintotdeauna doi copii, Primul baietel, urmatorul fetita.Asa mi se parea mie ca trebuie…Cand mi-a spus medicul ca baietelul din burta mea este…o fetita, m-am cam “turtit”…”Asa ceva nu se poate. Pai ce sa fac eu cu o fetita?! Eu trebuie sa am un baietel”. Noroc ca mi-am revenit repede, iar cand s-a nascut Anya am crezut ca nu exista un copil mai frumos, mai cuminte, mai destept…decat ea. Nu conteneam sa ma minunez in fiecare zi de cat de norocosi suntem si ma intrebam daca vom putea egala ”performantele” si la al doilea copil.
Cand am ramas din nou insarcinata, Anya avea un anisor si de data asta, avand experienta fericita cu ea, ne-am dorit tot o fetita. Am inceput cu stangul sarcina, caci la 4 saptamani am tras o raceala zdravana, care m-a tinut vreo luna. Am fost destul de stresata, pana intr-o zi cand mi-am spus:”copilul asta e un dar de la Dumnezeu si trebuie sa am incredere ca va fi bine”. Si asa a fost…Am avut o sarcina ca la carte, atent urmarita de dr meu, un om deosebit si un profesionist. Mergeam pe strada cu Anya de mana si imi venea sa pocnesc de fericire. Cine mai era ca mine?! Cu un copilas care misca in burtica si cu un altul de mana…Mi se parea ca nu exista bucurie mai mare…Si acum cred la fel.
Urma sa nasc prin cezariana, ca si prima data. A fost optiunea mea si nu am regretat nici un moment. Este adevarat ca, spre deosebire de alte mamici, eu n-am avut o poveste spectaculoasa despre nastere...Insa emotia pe care am avut-o cand am auzit prima data tipatul bebelusului meu iesind din burtica nu poate fi descrisa in cuvinte, ci doar inteleasa de catre cine a mai trecut prin asta.
De data aceasta nu mai puteam astepta pana mi se declansa travaliul, la fel ca la Anya, pentru ca uterul meu era destul de subtiat la nivelul cicatricei si se putea rupe la primele contractii mai serioase. In plus, aveam placenta demult imbatranita si riscam ca bebe sa nu se mai hraneasca in mod corespunzator.
Am decis impreuna cu medicul meu sa fac cezariana pe 20 iunie, chiar in ziua in care implineam 38 de saptamani. Cat am “fugit” de cezariana “la rece” si cat am “hulit-o"...Dar n-o fi totul chiar atat de negru.In fond nu sunt nici prima nici ultima care fac asta. Bebelusa mea va fi bine, asa simt eu. Am anuntat pe toata lumea ca o sa nasc si am fost uimita sa constat ca am primit si “incurajari” de genul:”hmmm, cezariana programata…ce poate fi mai banal?! Parca nu simti ca nasti cu adevarat. Mda…nimic spectaculos”. Nu aveam emotii, caci stiam la ce sa ma astept…montarea perfuziei in sala de operatie, apoi peridurala…D-na dr anestezist era extrem de draguta, mai ca imi era dor sa o revad. Apoi…glumele din sala, inainte de operatie, eventual un mic frison de la anestezie…si asteptarea nu se prelungeste mult, caci in curand am sa aud din nou glasul copilului meu…nimic mai frumos!
Inainte de a intra in sala, medicul ma intreaba:”Vrei sa legam trompele?””Aaa, nu”, raspund eu. “Nici sa nu va ganditi sa mi le legati. Poate mai vreau si a treia cezariana. Nu se stie niciodata…poate se intampla ceva si pierd un copil, Doamne fereste!”.Of, cat aveam sa ma gandesc la vorbele astea...

Intru in sfarsit in sala de operatie si am o senzatie de “déjà vu”…Parca nimic nu s-a schimbat de acum nici 2 ani…Acelasi loc, aproape aceleasi personaje…In timp ce se instaleaza anestezia povestim vrute si nevrute. Sotul isi cauta o pozitie cat mai buna ca sa aibe unghiul corespunzator din care sa filmeze. Ne facem ultimele bezele inainte sa fiu acoperita de campurile operatorii. In sfarsit, clipa cea mare se apropie…Ma cuprind niste emotii care ma sufoca. Simt cum “se lucreaza” in burta mea, il amenint pentru ultima oara pe dl. dr. ca daca nu e fetita il dau in judecata si…in sfarsit aud un planset viguros…Gata, ea e! “11:45”, aud o voce din jurul meu. Lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji si fierbeam de nerabdare sa o vad, sa o ating, dar am asteptat s-o strearga, s-o aspire si s-o pregateasca de marea intalnire….”3300g, 50cm. sa va traiasca!” ..era roz, bucalata, cu buzitele rosii, barbita tremurand de plans si plina de vernix albicios. Am pupat-o si mi-a ramas pe buze aroma ei de bebelus…bebelusul meu. Niciodata n-am sa uit acest moment. Si mai ales cat de mult avea sa imi lipseasca in zilele ce au urmat. Au dus-o pe sectie la nou-nascuti si am inceput sa numar minutele pana am s-o revad…doar vorbisem cu doamna dr. s-o am la san cat mai repede dupa operatie.
M-au dus apoi la terapie intensiva, unde aveam sa stau pana a doua zi
Sotul, fericit si mandru, se perinda prin sectia de nou-nascuti sa-si vada odorul, apoi venea sa-mi dea raportul. Eu trimiteam mesaje, primeam telefoane, eram in culmea fericirii. Gata, am doua fete sanatoase, frumoase…ce-as putea sa-mi doresc mai mult?!
Insa, pe masura ce trecea timpul, vedeam disperarea in ochii sotului meu…de cate ori venea de la Arina, ma anunta ca starea ei este din ce in ce mai grava. Initial a gemut usor, apoi din ce in ce mai accentuat. “Ei”, mi-am zis, “e o tahipnee usoara dupa cezariana la rece. Se adapteaza mai greu”. I-au montat o perfuzie, e la oxigen si a facut deja o radiografie pulmonara…”ei, exces de zel…doar e copilul meu”…Catre seara lucrurile nu stateau deloc mai roz…din contra. Fusese “montata” la un aparat mai sofisticat pentru a primi oxigen 100%.” Ei…asta e! ce, nu s-a mai vazut?! O sa treaca si asta si o sa fie bine”. Insa optimismul mi s-a clatinat serios cand l-am auzit pe sotul meu cu spunandu-mi, cu lacrimi in ochi: ”Eu simt ca mor daca I se intampla ceva Arinei…nici macar n-am apucat sa o tin in brate”. "Ei", zic, "stai, nu te panica asa"…"barbatii astia, ma gandeam. Cum se vede ca nu e obisnuit cu spitalele si cu bolnavii. Eu vad altfel lucrurile". Chiar si asa, nu reuseam sa ma linistesc. Catre seara a venit si mi-a spus ca situatia e oarecum stabila, dar ca s-ar putea pune problema sa o intubeze si sa fie pusa pe ventilator. Insa…surpriza…trebuia transferata la un alt spital, pentru ca nu aveau nici un aparat disponibil. Cele 2 ventilatoare erau ocupate de doi prematuri, in stare foarte grava, cu malformatii si alte probleme.S-a vorbit la Budimex, insa…nu erau locuri. La ora 11 noaptea, doamna dr neonatolog a venit si mi-a explicat situatia, daca mai era nevoie. Imi venea sa zbor din pat daca se poate sa o vad macar pentru cateva secunde, sa-i spun ca mami este acolo si ca nimic rau nu se poate intampla. Pana acum cateva ore eram impreuna si simteam ca parca m-am rupt de ea pur si simplu si am lasat-o sa lupte singura. Cum am putut s-o tradez asa?! Singura “consolare” era ca totusi, nu ajunsese pe ventilator…Ma si gandeam cate alte proceduri si complicatii ar fi implicat asta: tratament antibiotic, zeci de radigrafii, sedare permanenta, accidente de ventilatie, pneumonie, vene intepate permanent pentru perfuzii, edeme…si zile intregi de spitalizare.
A doua zi la ora 7 a venit tati sa ma ia sa mergem la Arina. Nu avusese rabdare si a trecut sa o vada inaintea mea…Catastrofa! Peste noapte a fost f rau, la ora unu dna dr a venit de acasa si a intubat-o…e pe ventilator. “Noroc” ca unul dintre prematuri i-a “cedat” locul lui si s-a dus printre ingerasi. In usa salonului, bunica indurerata, ii intindea sotului meu cativa pampersi: “folositi-i dumneavoastra pentru copilas, ca al nostru s-a dus…”.Cand am intrat pe sectia de nou-nascuti se auzeau glasuri de bebelusi plangand. Nici unul nu era al meu…Mamicile veneau constiincioase la alaptat…Incercam sa nu ma gandesc la nimic. Am intrat la terapie intensiva, acolo unde cu ceva timp in urma intrasem de zeci de ori sa vad copiii altora, privind de fiecare data cu compasiune pe cate o mamica ce lacrima langa vreun incubator. Mereu ma gandeam :”Ce drama o fi in sufletul ei cand stie ca bebelusul e atat de grav!”. Acum nu mai puteam sa gandesc…am vazut-o intinsa pe masa radianta, acoperita de fire, intubata, cu 2 perfuzii care mergeau simultan, inconjurata de aparate. Dormea profund, in urma sedativelor care i-au fost administrate. Dar asta era situatia…trebuia sa stea linistita pentru a lasa aparatul sa lucreze. Chiar si asa,evolutia ei nu era spre bine. Se oxigena din ce in ce mai prost, chiar si la presiuni uriase ale gazului care intra in plamani. Toata lumea era socata de povestea ei si medicii incercau sa-si dea seama ce s-a intamplat defapt. Sarcina a fost in regula, copilul s-a nascut bine…de ce s-a deteriorat asa ?! Dar nu era momentul sa cautam raspunsuri. Salvarea ei era acum ventilatia cu oxid nitric, daca cea cu oxigen simplu nu era utila. Singurele aparate de acest fel erau la Budimex, insa acolo nu aveau nici un loc disponibil. In plus, starea ei era foarte instabila, iar un transfer ne-ar fi dat mari emotii.
Toata dupaamiaza s-au dat zeci de telefoane, pentru ca situatia era disperata. O pierdeam sub ochii nostrii. In cele din urma, dl dr de la Budimex, un om extraordinar,a venit sa o vada si a adus instalatia de oxid atat de necesara. Joi seara, la ora 8 si jumatate, a fost “montat” aparatul respectiv, insa trebuia sa urmarim cu rabdare evolutia ei, caci urmatoarele 24 de ore erau critice. Dupa ce a vazut-o pe Arina, dl dr ne-a zis sa fim rezervati, ca sansele ei sunt foarte mici. Banuia o hipertensiune pulmonara primara, esentiala, care in mod cert nu ar fi raspuns la tratament. Parametrii la care era ventilate erau uriasi si scopul era scaderea lor cat mai repede, pe masura ce evolutia Arinei ar fi fost spre bine. Altfel… Incercam sa nu ma gandesc. Pana seara tarziu parea sa fie o imbunatatire si s-a inceput scaderea parametrilor. M-am dus la culcare ceva mai optimista. Chiar am urcat si am coborat scarile fara sa-mi dau seama, desi cu o zi in urma fusesem operata. Dar ce mai conta…
Vineri dimineata, cand am mers s-o vad, am avut un soc. Toti erau adunati in jurul ei si lacrimau in coltul ochilor. Li se rupea sufletul de noi. Dar mie?! Peste noapte a avut un moment in care a scazut brusc oxigenarea, in mod inexplicabil, si se ajunsese din nou la presiuni uriase. Radiografia pulmonara arata f prost, nu urinase, analizele erau mult modificate, tensiunea arteriala era “prabusita”. Asadar…stare generala extrem de grava, insuficienta respiratorie, hipertensiune pulmonara persistenta, insuficienta renala, insuficienta hepatica, anemie, icter…si nu mai continui. Medicii ridicau din umeri neputinciosi.
Nu reuseam parca sa realizez ce se intampla. Stiu doar ca incercam sa ma rog la Dumnezeu si nu conteneam sa intreb:”Doamne, de ce mi-ai dat-o pe Arina ca sa mi-o iei acum? Eu am vrut asa de mult copilul asta, de ce sa mi se intample asta?!”. Imi venea sa urlu, sa ma bat in piept cu Dumnezeu sa mi-o dea inapoi, sa faca o minune …Era asa de mica si de fragila…Imi aminteam cum a miscat in burtica, pana in ultimul moment, chiar si dupa ce se instalase anestezia. ea a vrut sa stea cu mine, parca m-a rugat sa n-o dau asa de repede. Acum o imploram eu sa reziste. Incercam sa ma pregatesc pentru orice…dar cum oare sa accept sa-mi moara un copil?! Adica…bebelusul meu drag, pe care l-am asteptat din suflet, pe care l-am auzit plangand viguros acum 2 zile…sa nu mai fie? Cum aveam sa resist? Cum sa merg acasa cu mainile goale, sa ma astepte Anya in prag, sa vad patutul pregatit, hainutele asezate ordonat in dulap, sa raspund la telefoanele de felicitare…cum sa n-o mai am pe ea? Si e asa de frumoasa!…Stateam langa ea si incercam sa-I transmit ca totul va fi bine, ca mami si tati ar muta si muntii din loc pentru ea, ca n-o sa plecam de acolo decat cu ea sanatoasa in brate. N-o sa uit niciodata ca atunci a deschis pentru prima data ochii, caci sedativele nu-si mai faceau efectul si incepea sa se trezeasca, i-a indreptat catre mine pentru cateva secunde si apoi i-a inchis. Privirea ei mi-a dat putere sa resist in toate zilele de cosmar care au urmat.
Spre seara starea ei era la fel de critica si ne-am decis sa o botezam . Asa s-a nascut cu adevarat Arina Ilinca. Acum era randul lui Dumnezeu sa faca o minune pentru noi…Caci oamenii se dovedisera inca neputinciosi. Si minunea nu a intarziat sa apara, dupa acea zi de vineri in care am trait cele mai cumplite clipe din viata mea. Alta data mi s-ar fi parut o drama ca un copil de-al meu sa primeasca un antibiotic, sa aibe o perfuzie sau sa faca o radiografie. Arina este puternica insa si ne-a dat tuturor o lectie de viata. I s-au adminiastrat cele mai bune antibiotice, a primit zeci de pungi de glucoza , stimulatoare cardiace, diuretice, antimicotice, sedative in doze mamut, a facut zeci de radiografii, a fost ventilata cu presiuni uriase care riscau sa-i rupa plamanii. Dar ea nu s-a lasat.
A evoluat incet, cu suisuri si coborasuri care ne-au pus inima pe jar, dar a reusit. A stat 10 zile pe ventilator, dintre care 6 pe oxid nitric. Pe 1 iulie, la 7 dimineata, Arina a fost detubata. Cand m-am dus mi-a spus d-na dr:”Avem aici un copil care plange”.…Cat de mult asteptasem momentul asta!. Era cel mai frumos plans pe care l-am auzit.
A urmat o perioada de recuperare. Cateva zile a mai stat cu perfuzia, iar alimentarea a inceput incet-incet. De cand s-a instalat secretia lactatia, m-am muls constiincioasa la 3 ore si am aruncat biberoane intregi de lapte., doar ca sa fiu pregatita pentru cand va manca si ea. Initial a primit cate 5 ml la 3 ore, prin gavaj, ca sa nu oboseasca. Apoi cate 10 ml si tot asa. Pe 4 iulie, chiar cand implinea 2 saptamani, mi-a facut cel mai frumos cadou: am tinut-o in brate pentru prima oara. Peste cateva zile am pus-o la san si de atunci am simtit ca e a mea din nou si ca niciodata n-am s-o mai las sa sufere
Ne-am externat intr-o miercuri, la 3 saptamani de la nastere. Visasem nopti la rand cum o s-o imbrac in rochita cu bretele cumparata special pentru acest moment, cum am sa-i pun cercei chiar in ultima zi, la iesirea din spital si cum o sa plecam fericiti cu ea in brate. Asa a si fost…

Cauzele evolutiei dramatice a Arinei sunt, se crede, multiple si multe sunt supozitii, insa, cel mai probabil de vina este aspiratia de sange si secretii, in momentul nasterii sau imediat dupa (S-a nascut in prezentatie craniana, varianta “faciala”, (care oricum ar fi avut indicatie de cezariana!) – a iesit asadar cu fata in sus si a avut “norocul” sa tipe inca din burtica. ), combinata cu cezariana “la rece” care poate determina la bebelus o adaptare respiratorie mai dificila. Pentru mine insa conteaza mai putin acum; cred ca asa a fost sa fie. Cel mai important este ca s-a terminat cu bine. Imi amintesc acum ca cele mai mari “temeri” ale mele legate de nastere erau posibilele rani de la sani sau faptul ca bb ar putea face un icter mai intens (aveam incompatibilitate de grup) si zau ca imi vine sa rad…

Nu am cuvinte sa le multumesc indeajuns tuturor celor care ne-au fost alaturi: Medicii care au avut grija de noi si s-au daruit admirabil pentru a o salva pe Arina (pe care nu ii nominalizez, pentru a nu omite pe cineva), intreaga sectie de nou nascuti a spitalului Sf. Pantelimon, prietenii extraordinari care ne-au sunat si ne-au incurajat (desi au fost zile intregi cand n-am raspuns la telefon, pentru ca eram prea distrusa si n-as fi stiut ce sa spun…) si toti cei care s-au rugat pentru noi.
Acum Arina este un copil normal, frumos, sanatos si vioi, mananca san si creste bine in greutate. Nimic nu ne face mai fericiti decat sa vedem fetele impreuna, caci Anya este foarte dragastoasa cu surioara: o pupa, o mangaie, ii da jucarii, mancare, imi atrage atentia cand plange. Acum incerc sa uit partea dramatica a povestii si sa-i multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru ca mi-a aratat ca trebuie sa cred in minuni.


Alina, mamica fericita a 2 "pete" - Arina Ilinca (20 iun 2007) si Anya Ioana (19 oct 2005)

Trimite reactia ta
Previous page | Next page
# /7  

madabout2003
membru junior

Posted 18/07/07 @ 19:57 Reply with Quote
Alina, am citit povestea si stau de 10 minute cu degetele pe tastatura si nu stiu ce sa iti scriu.. Dumnezeu a avut grija de Arina, i-a dat putere sa treaca peste acest hop; a fost atat de curajoasa! Sa fiti iubiti de DD, toti patru, ca pana acum! Toate gandurile mele bune catre papusica ta!

MADA 34+, cu Emily

Noi doi+1

Back to top

ghinetz
membru senior

Posted 18/07/07 @ 20:03 Reply with Quote
Dumnezeu este mare! Si a tinut-o in brate pe Arina tot acest timp. Iar tie, Alina, ti-a dat putere si curaj. Plang. De emotie, dar si de bucurie ca sunteti acum bine.
Sa fii sanatoasa, Alina, si sa te bucuri de cele doua minuni: Anya si Arina.

Oana, Stefan si Victor




"unui copil trebuie sa-i dai radacini si aripi"

Back to top

nma
N+M=2A

Posted 18/07/07 @ 20:17 Reply with Quote
Sincer am ramas fara cuvinte.
Ma bucur ca s-a terminat totul cu bine. Doamne ajuta ca acesta sa fie singurul hop din viata Arinei. Multa sanatate tuturor.


nico35+ 21.07.2003
www.flickr.com/photos/9282960@N06/" target="_blank"> poze
Back to top

Miillyy
membru incepator

Posted 18/07/07 @ 20:36 Reply with Quote
Am plans cand am citit povestea voastra.Alina, D-zeu a fost alaturi de voi!Arina este o luptatoare!Va doresc o viatza frumoasa impreuna!

M. si Mihnea Gabriel
Back to top

Ashera
The One

Posted 18/07/07 @ 20:38 Visit Ashera's Homepage Reply with Quote
Anya, impresionanta povestea micutei Arina. Ma bucur din suflet ca acum totul este bine si sunteti fericiti alaturi de "petele" voastre. Sa va traiasca si sa dea DD ca totul sa fie bine de acum inainte.

36+

Christian
Back to top

Simo78
hint: google it!

Posted 18/07/07 @ 20:42 Reply with Quote
Alina....nu sunt cuvinte destule sau care sa cuprinda ce este de spus...
Dumnezeu sa va aiba in grija in continuare

Simona 37+ Matei Hisham

Crash test dummies
Back to top

thea_m
un suflet tanar

Posted 18/07/07 @ 20:51 Reply with Quote
Ma bucur mult ca unei mamici asa de curajoase i-a dat Doamne-Doamne puterea sa reziste si sa isi duca printesa luptatoare acasa. Fie ca in continuare sa aveti parte doar de bucurii, iar aceste amintiri sa ramana doar o dovada ca exista minuni. M-a impresionat pana la lacrimi.

Teodora
34+ Tiberiu si Daria
Aniversare 2006

Burtici


Back to top

liadorian
Livrovor

Posted 18/07/07 @ 21:21 Reply with Quote
Anya, Arina, sunteti doua invingatoare! Fie ca Dumnezeu sa va vegheze mereu!

LIA si domnita Miruna Demetra
Inca 2 saptamani si apoi...
Back to top

marinela79
membru junior

Posted 18/07/07 @ 22:31 Reply with Quote
Of,Alina,eu acum citesc povestea voasra,nu stiam ca nu reusesc sa citesc ,dar sunteti niste luptatori,iar Arina o minune.Sa va dea Dumnezeu sanatate si putere sa uitati momentele alea.

Mary, mamita lui Iaris(18.09.2005)

de aici incolo alte poze noi cu noi
www.totsites.com/tot/iaris" target="_blank">paginuta lui Iaris
Back to top

Denisam
blessed mommy

Posted 18/07/07 @ 22:57 Reply with Quote
SA va traiasca minunile si multa sanatate..
Am plins mult si ma bucur ca Dumnezeu va iubeste si sunteti bine!

Denisa 'de Emma Andreea (17 Ian.2006)si Mark Alex(5 Iulie 2007)

Zambeste, si maine e o zi!

Back to top
# /7  
 Mesaj nou   Raspunde la mesaj
Previous page | Next page