Povestea minunii mele - Marc Alexis

Ieri piticul meu a implinit 10 saptamani de viata. Am reusit, in sfarsit, sa-mi scriu si eu povestea, cam lunga dar sper ca nu plictisitoare. :)

Un vis…o dorinta
Povestea noastra a inceput demult, in urma cu vreo 6, 7 ani, pe vremea cand, studenta fiind, incepusem sa simt primele instincte materne. Ma gandeam si-mi faceam planuri pentru viitor…un viitor in care ma vedeam cu o fetita. De cand ma stiu am visat sa am o fetita, blonda cu ochi albastri senini si intrebatori…aveam enorm de multe nume pregatite pentru ea. Si tot atat de multe scenarii legate de viata mea de mamica de fetita. Francesca, Iulia, Manuela, Georgiana, Alexia, Eliza…sunt doar cateva dintre numele la care m-am oprit de-a lungul timpului.
Tot pe vremea aceea l-am cunoscut pe El, cel ce avea sa devina sotul meu dupa cativa ani de “curtare”, ani in care eu “m-am lasat” tare greu dar rabdarea si perseverenta lui avand pana la urma castig de cauza. Ne-am casatorit in august 2006, intr-o zi torida de vara si ne-am facut “planuri” ca bebe sa fie conceput la un an dupa nunta (cam toate lucrurile in viata mea au fost “calculate”). Imi doream deja cu disperare un bebelus dar el n-a vrut sa vina din prima luna de “munca” (n-am sa uit niciodata acea dimineata de duminica din luna octombrie 2007 cand am facut primul test de sarcina si-a fost negativ, deznadejdea si disperarea pe care am simtit-o), nici din a doua luna…s-a lasat putin asteptat si-a venit in luna decembrie, cand am reusit sa fiu mai putin stresata, probabil din cauza ca eram tare ocupata cu munca si n-aveam timp sa-mi fac ganduri legate de sarcina…
Pe 18 decembrie, ziua in care trebuia sa vina mestruatia, n-am avut deloc stare, asteptam cu sufletul la gura sa treaca orele…”musafirii” n-au venit si-am stiut atunci ca sunt insarcinata (asta pentru ca aveam o menstruatie extrem de regulata), dupa cateva zile am facut un test de sarcina…a doua liniuta a aparut foarte firav, la urmatoarele doua teste pe care le-am facut, liniuta a doua a aparut foarte clar. N-am mai avut deloc dubii. De Craciun am anuntat familia: in burtica e primul nepotel al familiei.
Sarcina
Sarcina a decurs normal, cred. Am facut un prim control si o prima ecografie pe 7 ianuarie…bebe era doar un punctulet pe un ecran. Au urmat primele luni cu multe greturi, nu suportam mirosurile puternice, de frigider nici nu ma apropiam, sotul a cam avut de suferit din cauza asta, trebuind sa-si gateasca singur. Insomnia m-a chinuit toata sarcina, am dormit foarte greu, reprise scurte de somn, treziri dese. Dar, au trecut toate, zilele zburau cu o viteza incredibila. Prin luna a 6-a am avut ceva probleme la rinichi, niste dureri de-mi venea sa urc pe pereti, uterul care urca apasa pe rinichi…au trecut si ele. In ultimele luni m-au chinuit picioarele umflate, greutatea tot mai mare (ma facusem cat un tanc deja) . Dar astea sunt doar detalii “tehnice”. Pe tot parcursul sarcinii am citit tot ce-mi pica in mana legat de sarcina, de bebe…forumul mi-a fost de un real ajutor. Am citit mii de povesti de nasteri, in incercarea mea de-a fi cat mai la curent, cat mai pregatita pentru ce urma. Am tinut si un jurnal in care notam gandurile si temerile mele de gravida. Il el vorbeam cu copilul care crestea in mine. Vorbeam cu bebe si imi mangaiam burtica inca din prima luna. Am asteptat cu infrigurare sa cresca burtica, sa se vada ca sunt insarcinata…s-a intamplat doar pe la sfarsitul lunii a patra…Bebe a miscat prima oara in 2 aprilie, a fost doar un fosnet dar stiam ca e el. Au urmat mai incolo adevarate lupte romane in burtica mea, aveam sedinte de “sport” dimineata si seara, era o minune sa simt si mai apoi sa vad cum se misca un puiut de om in burtica mea. Tati era fericit cand il simtea ca da din picioruse, stiam ca da din picioruse pentru ca bebe s-a intors devreme cu caputul in jos si ii cunosteam pozitia.
Ma gandeam mereu ca in burtica mea e o fetita, desi, aveam o teama ca poate sa fie baiat. Ma simteam si vinovata ca simt asa dar imi doream cu atata disperara ca bebe sa fie fetita ca nu ma puteam imagina mama de baiat. Ii alesesem deja numele, avea sa se numeasca Eliza Georgiana. La controlul din luna aprilie, singurul control la care am mers singura, fara sotul meu, doctorul mi-a zis ca el crede ca bebe e baiat dar nu e sigur. Mi-au dat lacrimile instantaneu si am plans pe drum pana acasa, ma simteam vinovata si totodata dezamagita. Am fost o toanta, stiu asta acum dar atunci…atunci nu intelegeam de ce…de de Dumnezeu mi-a trimis un baiat cand eu mi-am dorit toata viata o fetita. La ecografia ¾ D din 3 iunie, doctorul a confirmat ca bebe e baiat. Iar o repriza de plans…pana sotul mi-a zis “la mine nu te gandesti ca mi-am dorit baiat?”. A urmat apoi perioada de acomodare psihica…ma intristam de care ori vedeam fetite pe strada si totodata imi ceream iertare de la puiul din burtica pentru ca simteam asa. Traiam cu un sentiment de vinovatie si cu o teama, ma rugam la Dumnezeu ca bebe sa fie sanatos, sa nu ma pedepseasca pentru ce simteam. Am inceput sa-i cumparam lucrusoare, sa-i amenjam camera, i-am crosetat paturici si hainute si-am asteptat sa fie pregatit sa vina pe lume. Intr-un final, dupa multe cautari (mi-a fost greu pentru ca niciodata nu m-am gandit la nume de baieti) i-am hotarat si numele “Marc Alexis”, Marc pentru ca i-a placut lui tati, el fiind Marius, urmau sa aiba aceleasi initiale si Alexis, ca o forma a numelui Alexandru care ne placea amandurora si pe care l-am fi vrut dar existau deja doi Alexandru in familie.
Dpn-ul era 27 august. Zilele treceau foarte repede. Ma plimbam si faceam multe poze, sa imi ramana amintiri. 19 august, ziua in care am implinit 2 ani de casnicie a fost una grea dar si frumoasa spre sfarsit. Pe la ora 12 mi-am dat seama ca nu-l simtisem pe bebe miscand de cu o seara inainte…am intrat in panica si-am asteptat cu mana pe burtica sa miste, vorbeam cu el si-l rugam sa-mi dea o lovitura, sa ma linistesc. Pe la 16 cand a venit tati eram deja un pachet de nervi. Am decis sa mergem de urgenta la un control . La clinica, unde am ajuns plangand, doctorul meu nu era de serviciu (era de fapt deja plecat in concediu)…m-a consultat un alt doctor, mi-a facut ecografie si o monitorizare Doppler…m-a linistit, bebe era in regula, bataile inimii regulate, capul copilului la marginea bazinului, puteam sa nasc in urmatoarea zi sau peste o saptamana. M-am linistit de tot doar seara, cand l-am simtit miscand. Il rugam pe bebe sa mai stea cateva zile, nu-mi doream sa se nasca in ziua aniversarii noastre, imi doream o zi doar pentru el. A fost un scump si-a mai asteptat. Cateva zile…doar 3. #61514;
Nasterea
Vineri, 22 august 2008, ora 7 fara 4 minute. Ma trezesc, ma duc la baie adormita, gandindu-ma ca n-am dormit asa bine toata sarcina, bucuroasa sa ma intorc in pat sa-mi continui somnul. Ma asez din nou in pat si simt ceva caldut curgand pe mine, ma ridic, apuc rapid cearceaful cu care ma inveleam ca sa nu fac o balta pe jos si-l strig pe sot “hai ca nasc”…am stiut din prima ce mi se intampla dar eram contrariata pentru ca nu ma durea nimic. Credeam ca mai intai vor venii contractiile si doar pe urma se va rupe apa. A fost invers. Marius m-a intrebat daca sunt sigura ca urmeaza sa nasc, credea ca trebuie sa merg la baie si a intrat in panica cand a inteles ce se intampla, se grabea sa plecam, eu ii ziceam sa stea linistit ca avem vreme. Am sunat-o pe mama, care e plecata din tara. Eu eram cumva intr-o stare euforica, cred ca nu realizam ca urma sa nasc. Aveam emotii ca inaintea unui examen. Am verificat bagajul sa fie toate in el, am luat actele si-am plecat spre maternitate razand si trimitand mesaje apropiatilor. La maternitate m-au trimis in salonul 8, mi-au facut internarea si mi-au dat o camasa de-a lor. Asta se intampla inainte de ora 8. Urma sa vina un doctor sa ma vada. Pana la ora 10 am stat in salon cu sotul, asteptand si incercand sa cronometram contractiile. Nu simteam mare lucru, niste dureri foarte vagi, la interval de 4, 5 minute. Glumeam zicand ca, daca astea sunt durerile de travaliu, e floare la ureche sa nasti. Pe la ora 10 m-au dus in sala de nasteri pentru control. Controalele pe masa, inainte de nastere au fost groaznic de dureroase. La ora 10 aveam dilatatie 4, dureri deloc. Vine doctorul in vizita, intreb de eventualitatea unei epidurale, imi raspunde ca n-am nevoie ca doar am o stare buna si chef de glume. Imi zice ca nu e recomandat pentru ca travaliul merge bine, bebe e mare si n-am sa stiu sa imping. Ma conformez, ca oricum n-am de ales. Pana la ora 11 contractiile devin un pic mai dureroase…ma tin de marginea patului in timpul contractiei, in rest e chiar ok, imi zic ca sunt chiar bine, reactionez bine la durere. La ora 11, dilatatie 7, mi se face clisma (a fost floare la ureche si eu ma asteptam sa fie ceva dureros si traumatizant), mi se monteaza o branula si ma plimb. Intre timp sora mea care statea cu mine in salon lesina langa mine, asistentele se agita, pe mine ma trimit in sala de nasteri, sotul vine cu mine. De la ora 11 la 12 eram parca in transa…durerile erau mai presus de orice putusem eu sa imi imaginez pana atunci. Il strangeam pe Marius de brat si ma tanguiam, desi-mi venea sa urlu de durere. Nu puteam deloc sa stau asezata, ma plimbam si incercam sa trag aer in piept asa cum imi spusese mama ca trebuie sa fac sa fie mai usor, cred ca respiram ca un cal…#61514; Noroc cu un ventilator care era acolo, imi bagam capul in el si parca mi-era mai usor, Marius imi tot zicea ca-mi voi prinde parul in el…dar credeti ca mai conta ceva? La ora 12 moasa ma pune sa urc pe masa, eram tocmai in timpul unei contractii, ii spun sa aiba rabdare sa treaca, ea imi raspunde ca trebuie sa ma controleze tocmai in timpul contractiei, eu o tin pe-a mea si nu vreau sa urc…in “pauza” de contractii urc pe masa, moasa asteapta oricum urmatoarea contractie si…cam de-aici se rupe filmul. Moasa se agita, striga asistentele, cheama doctorul, vad ca pune o galeata la marginea mesei si-mi zice “cand vine contractia impinge”. Dilatatie 10, zice moasa, nasc, nu mai cobor de pe masa. Eu, care credeam ca mai dureaza cateva ore, sunt luata prin surprindere. Marius in stanga mea, o asistenta langa el care-mi tinea oxigenul bagat in nas, doctorul in dreapta deasupra burticii, neonatologul si-o asistenta langa noi, moasa si alta asistenta in fata mea. Lume multa, caldura mare, si-un geam prin care vedeam un copac si cerul albastru. Atat de senin si de albastru. Au urmat 3 contractii cu cate 3 impingeri…la prima impingere era chiar ok, faceam ce trebuie, la a doua inca mergea bine dar la a treia nu mai stiam de mine. Am vazut moasa cu o foarfeca in mana si-am stiut ca urmeaza o epizionomie pe care oricum n-am simtit-o absolut deloc. La starsitul celei de-a treia contractii mi-au strigat “hai, ca i-a iesit capul” si-am impins cat am putut dar n-am simtit copilul iesind. Vorbeam intruna, o strigam pe mama, il rugam pe Marius sa ma ajute, si intrebam intruna “gata, a iesit, e gata?”, dupa ce-a iesit am inceput sa strig “de ce nu tipa?” moasa imi raspundea “dar n-auzi ca tipa?”, probabil nu-l auzeam de strigatele mele…am tacut, l-am auzit, tipa atat de tare, era pe o masa langa mine, se ocupau de el. S-a nascut la ora 12 si 30 de minute, primind un scor agpar 9, urmat de 10 la 5 minute. Avea 3770 grame si 57 de centimetri. Ma uitam la el…avea un par mare si negru (cu noi, parintii, saten deschis amandoi, chiar glumeam cu Marius in timpul sarcinii zicand ca, daca e brunet, nu-i al lui). L-au pus pe mine dar n-am stiu ce sa fac…i-am atins o manuta, mi-era asa de frica sa-l ating si doar ma uitam buimaca la el. Nu realizam ce se intampla, il tot intrebam pe Marius “e al meu, el e puiul meu?”, vorbeam intruna, cred ca cei de fata au fost exasperati de gura mea. Sa vorbesc intruna a fost modul meu de-a suporta mai usor durerea. Ce-a urmat dupa nastere, scosul placentei si broderia a fost rau, mai rau ca orice, poate si din cauza ca eram deja epuizata. Ma rugam de doctor sa mai lase si pe a doua zi, normal ca nu ma asculta. Il tineam pe Marius de mana si nu mai stiam altceva decat ca vreau sa se termine. Am vrut sa cobor singura de pe masa cand s-a terminat, dar n-am fost in stare, picioarele nu ma ascultau, m-au pus intr-un pat si vroiam doar sa dorm dar nu era voie asa ca am stat de vorba cu cei care au venit sa ma vada.
In salon, l-au adus la mine, era mic si fragil, nu puteam sa cred ca el al meu, ca puiul acela de om a crescut in mine, ca e al meu…A fost greu cu alaptatul, a fost grea prima noapte cu el, in care am stat si l-am vegheat, trezindu-ma la fiecare gangurit de-al lui. In maternitate am invatat sa-l tin in brate, sa-l pun la san, sa-l schimb si sa-i fac baie.
Am asteptat cu sufletul la gura ca pediatra sa ne dea voie sa plecam acasa, luni seara, dupa o zi de stat la lampa cu ultraviolete din cauza icterului pe care l-a facut. La ora 18, luni, 25 august, ne-am facut bagajele si tati a venit dupa noi. Plecam acasa, sa incepem o noua viata, in 3.
Odiseea continua…zi de zi
Primele zile acasa au fost foarte grele, eram epuizata fizic si psihic, plangeam de durere cand il puneam la san, pentru ca canalele erau infundate si laptele nu venea, eram frustrata si-i dadeam lapte formula in completare. Nu dormeam noaptea aproape deloc, mi-era si frica cand venea seara, ziua parca faceam fata mai usor. Ma simteam frustrata pentru faptul ca nu ieseam deloc din casa, eram chinuita si obosita. Si ma simteam vinovata crezand ca nu sunt in stare sa fiu mama. O mama buna, asa cum merita puiul meu. In timp, totul a devenit mai usor, am facut o prima plimbare cand avea 9 zile de viata, am trecut prin crizele de plans datorate colicilor, peste noptile nedormite, peste durerile de sani si multe altele.
Acum avem mai mult de doua luni, Marc e mare si noi suntem deja parinti cu experienta, Marc e un copil super cuminte, care plange doar daca-l supara ceva. Noaptea a sarit peste o masa, doarme 6 ore intruna, o binecuvantare pentru noi. De mancat mananca lapte doar de la mine, formula am scos-o de tot cand avea 2 saptamani.
Sunt fericita ca e puiul meu, il alint si-l iubesc din tot sufletul, ma uit la el si realizez ca nici nu mai conteaza ca e baiat si nu fetita, e puiul meu, crescut in mine si are nevoie de mine ca sa creasca mare. Nu-mi mai doresc decat sa fie sanatos si sa-mi zambeasca asa cum o face deja acum…i se lumineaza fata cand ma vede, ce-as putea sa-mi mai doresc?
Odiseea noastra continua zi de zi, invatand sa fim parinti si facand tot ce putem pentru Marc-Alexis, minunea din viata noastra.


Mami Loredana si Marc Alexis, o minune de copil...

http://community.webshots.com/user/malinka14

felicic76 spune:

sa va traiasaca, sa fie sanatos si sa va bucurati de el!

nu uita de visul tau, astept sa citesc povestea nasterii fetitei tale

Mamica de VLAD

falcone
Povestea lui Falkone zis si Ventuza
D'ale gravideniei

andruskandu spune:

Foarte frumos! Da' ai trait momentele nasterii, cu intensitate maxima!Si le-ai redat la fel.
Mi-ai adus aminte de nasterea lui Andrei... si eu am trait fiecare moment, incercand sa nu-l uit, minut cu minut.

Si asteptam si " poveste nasterii fetitei - Francesca Alexia" - asa i-as pune numele...

Nasterea lu' Andrei

www.dropshots.com/andruskandu" target="_blank">PozeAndrei

Andreea lui Andreiut Puiut 11.06.2006

AnnaBaby spune:

Malinka sa va traiasca micuta minune, sa dea DD sa fie sanatos iar voi sa va bucurati de fiecare zambet al lui Marc Alexis, ca e cel mai de pret lucru de pe lumea asta!!!

Anna de Ioana Maria
printesa noastra povestea nasterii
www.totsites.com/tot/ioana-maria" target="_blank">pagina mea web www.onetruemedia.com/shared?p=676cf86b3431cbc69b663e&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">could this be love
jos kg!!!

Malinka spune:

va multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase si pentru urari...sa va traiasca piticii, sa creasca mari, frumosi si sanatosi si sa va bucurati de ei...
noi avem in curand 3 luni...pe 22...parca a trecut o vesnicie de la ziua in care minunea mea mica a venit pe lume...ma minunez zi de zi de el si parca-l descopar in fiecare clipa din nou si din nou...mereu vad ceva nou la el...un gest, o privire, un zambet sau un tipat...il iubesc din tot sufletul...il ador cand rade in hohote...cand ma priveste cu ochii mari si-mi dau seama ca stie ca eu sunt mama lui...fericirea din ochii lui ma face sa simt ca sunt mica, mica de tot...pe langa fericirea pe care o simt...uneori parca prea mare...
sunt fericita si recunoscatoare ca e sanatos, ca-l vad crescand si progresand...si totodata simt o tristete imensa la gandul ca timpul zboara atat de repede...mult prea repede...si-au sa-mi lipseasca toata viata momentele pe care le traiesc acum cu el...si-as vrea sa le pot stoca cumva si sa le retraiesc iar si iar...ma bucura doar gandul ca voi trai alaturi de el noi si noi experiente, ca voi simti fiecare varsta a lui ca pe ceva unic si minunat...ca-l voi invata sa fie om...sper din suflet sa reusesc...sa fiu o mama buna pentru el...

Mami Loredana si Marc Alexis, o minune de copil...
Povestea minunii mele

Aici vedeti poze cu noi

Malinka spune:

Ieri piticul meu a implinit 3 luni. E baiat mare de-acum. Cu o zi inainte, pe 21 noiembrie, si-a ridicat pentru prima oara capul, sprijinit de maini...a fost asa de fericit. De-atunci vrea doar sa se ridice, e vesel cand il ridic, plange cand il las pe spate...un smecher, ce mai!
Am impresia ca suntem tocmai in perioada in care se poate invata in brate...sau poate doar s-a saturat sa stea mereu pe spate, eu una sigur m-as fi saturat deja...ii place sa priveasca in jur, isi misca capul in toate directiile, e foarte interesat de tot ce vede, foarte curios...dar n-as vrea totusi sa-l invat ca atunci cand plange e luat in brate, desi mi se rupe sufletul sa-l las sa planga...offf, cum sa stii sa faci ceea ce e mai bine ca parinte?

Mami Loredana si Marc Alexis, o minune de copil...
Povestea minunii mele

Aici vedeti poze cu noi

gabitzam spune:

Sa-ti traiasca puiutul, sa se faca mare si sanatos, sa va aduca numai bucurii, si sa se pregateasca sa fie frate mai mare pentru o surioara Prea ti-ai dorit o fetita

---

Cresterea copiilor este in parte bucurie, in parte razboi de guerilla

Malinka spune:

gabitzam multumim frumos, frumos...m-am uitat la pozele tale, ai doi copii superbi...sa iti traiasca, sa creasca mari, frumosi si sanatosi...:) voi nu vreti o fetita?

Mami Loredana si Marc Alexis, o minune de copil...
Povestea minunii mele

Aici vedeti poze cu noi