Povestea nasterii unei mari iubiri, Alexandru Luca

As vrea sa scriu povestea nasterii baietelului meu si nu stiu cum sa incep... Nu cred ca a existat nastere naturala mai rapida... si mai intensa... Ma uit la minunea care a stat noua luni in burtica mea si simt ca n-am sa fiu in stare sa redau in cuvinte ceea ce simt...

Povestea puiului meu a inceput de fapt mult mai demult, acum sapte ani, cand l-am nascut pe Andrei, baietelul meu cel "mare"... Eram atat de fericita ca Dumnezeu mi l-a daruit pe Andrei, incat ma simteam extrem de implinita ca mamica, insa inca de atunci am stiut ca mai vreau sa am un copil... Poate ca atunci imi mai doream un copil pentru ca ma gandeam tocmai la Andrei, vroiam sa aiba si el un fratior sau o surioara, sa nu fie "singur"...

Dar anii au trecut si nu ne mai hotaram odata asupra momentului... Viata noastra profesionala destul de agitata, plecarea sotului meu cativa ani la un doctorat in strainatate, au facut sa tot amanam conceperea unui nou bebelus...

Acum un an, dupa ce am implinit 30 de ani, mi-a incoltit in minte o idee pesimista... Daca nu o sa mai pot ramane gravida, sau daca o sa raman foarte greu? Citisem pe internet despre atatea cazuri de femei care aveau deja un copil, si care aveau probleme in al face pe al doilea...

Scapasem deja de cateva luni de un pas foarte important in cariera mea, sotul meu terminase cu "strainataturile", asa ca prin mai 2007 am hotarat ca e timpul sa ne gandim serios sa punem de-un bebe... Am avut ultima menstruatie pe 12 mai, si deja dupa cateva saptamani muream de nerabdare sa vad daca bebe a vrut sa vina sau nu... Mi-am luat mai multe teste de sarcina, si cu cateva zile inainte de data cand ar fi trebuit sa-mi vina iar ciclul, am facut un test... A iesit negativ... Nu spun ce dezamagita am fost... Parca nu-mi venea sa cred... Asa ca am mai facut unul dupa 2 zile... tot negativ... Nici de data asta parca n-am crezut, nu vroiam sa cred... Al treilea test l-am facut a doua zi dupa ce mi-a intarziat ciclul (desi eu intotdeauna am avut un ciclu cam neregulat si asta nu era chiar un indiciu)... si imediat au aparut cele doua liniute rosii... Doamne eram asa de fericita, am sarit si l-am anuntat pe sotul meu, si alt test nu mi-a mai trebuit, atunci am stiut ca am un sufletel mic in burtica, simteam asta deja de cateva zile bune si nu ma inselasem, cu toate testele negative pe care le facusem!

Sarcina nu a fost foarte usoara, dar totusi a fost o perioda frumoasa din viata mea, de care imi amintesc cu nostalgie...

Primul trimestru am avut greturi mari... Imi amintesc si acum cum am fost la sfarsitul lui iunie in Grecia, unde sotul meu participa la o conferinta, si ce rau imi era... Nu prea m-am putut bucura de excursia aia, desi intotdeauna mi-am dorit sa vizitez Grecia, eu fiind de mica pasionata de arheologie si de civilizatia Greciei antice... Tot ce am facut in Grecia am facut cu stomacul in gat, dar sunt fericita ca am urcat pe Acropole, am urcat in inima Muntelui Olimp, aproape de Zei, am patruns in mormantul lui Filip, tatal lui Alexandru cel Mare...

A trecut apoi si vara, au trecut si greturile... Dar a aparut o noua problema... In saptamana 22 colul meu uterin s-a deschis putin la exterior... Doamne ce emotii am avut sa nu pierd sarcina, cat m-am rugat pentru bebelusul meu din burtica! Dar a trecut si asta... Apoi in saptamana 34 puiul meu nu se intorsese inca, era cu caputul in sus, si erau sanse mici sa se mai intoarca, pentru ca avem putin lichid si puiul era destul de maricel... Off, ce suparata am fost, pentru ca eu vroiam sa nasc natural, si se prefigura cezariana... In aceeasi saptamana 34, pe o ninsoare crunta, am plecat cu masina sa imi iau baietelul cel mare de la scoala... Nu va spun ca toata lumea zicea ca sunt nebuna sa conduc pe asemenea ninsoare si cu atata gheata pe jos, dar mie nu-mi era frica, am experienta la volan si iarna... Insa dupa ce mi-am luat baiatul, am alunecat pe gheata si am cazut ca o placinta in fata curtii scolii... Atunci am simtit cum imi curge putin lichid cald, si am crezut ca asta e, o sa nasc prematur... Mi-amintesc ca urlam de durere (nu atat fizica, cat ma durea sufletul pentru puiul meu nenascut inca) si nu a sarit nimeni sa ma ajute sa ma ridic... M-a ajuatat Doamne Doamne si de data asta, si membranele in care statea puiul meu nu s-au rupt (poate doar s-au fisurat putin), iar lichidul amniotic a ramas la locul lui... In urma cazaturii s-a intamplat insa si ceva bun: puiul meu s-a hotarat in sfarsit sa se intoarca cu caputul in jos!

Totusi dr. mea nu-mi dadea prea multe sanse sa duc sarcina la termen, colul era moale si partial deschis... dar puiul meu s-a incapatanat sa stea in burtica pana la 39 de saptamani si 5 zile...

In ultimele zile de sarcina eram atat de nerabdatoare sa-mi vad puiul... Zilele treceau si nici vorba sa mi se declanseze nasterea, aveam contractii mereu, si nedureroase si dureroase, dar false, nici vorba de travaliu...

Si asa a venit ziua de joi 14 februarie 2008... Dimineata pe la 8 a inceput sa ma doara destul de rau burta... Mi-am dat seama imediat ca sunt contractii dureroase, si am incepu sa cronometrez... Erau regulate, veneau la un sfert de ora... Am intrat un pic in panica, ca desteapta de mine nu-mi terminasem bagajul de spital, aveam toate lucrurile pregatite dar nu le pusesem in geanta... Am inceput sa strang bagajul, cad colo pe la ora 9 si jumatate cotractiile s-au oprit tot asa de brusc cum se pornisera... Aaa, ii zic eu sotului meu, stai ca totusi nu nasc acum, au fost false contractiile... Si fiindca mi-era tare somn (dormeam tare prost in timpul noptii din cauza burticii mari) am lasat balta bagajul si m-am dus sa ma culc putin.

Pe la 4 jumatate dupa-amiaza au inceput iar contractiile dureroase, dar erau foarte rare, cam la jumatate de ora... Nici nu mai stiam ce sa cred, daca iar e travaliu fals sau nu, asa ca am mai asteptat inainte sa o sun pe doctorita mea. M-am dus totusi sa-mi termin bagajul... Pe la ora 7 jumate m-am hotarat sa o sun pe dr... Mi-a spus sa ma duc la spital si sa o sun cand ajung acolo, ca vine si ea sa ma asiste la nastere.

Intre timp baietelul meu cel mare (care e clasa I) s-a apucat de temele de la scoala pentru a doua zi (toata dupa-amiaza se jucase si nu se apucase de scris) si vroia tocmai acum sa-l mai ajut la ele (lui cand isi face temele ii place sa il mai verific eu din cand in cand ca sa fie sigur ca nu a gresit ceva). Acum, cand i-am spus ca trebuie sa plec la maternitate sa il nasc pe bebe, cred ca Andrei mai mult se alinta si ma tot chema langa el sa-l ajut, parca nu vroia sa ma lase sa plec... Asa ca eu la 8 seara, cu mana pe burta de durerea contractiilor, faceam temele cu fi-miu, apoi am constatat ca i se terminase caietul de scriere si a doua zi ii trebuia unul nou... Si cum invatatoarea lui le cere sa aiba tot caietul liniat cu linie dubla
albastra pe margine, am stat in seara aia si sa-i liniez un caiet intreg... Parca nu-mi venea sa plec si sa-mi las baietelul cel mare nepregatit de scoala...

M-am dus apoi sa fac iar bagajul, pe care tot nu apucasem sa-l termin, ca ma luasem cu temele lui Andrei si nu ma mai gandisem la el... Am facut apoi un dush, m-am aranjat, m-am imbracat si am inceput sa astept sa vina socrii mei, pe care ii chemase sotul meu sa ramana in noaptea aia cu Andrei, ca nu vroiam sa il las singur in casa... Pe la ora 9 seara au sosit, dar tot n-am plecat imediat la spital... I-am pregatit lui Andrei hainutele pentru a doua zi la scoala, l-am imbratisat si l-am pupat mult, parca nu-mi venea sa plec de langa el...

Eram asa de agitata, si totusi nu simteam ca mi-e frica de nastere, doar ca o asteptam cu atata nerabdare si emotie... Numai eu stiu ce era in sufletul meu... Nu-mi placea ca o sa plec cateva zile de langa Andreiushul meu scump, dar i-am zis ca atunci cand ma voi intoarce, ii voi aduce in brate fratiorul pe care il asteptase 9 luni de zile, caruia ii vorbise si ii cantase apropiindu-si gurita de burtica mea...

...9 jumatate seara... In sfarsit am plecat de acasa cu sotul meu... Am ajuns la spital, la sectia de Urgente, si am constatat ca acolo eram deja asteptata, ca doctorita mea ii anuntase ca urmeaza sa vin. M-a consulatat o dr. acolo in Urgente si mi-a zis ca am dilatatie 3, ca sunt intr-adevar in travaliu dar ca mai dureaza... In momentele alea eram absolut convinsa ca voi naste pe 15 februarie, nu pe 14...

Mi-au facut fisa de internare, m-am schimbat in camasa de noapte, halat si papuci, mi-am luat bagajelul mic, pregatit special pentru momentul nasterii, si am urcat impreuna cu sotul meu si o asistenta la etajul 7 al spitalului...Acolo am gasit-o pe doctorita mea, care ma astepta demult si era tare ingrijorata, nu stia de ce nu mai vin odata... Eu o sunasem pe la 7 jumate seara, si acum era deja 10 noaptea... Intre timp m-a sunat si cumnata mea, care e si ea medic in spital, sa ma intrebe daca nu vreau sa vina si ea sa fie langa mine... I-am spus sa stea linistita, sa nu vina inca, si ca o mai sun eu peste vreo ora.

Era o seara linistita la maternitate, nu prea aveau nasteri... Era acolo doar o fata care statea de ore in sir in travaliu si nu avea dilatatie deloc, si saraca se vaita ca nu mai rezista... Eu de-abia ajunsesem, si inca aveam dureri suportabile. Dr. mea mi-a rupt membranele (tare putin lichid am avut...), lucru de care mi-era putin frica, pentru ca citisem aici pe forum ca pe unele fete le-a durut rau de tot procedura asta, dar pe mine nu m-a durut deloc, nici n-am simtit. Dr. mea stia ca nu vreau epidurala, dar m-a mai intrebat o data totusi daca vreau sau nu... I-am spus din nou ca nu, doar mai nascusem o data fara epidurala si stiam ce inseamna asta...

Mi-au pus o branula in vena si a venit o asistenta (care a zis ca e moasa) si mi-a pus o perfuzie. M-au mutat apoi intr-o alta camera, unde eram singura, m-au mai consultat o data si au monitorizat bataile inimii bebelusului... Moasa si dr. mea, ca de altfel toate asistentele de acolo, se purtau extraordinar de frumos cu mine, parca nici nu-mi venea sa cred ca sunt intr-un spital romanesc de stat...

M-au lasat apoi sa astept singura pe un pat, si mai veneau din cand in cand la mine sa vada ce fac... Ma gandeam in timpul asta la sotul meu cum asteapta el la usa maternitatii, fara sa aiba nici macar un scaun pe care sa stea... Ma gandeam sa-l sun sa ii spus sa plece acasa, ca cine stie cate ore mai dureaza, dar totusi n-am facut-o... Am sunat-o in schimb pe sora mea si am vorbit cu ea, dar parca mi se impleticea limba, vorbeam greu (mi-a zis moasa ca asa o sa patesc de la perfuzie)...

Intre timp, dupa ce mi-au pus perfuzia asta, contractiile devenisera absolut insuportabile, erau groaznice, si veneau una dupa alta, cu pauza intre ele de 2-3 secunde... Aproape nici nu aveam timp sa-mi trag sufletul... M-am uitat la ceas si era 10.25... Am inceput sa ma rog la Dumnezeu sa-mi dea putere sa rezist, si bebelusul meu sa fie bine... Nu stiam cum voi mai suporta cateva ore durerile alea... Ma vaitam de una singura, asa pe infundate, in camera aia in care stateam singura...

S-a facut apoi 10.30... si deodata vine o alta contractie... dar de data asta simt ca vreau din toata puterea mea sa imping, fara sa pot macar sa ma abtin... Am inceput sa strig tare..."Veniti, va rog, ca eu am inceput sa imping copilul!!!" Nu stiu cum, dar aproape instantaneu au ajuns langa mine dr. mea si moasa... Dr m-a controlat si a inceput sa zambeasca... Si mi-a zis mie si moasei "Da! E dilatatie maxima!!! Se vede capul copilului!!!" Parca nu le venea nici lor sa creada!!! Ramasesera cu gura cascata (insclusiv eu)... In jumatate de ora ajunsesem de la dilatatie 3 la dilatatie 10!

M-au urcat rapid pe celebra masa de nastere, si am inceput sa imping cat de tare puteam. Desi de concentrata ce eram nu mai simteam durerile, am inceput sa urlu, si le-am zis sa nu se supere pe mine, dar pur si simplu nu ma pot abtine... Dr. mea si moasa s-au purtat extraordinar, ma sustineau, ma incurajau si ma indrumau cum sa imping... Moasa imi mai acoperea din cand in cand gura cu mana, ca sa nu se mai auda tipetele mele atat de tare... Nu de alta, dar intr-o camera alaturata era fata aia pe care o gasisem eu acolo cand venisem, si cred ca putea intra rau in panica din cauza urletelor mele...

Oricum totul a mai durat cam 5 minute... Dintr-o data totul s-a terminat... si am nascut un baietel... 14 februarie, ora 22:40... Mi-au aratat rapid puisorul, care incepuse deja sa tipe, si parca nu-mi venea sa cred cat este de micut... Apoi mi l-au luat... Din pacate in Romania in majoritatea cazurilor inca se procedeaza asa, iti arata putin bebelusul si apoi gata, l-au si luat, fara ca mama sa-l poata tine macar putin la piept... In timp ce il spalau intr-o camera alaturata, au strigat ca sa aud si eu ca are 3000 g si 50 de cm (la o masuratoare ulterioara s-a dovedit ca avea de fapt 52 de cm)...

A urmat apoi "broderia", pentru ca dr. mea imi facuse o epiziotomie mica... Partea asta mi s-a parut mai lunga decat nasterea propriu-zisa, cel putin eu asa am resimtit-o... In timp ce dr. ma cosea de zor, imi suna telefonul, care era pe patul in care
statusem in travaliu... O rog pe o asistenta sa mi-l dea sa raspund... Era cumnata mea, care ma sunase din nou sa ma intrebe daca vreau sa vina... I-am spus "Alina, eu deja am nascut... Am nascut acum cateva minute... un baietel!" Cumnatei mele nu-i venea sa creada ca am nascut atat de repede, si ii venea sa planga la telefon... Tot ea l-a anuntat si pe sotul meu, care astepta la usa maternitatii... A iesit dupa putin timp si o asistenta si l-a chemat pe fericitul tatic sa-si vada
puiul... Si sa ma vada si pe mine... Era asa de emotionat! A intrat si m-a sarutat, a stat putin cu mine (ca mai mult nu i-au dat voie), si apoi a plecat, urmand sa mai vina de-abia a doua zi...

Pe mine m-au mai tinut putin sub supraveghere la terapie intensiva (atunci le-am trimis si sms-uri fetelor mele dragi de pe DC de la Odisee, ca sa le anunt ca bb a venit pe lume), iar pe la 12 noaptea m-au mutat in salon, unde mai erau doua mamici care nascusera tot pe 14 februarie, dar in timpul zilei... Ele aveau deja bebelusii cu ele (tot baietei)...

Cand am ajuns in salon, mi s-a recomandat de catre o dr. tanara care era de garda sa mananc ceva, ca sunt f slabita... Atunci am constat ca imi lipsea ceva din bagaj... Nu-mi luasem nimic de mancare la mine, aveam doar niste apa, asa ca n-am avut ce sa mananc (de la spital nu mi-au dat nimic de mancare, iar eu oricum nu avem chef de asa ceva, dar am inteles ca ar fi fost bine totusi sa pap ceva)...

N-am dormit nici un pic in noaptea aia... Aveam asa o stare de agitatie, tot asteptand sa-mi aduca si mie bebelusul... Dar noaptea a trecut si nu mi l-au adus... de fapt n-a mai trecut nimeni pe la noi prin salon sa vada ce facem, nici o asistenta sau dr... Am vrut la un moment dat sa plec eu din salon sa-mi caut copilul, dar n-am avut putere... Cand ma ridicam din pat ma lua cu ameteli mari, imi venea sa lesin (eu am lesinat si dupa prima nastere), probabil si fiindca nu mancasem deloc...

S-a facut apoi 6 dimineata... Si au aparut asistentele care erau de garda... Le-am intrebat imediat de ce nu-mi aduc puiul mai repede... Si am primit un raspuns stupefiant... Dr. neonatolog care fusese noaptea de garda nu completase fisa bebicului meu (probabil dormea la ora la care am nascut eu, sau nu se obosise sa o scrie), si acum asteptau sa vina medicul de garda care intra in tura de dimineata, ca sa scrie fisa copilului, sa-l consulte, si abia apoi sa mi-l aduca... Offf, eram disperata de nerabdare sa-mi vad baietelul...

La ora 8 dimineata, intra brusc in camera o asistenta de la neonatologie care venise sa vada bebicii, sa-i masoare si sa le faca baita... si care avea in brate bebelusul meu... Era o tipa inalta, cu o fatza foarte serioasa si dura... Mi-a spus sec: "Draga, ti-am adus copilul, ia-l!" Si mi l-a pus in brate...

Nu pot sa descriu ce am simtit in momentul ala... Imi tineam minunea in brate pentru prima data... Au inceput instantaneu sa-mi curga siroaie de lacrimi pe obraji, ma uitam la puiul meu si parca nu mai vedeam si nu mai auzeam nimic in jurul meu, parca se oprise timpul in loc si nu mai eram decat noi doi pe lume! Ma uitam la el in ochi si ii ziceam printre lacrimi "Puiul meu iubit, esti la mami! Iubirea mea, esti la mami in brate in sfarsit! Ce ai facut tu singurel atatea ore, minunea mea?" Cred ca am plans minute in sir, nu ma mai puteam opri... Deodata o aud pe asistenta aia "dura" cum zice "Hai nu mai plange, ca m-ai emotionat si pe mine, nu mai pot!" Ii venea si ei sa planga cand ma vedea...

...Mai tarziu au venit sa ma viziteze sotul si baietelul meu cel mare... Ce incantat a fost Andrei de fratiorul lui, vroia sa-l mangaie si sa-l pupe non stop!

Au trecut de atunci 5 saptamani... Bebelusul meu iubit are acum 4500 de grame, alaptat numai la sanul meu, fara nici o picatura de lapte praf! A crescut deja atat de mult!

Nu am serbat niciodata ziua de 14 februarie, Valentine's Day... E o sarbatoare frumoasa, a dragostei, dar mie mi se parea cam de "imprumut", un pic "artificiala"... Si totusi Doamne Doamne a vrut ca intr-adevar ziua asta sa devina una cu adevarat speciala in sufletul meu, ziua cand s-a nascut o mare iubire!

Nu e usor cu doi copii acasa... dar suntem o familie atat de fericita! Pentru ca ne iubim mult, si asta e tot ceea ce conteaza, in rest peste greutati trecem impreuna! Iar bucuriile pe care copiii nostri ni le ofera zi de zi nu se compara cu nimic!

...Asta a fost povestea noastra, o poveste fericita si plina de iubire! Si va marturisesc un mic secret... in sufletul meu deja mi-l doresc si pe bb3!



Tinna, mami de doua minuni Alexandru Luca (14 feb. 2008) si Andrei Florin (1 ian. 2001)

Povestea nasterii lui Andrei
www.flickr.com/photos/21493362@N02/sets/" target="_blank">Poze cu iubirile mele
Cum creste Andreiush
Cum creste bebelinul meu

irinouka spune:

tinna. , felicitari, inca o data. a fost o nastere scurta si la obiect, povestita tare frumos, care a incununat o sarcina plina de emotii si a facut si mai fericita o familie frumoasa.
sa va bucurati o viata-ntreaga unii de ceilalti!

irina de bebe rares

http://www.flickr.com/photos/10189719@N06/

mav spune:

Cristina, felicitari, sa va traiasca amandoi puiutii! Ai scris asa frumos, m-a emotionat tare povestea voastra... si acum mai plang!
Sa va dea DD multa sanatate la toata familia!



Mami de Sebi (04.02.2004)


www.youtube.com/watch?v=RYMC822iT4I" target="_blank">CITY OF ANGELS
"Iubirea ne face sa plonjam in necunoscut si apoi ne da curajul de a rezista!" (Pam Brown)

NataliaS spune:

Tina - m-ai emotionat pana la lacrimi cu povestea nasterii lui Luca ; iti doresc sa fiti mereu fericiti !!!!


Natalia - de 2 ori mamica Stefania-Irina 26.12.2007 si Ana iubita 04.02.2005
Poze: http://www.flickr.com/photos/10220847@N05/
Acolo unde domneste iubirea, si imposibilul poate fi atins! (proverb indian)
http://www.youtube.com/watch?v=0R-FPIHNFJw

stancutza spune:

Felicitari pentru nasterea rapida, pentru bebele frumusel si pentru o familie minunata! Asa sa ramaneti mereu - si cu "bebe 3" bineinteles!

Frumoasa si povestea nasterii!

Stancutza, de Sofia Elena - 21.01.2008

Povestea nasterii Sofiei
Poze Sofia

AngeliquedeS spune:

Ce emotionant, Tinna! Si ce frumos ai povestit!!



Angelique, mami de Pupi (bb Viktor, 28.12.2007)

Povestea nuntii, Povestea nasterii lui Pupi

noi 2, poze, luni de miere...,
Mare, Munte, Flori

Participam la concurs: daca va place de noi, votati-ne: www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=Clipe%20de%20viata%202007&page=20" target="_blank">pag.21 - Freza si www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=Clipe%20de%20viata%202007&page=40" target="_blank">pag.41 - Somn adanc

mephala30 spune:

De la o mamica cu doi baietei, pentru alta, fericita si implinita.
Sa-ti traiasca flacaii si sa fie sanatosi. Ft. frumos ai povestit.

Clipe de viata, 2007:

www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=Clipe%20de%20viata%202007&page=10" target="_blank">Cercul vietii
www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=Clipe%20de%20viata%202007&page=21" target="_blank">Hug me

laura_dimitris spune:

Tinna, felicitari pentru nasterea iubitului Luca!!!
M-ai emotionat tare cu povestea ta... parte din ea mi-era cunoscuta ; mi-am amintit ce nervi am avut cand ne-ai povestit cum ai cazut pe ghiata si nu s-a aplecat nimeni sa-ti dea o mana...Mi-amintesc cum te sfatuiam sa stai in pat prin luna ianuarie iar tu stateai seara la pc sa ne faci capitole noi... mi-amintesc cum ne intrebam dupa saptamana 38 cand vei naste... Amintiri, amintiri frumoase incununate cu miracolul nasterii lui luca.

P.S. parca au fost copiate la indigo nasterile noastre...Ai avut dreptate. Inclusiv faptul ca ne pasa pe masa de nastere de faptul ca tipam si ne ceeream scuze....

mamica fericita si baietii ei iubiti !!!!

Laura - mandra mami de Dimitrakis - 25.04.2003
si Eleni - 05.02.2008
www.flickr.com/photos/21462816@N06/2288699992/" target="_blank">poze

povestea nasterii lui eleni

LaLa_20 spune:

Foarte emotionanta povestea nasterii puiului tau...si foarte frumos ai povestit...frumoasa zi 14 februarie...tocmai ma pregateam de culcare cand ai trimis sms-ul(bebe adormise de mult...si domnu sot ma ruga sa vin la somn...da parca ceva ma tinea la PC)...am uitat de somn...si am intrat sa anunt nasterea puiului tau pe DC...si te-am adaugat si in listutza mamicilor...fu prima mea modificare...
Sa-ti traiasca puiutiii...si sa-ti lumineze fiecare zi cu zmbetul lor...

Cea mai optimista mamica!
Laura de Bianca Mihaela(15.12.2007)
Povestea nasterii
Printesa mea new
Bibi se face mare


In viata toti oamenii sunt trecatori,dar nu toti trecatorii sunt oameni!!!

Shose spune:

Tinna esti o mamica fericita, cu 2 baieti frumosi si sanatosi si o familie minunata.
Sa aveti parte de o viatza frumoasa asa ca voi.
Feliciari pt nastere si pt povestea ei.


Shose si Pipetzica

http://www.flickr.com/photos/10814074@N07/

http://image.lafemmebonita.com/c/u741231.png

Povestea Nasterii
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=117154

ina78 spune:

MA chinui de citeva zile sa citesc povestea... cam greu m-am apucat... si stiam eu de ce. Ca ma voi umfla de plins, ca ma voi emotiona...
Sa aveti parte de ce e mai bun. Sinteti o familie fericita, sa fiti sanatosi si fericiti in continuare.

Daca pina acum ma temeam de nastere ... acum mi se pare ... parca mai usoara. Macar de as avea o nastere ca a ta.

eu - Ina

- 6 saptamani pina ne intilnim minunea