Rares-Piscotelul nostru mic si iubit

Povestea noastra incepe cu 7 ani in urma,in aprilie 2002 hotaram impreuna sa renunt la anticonceptionale si sa incercam sa avem un bb.Pe 1 mai 2002,ma trezesc dis de dimineata si fac primul test de sarcina din viata mea,cu speranta ca-i voi face sotului cel mai frumos cadou cu ocazia aniversarii a 10 ani de cand eram impreuna.Dezamagire..test negativ.Imi zic ca n-a fost sa fie,ca era prea frumos sa reusim din prima incercare si speram ca luna viitoare se v-a intampla.Insa lunile trec una dupa alta,testele negative unul dupa altul...

In septembrie 2003 plecam in Islanda si-acolo,avand timp berechet la dispozitie,incep sa caut pe net cauze ale infertilitatii.Asa am descoperit site-ul Desprecopii,de unde am invatat fff multe lucruri.Tot aici cititnd si incurajand fetele de la fiv,ne hotaram sa incercam si noi(mai mult eu,pentru ca sotul tot mai spera ca putem reusi pe cale naturala).
In 2005 mergem la clinica de infertilitate din Reykjavik unde ni se propune din start sa incercam fiv.Mi-era teama de stimulare,am intrebat daca pot face inseminare,insa m-au convins ca sansele-s mult mai mici si ca mai bine sa incepem direct cu fiv.Asa ca,sa inceapa lupta.Am facut primul tratament in mai-iunie 2007,au rezultat 6 embrioni,mi-au transferat doar unul,restul i-au congelat.N-a fost sa fie din prima incercare,dezamagire mare.In octombrie fac din nou ET,de data asta cu 2 embrioni..si acum test negativ.Deja,prea multe sperante nu ne mai faceam si incepusem sa ne gandim serios la adoptie.
In martie 2008,in prima miercuri din Postul Pastelui,incepem tratamentul pentru a treia si ultima incercare.Mai aveam 3 embrioni.Islandezii sunt de principiul sa puna maxim 2 embrioni,insa noi ii vroiam transferati pe toti 3.Asa incat ne ducem si le spunem ca noi vrem sa plecam in Romania si vrem sa transferam toti 3 embrionii,nu concepem sa lasam vreunul pe acolo.Medicul intelege situatia si ne spune razand ca daca se prind toti 3 el se muta cu noi in Ro,ca-l ucid aia
Asa ca pe 11 aprilie plec de la clinica cu toti cei 3 embrioni in burtica,insa cu putine sperante de reusita.Numai ca pe 25 aprilie,in Vinerea Mare,aveam sa primim cea mai frumoasa veste din viata noastra:aveam un test de sange pozitiv,valoare 125!!!

De-aici,totul se schimba:hotaram sa ne mutam cu adevarat acasa,pentru ca bb sa creasca alaturi de bunici,matusica,unchi,verisor.Asa ca in mai plecam cu feribotul spre Danemarca si apoi cu masina pana in Ro.Stres mult,sarcina mica...Ajung acasa si imediat ma programez la ginecolog.Aveam 13 sapt si lovitura vine ca un traznet:iminenta de avort,repaus total la pat.Asa am tinut-o toata sarcina,numai in iminenta de avort,utrogestan,no-spa,gynipral pastile,3 zile de internare pentru perfuzii cu gynipral.Dar,nimic nu mai conta,important era ca bb era sanatos si ca noi il asteptam cu mult drag.

Am fost marcati inca de acum 1 an si ceva de suferinta bunilor nostri prieteni,care au un copilas bolnavior,asa ca toata sarcina am citit zilnic Acatistul Maicii Domnului si m-am rugat aproape obsesiv sa am copilas sanatos fizic si psihic.
Am facut 10 ecografii si o morfofetala si totul era ok(asa ni se spunea mereu).N-am facut TT,il consideram un stres inutil avand in vedere ca e doar statistica si-apoi,nefiind un test care sa dea un rezultat sigur 100%,nimeni nu m-ar fi putut convinge sa renunt la sarcina mea atat de greu obtinuta.

Pe 3 dec merg la control si medicul imi spune ca vineri,pe 5 dec,sa me internez neaparat,eram acum in pericol de nastere prematura si vroia sa-l mai tinem putin pe bb in burtica(aveam 36 sapt).Incep sa plang,sa ma agit,ca eu nu vreau sa ma internez,ca nu-mi place in spital(de-as fi stiut atunci ce ma asteapta,cate internari cu bb in spital....).

Pe 5 dec ma prezint la spital pentru internare,stau tot week-end-ul in spital,iar luni la control medicul spune dintr-o suflare:dilatatie 4,pregatita pentru operatie!Parca am intrat intr-un vartej,m-am dus repede in camera,am luat doar telefonul cu mine si am inceput sa sun disperata la sot,mama,tata,sora...Sora-mea,bucuroasa,imi spune ca o sa nasc de ziua sotului(Sf Cezar).
Mi se pune sonda,moment in care doctorul ma mangaia pe frunte si-mi spune ca de Craciun o sa fim 3,iar eu ii spun ca am ramas insarcinata in Postul Mare.Glumeste cu mine si-mi spune ca am pacatuit ,dar ii amintesc ca e sarcina obtinuta cu fiv.

Intru in sala de operatie(sincer,nu-mi amintesc cum am ajuns acolo,eram tare speriata) si asteptam sa vina medicul.Mi s-au parut cele mai lungi 5-7 minute din viata mea.A venit medicul,mi s-a spus apoi ca am fost fff speriata si ca de asta mi-au facut anestezie totala.

Cand m-am trezit la capul meu erau sotul si mama,m-au pupat,iar eu am intrebat daca bb e sanatos.Mi-au spus ca da.
A doua zi m-au mutat in rezerva.As fi vrut sa-l vad pe bb,insa mi s-a spus ca s-a nascut mititel,2,500kg si ca e la incubator.Ok,imi zic,cand o sa cobor din pat ma duc eu la el.A treia zi cobor din pat ajutata de mama si-i spun ca vreau la bb,dar ea imi spune ca nu se poate,e prea departe salonul si fac prea mult efort.Totusi,dupa-amiaza,nu mai rezist si plec spre salonul de nou-nascuti.Intru si intreb care-i bb meu si mi-l arata intr-un incubator.
Imi vad atunci,pentru prima data in viata,minunea mea,ingerasul pe care l-am asteptat atat de mult.Era doar in pampersel,statea pe-o parte si se uita la mine cu niste ochisori mici si nevinovati.Ceva imi sare in ochi:avea fruntea cam inalta...
Pe 11 dec dimineata,colega de salon imi spune ca e un copil cu SD printre cei nou-nascuti...Zic "Doamne fereste" si-n gandul meu ma rog pentru a nu stiu cata oara, sa am bb sanatos fizic si psihic.
La un moment dat intra medicul neonatolog in rezerva si o intreb de bb...Imi spune ca e bine,e la incubator,dar ca au ei ceva suspiciuni. In momentul ala m-a luat cu ameteli si i-am zis ca sper ca nu se gandeste la ce ma gandesc eu(mi-a trecut in fractiune de secunda prin fata ochilor fruntea lui bb si am auzit vorbele colegei de rezerva despre bb cu SD).Doctorita imi spune ca da...sunt ceva suspiciuni de down...Totul s-a prabusit in acel moment....Am inceput sa plang si nu ma gandeam decat cum o sa-i spun sotului...In 5 minute apare si sotul si cand ma vede plangand,ma ia in brate si atunci realizez ca el...stia...
Stia,saracu,din ziua in care am nascut,pentru el bucuria a fost doar de 5 min...Stiau toti,parintii sora...Pe mine insa au vrut sa ma protejeze cumva,sa se vindece cat de cat operatia...De asta mama nu ma lasa sa-l vad pe bb,ii era teama ca observ ceva....

Si de-aici incepe nebunia.Suntem trimisi la Iasi pentru investigatii suplimentare.Plecam cu ambulanta,cu bb in incubator,pe targa(asa am scos noi copilasul nostru din spital si-mi dau lacrimile de fiecare data cand ma gandesc cum ies de fapt copilasii din spital,alaturi de nasi,bunici..).Acolo ni se spune ca dpdv clinic copilul are SD si ca trebuie sa facem cariotipul.Ne ducem sa facem si un doppler la inimioara(aveam sa aflu ca de asta a stat bb la incubator,avea probleme,nu doar pt ca era micut) si acolo incepem sa plangem amandoi pentru ca medicul nu se mai oprea din dictat defecte...Ies din cabinet tinuta de sot,pentru ca ma lua cu lesin,mu concepeam ca ni se intampla noua asta.Ni se da trimitere la Tg Mures,pentru operatie.

Pe 8 ian,cand Rares a implinit o luna noi era in spital la Tg Mures.Acolo se confirma diagnosticul de la Iasi:bb are 5 defecte la inimioara si tb operat...probabil in iunie...I s-a recoltat si sange pentru cariotip,insa la 2 sapt cand am sunat pt rezultat ne-au spus ca nu s-au dezvoltat celulele suficient si ca mai tb recoltat o data.

Acum,ne-am mai obisnuit cu ideea de down,Rares este bblusul nostru mult iubit si asteptat,pentru noi este un copil perfect care ne incanta zilnic cu zambetele si gangurelile lui.Ne rugam doar Bunului Dumnezeu sa faca o minune cu el,cu noi,sa trecem cu bine de operatie si sa ne putem bucura toata viata de minunea noastra.

Am inteles acum cat de importanta este sanatatea si cat de fericiti trebuie sa fie parintii cu copii sanatosi.Ma surprind adeseori gandindu-ma la cum ar fi fost viata noastra daca Rares era sanatos,la cum o fi in casele a caror familii copilasii sunt sanatosi...Poate,cu ajutorul Domnului,vom afla si noi vreodata...

------------------
Flori Rares Teodor 08.12.2008

flori76 spune:

Lorelei,Oti si multumim.

------------------
Flori Rares Teodor 08.12.2008