Am nevoie de ajutor
Raspunsuri - Pagina 3
kariguld spune:
Kytana, iti recomand sa incepi terapie. sa cauti un psiholog bun. singura nu vei reusi, ai nevoie de ajutor. si merita sa o faci, ptr tine si apoi ptr copilul tau.
scrisul te ajuta intr-un fel sa te eliberezi, dar tu ai nevoie de mult mai mult. ai nevoie sa schimbi radical in viata ta niste lucruri, temeri si frici, neputinta de a vorbi cu altii, incapacitatea de a relationa.
din pacate, mama ta a jucat mereu un rol negativ in viata ta, iar tu inca esti legata de ea cu mii de lanturi.
ai nevoie de terapie. 
mari9 spune:
Fugi la doctor.
Din ceea ce descrii tu,reiese ca ai o depresie urata.
Abia acum am obervat ca ai scris si aici.Hm,si ce aberatii am scris la ''copilul captiv''.
izabela88 spune:
daca nu poti sa-ti trimiti mama la "moarte sigura",macar impune-te in fata ei,nu o mai lasa sa-ti dirijeze viata!!!
e suficient ca o "cari" in spate ca pe o cruce...ti-a spalat creierul destul de bine(involuntar,din cate spui)de ai ajuns sa crezi ca ea e exclusiv responsabilitatea ta,iar ea se simte indreptatita sa fie centrul existentei tale,doar "s-a sacrificat pentru tine atatia ani..."
a obligat-o cineva sa te nasca,sa te creasca?eu cred ca a fost alegerea ei.
stai in londra,nu ai bus-pass(oyster card)?las-o in casa si iesi prin parc,in curand o sa fie si vreme frumoasa,sau prin mall-uri,cand e vremea rea.daca te opreste cineva pentru o clipa,sa-ti admire puiutul,comunica,zambeste-i...pentru tine e doar un strain,la fel cum esti tu pentru el si nu conteaza ce crede despre tine.
nu scrie pe fruntea ta "nu am bani",la felul in care se imbraca englezii,si un cersetor de-al nostru s-ar pierde in multime
,deci poti iesi linistita.
inca ceva,care e cel mai deranjant lucru in viata ta acum?fa abstractie de trecut,nu-l mai poti schimba,dar prezentul si ziua de maine,viitorul(pe care tu nu-l poti vizualiza,inca) stau in mainile tale
daca nu-i un singur lucru,fa un top 3 lucruri/situatii/persoane care te trag in jos
asteptam sa-ti deschizi sufletul,nu te judecam,nu-ti impunem nimic,incercam doar sa-ti dam sfaturi...tu decizi ce faci mai departe
marius spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui adi2003
Am citit de cateva ori mesajele tale. Intr-un fel m-au rascolit. Nu cred ca exista o reteta universala de a-ti invinge fricile. Si sigur nu se intampla peste noapte...si nici de la un an la altul. Mie mi-au trebuit o gramada de ani sa treaca ca sa schimb ceva in bine, in felul meu de a fi. Si singura tot nu cred ca as fi reusit. Conteaza sa ai o persoana pozitiva in apropiere sau una cu care sa poti vorbi oricand/orice, care sa incerce sa iti explice acolo unde gandesti gresit (cu toate ca uneori poti sa fii convinsa ca ceea ce spui e perfect adevarat din punctul tau de vedere...insa realitatea...e alta) Cineva din exterior, care iti inspira incredere, iti poate deschide ochii, va vedea dincolo de negrul sau gri-ul care iti iese tie in fata si prin abilitatea sa va putea sa te aduca la liman. M-as bucura sa cred ca poate chiar sotul tau sa fie acea persoana care sa comunice atat de bine cu tine, incat sa reusesti ca zi de zi sa inaintezi, sa te autodepasesti pe tine si temerile tale. Insa conteaza ca acea persoana sa aiba multa rabdare cu tine si multa intelepciune. Insa trebuie sa constientizezi ca schimbarea e doar la tine. Ca nimeni nu face pasi in locul tau. Cel mult iti da un sfat/te imbarbateaza sau te "scutura" atunci cand trebuie. Si toate ca sa-ti fie mai bine. Stiu ca uneori e al naibii de greu si sa iti deschizi gura in public, (daca de felul tau esti tacuta) daca de mica n-a avut cine sa-ti insufle nici cel mai mic dram de curaj. Daca n-ai iesit in lume, daca mama a fost mereu in umbra ta. Insa doar incercand putin cate putin in fiecare zi, poti face pasi. Si mai ales sa ai o atitudine pozitiva in fata noului. Multe fete au zis ca e o depresie postnatala, poate ca e, dar eu simt, din ceea ce povestesti, ca multe din temerile tale isi au originea in trecut, in copilaria si adolescenta ta. Si alea-s cel mai greu de "vindecat". Mama te domina si acum? Din cate am citit e tot cu tine. Cine a luat decizia sa fie si acolo tot cu voi? Era neaparat necesar? Mama trebuie sa-ti fie prietena, dar nu pe capul tau/vostru tot timpul. Adica sa ajungi tu sa-i spui ceea ce doresti sa-i impartasesti, nu sa fie oarecum in spatele vostru tot timpul, sa stie minut de minut totul. Aici mi se pare ca va ia din intimitate. Eu cel putin asa m-as simti. Dar revenind la starea ta.....nu lasa ziua sa treaca fara sa gasesti ceva frumos in ea. Gaseste-ti refugiul in ceva. Ai un copilas? Bucura-te de el, e un dar minunat de care poti sa fii mandra, ai o floare in geam? Ud-o si priveste-o cu drag. Admir-o! Faci ceva pentru tine? Incearca... Ia-ti puiul si du-te la o plimbare cu el, intr-un parc. Nu lasa gandurile negre sa te copleseasca. Traieste clipa...caci viata se scurge, se duce.....cu fiecare zi care trece. Nu-ti pune propriile bariere in fata (cum am facut si eu ani la randul) nu evita situatiile de care ti-e frica. Incearca sa le infrunti. Daca vei ajunge la cea mai mica reusita, aceasta va fi imboldul tau de acum incolo. Crede-ma. Si data viitoare va fi un pic mai usor cand te izbesti cu o sitiatie noua. Uneori ne punem mental o gramada de bariere, insa in fapt stim mult mai bine si suntem in stare de mai multe. Dar nu constientizam. Schimbarea e doar in noi. Lasa obisnuintele deoparte. Cauta sa faci ceva nou si ai sa vezi cum se schimba totul. |
Kytana:
Mai sus este scris in proportie covarsitoare cam ce as fi scris si eu pentru tine. Asa incat voi completa doar cu:
In afara de sotul tau, existam si noi, cei din lumea desprecopii.com. De foarte, foarte multe ori a contat enorm. Pasii ii vei face tu pentru ca poti. Curaj!
adi2003:
Felicitari pentru ceea ce ai scris.
missdarcey spune:
Kytana , povestea ta este atat de complicata , ma abtin sa dau sfaturi . dar ceva nu se leaga aici ,sunteti persoane inteligente , ai nascut aici , pana la ora asta cineva de la clinica trebuia sa iti fi facut deja testul prin care sa depisteze daca ai depresie postnatala . Si nu vad de ce iti trebuie bani ca sa te tratezi . Pana implineste copilul un an absolut toate medicamentele si procedurile medicale inclusiv dentale ,sunt gratuite pentru tine . faptul ca o ai pe mama cu tine este fantastic.Ai cu cine vornbi si cine sa te ajute .poti sa iti gasesti un part time , cateva ore pe saptamana ,ai si bani ,capeti experienta si mai uiti de tot ce te apasa. Cele care te sfatuiesc sa ramaneti doar voi trei , as vrea sa le intreb care TREI ,ca sotul este la scoala ,vine tarziu , are de invatat ,ca de asta e acolo ,si nu prea te poti baza pe el . Problemele tale abia atunci s-ar adanci , daca ai ramane doar tu cu copilul .
In alta ordine , aici nu prea ai timp sa te plictisesti , doar daca vrei asta , suna la consiliul de care apartiii ,si o sa-ti trimita lista cu toate playgrupurile si activitatile pentru varsta copilului tau.Eu mergeam in fiecare zi undeva , library , group ,singing classes , baby masaj ,parc...Iti faci prieteni ,integrezi copilul in societatea de aici . Fa asta macar pentru copilul tau . Ajuta-l pe el sa cunoasca o lume diferita de cea pe care ei avut-o tu . Du-te la GP , fa o programare pentru tine , vorbeste cu doctorul , te va intelege foarte bine , totul este confidential si gratuit. Tu nu realizezi cat de norocoasa esti , ai un sot care studiaza , va aves un job bun , o ai pe mama care te poate ajuta , esti so so so young , poti sa incepi sa studiezi si sa faci ceva ce iti place , parintii sotului va platesc parte din cheltuieli ,WOOW,sunt atatea lucruri pozitive.Si astea toate ti le spune cineva care stie ce vorbeste .
ela_04 spune:
Am impresia totusi ca ea a nascut in Ro. Imi aduc aminte ca era extrem de fericita ca va pleca la sotul sau ...pe la 3 luni.
Poate primi ajutor specializat chiar si in aceste conditii? Acolo, in UK?
Kytana spune:
Daca eu as vorbi cu mine, la fel mi-as spune, ca sunt norocoasa, ca ma aflu in Anglia, ca am o groaza de posibilitati.
Dar... ideea este ca eu nu stiu cum sa ma bucur. Totul mi se pare gri. Nu stam in Londra, stam intr-un orasel mic, York. Nu am nascut aici. Sarcina a fost un nou punct negativ pt mine.
Nunta ne-au aranjat-o parintii lui, cum au vrut. Nu am avut niciun cuvant de spus. Rochia mea a fost cu a vrut mama lui, mi-a reprosat ca m-am machiat, nu am avut petrecere de nunta, doar la biserica si o masa cu rudele lor, cu muzica in surdina, pentru ca asa au vrut ei. Nici macar nu am dansat cu sotul meu la nunta noastra. Noi nu am stat deloc impreuna inainte de nunta, tot din cauza lor, pentru ca nu vroiau sa stam impreuna. El nu se putea impune fiind la mana lor. Cand a intrat la Poli cu 9.50, replica parintilor lui a fost: De ce nu ai luat 10?
Nici "luna de miere" nu am avut. Noi ne-am casatorit pe 8 ian, iar a doua zi de dimineata la ora 4 el a plecat la aeroport deoarece incepea semestrul. Am ramas insarcinata in noaptea nuntii iar toata sarcina am fost singura, sotul fiind la studii. In primele saptamani, dupa ce am aflat ca sunt insarcinata, nu am stiut ce sa fac, cand am mers la doctor m-a bufnit plansul. Nu ca nu mi-as fi dorit sa raman, ne doream amandoi un copilas, dar ma simteam singura, atat de singura!
Am nascut in Ro, pt ca parintii lui nu au vrut sa ne intretina sa nasc in UK. M-am pregatit pentru o nastere naturala, dar nu a fost sa fie. Asta iarasi m-a socat. A trebuit sa imi faca cezariana. Modul in care esti tratat in spital, sonda pusa pe viu ca "asa e politica spitalului", sa dau spaga (eu care mai bine fugeam cat ma tineau picioarele) ca sa imi faca anestezie rahi - pt ca vroiau generala - faptul ca nu am putut sa imi vad puiul decat dupa mai bine de 24h, in care a primit LP, sotul care a plecat iarasi in Anglia fix in ziua in care m-am externat... 2 luni in care copilasul meu a plans neincetat incat o luasem cu capul, laptele pt care m-am luptat si mi-a curs sange din sani, detalii...
La 6 saptamani am ajuns cu puiul in spital datorita doctoritei de familie, care era si pediatra copilului, care mi-a prescris parasinus pe care l-am luat o luna de zile, de 2 sua 3 ori pe zi. Acolo m-a luat agonia vazand cum plange si nu ma pot atinge de el. Ca nu aveam pe nimeni sa ma apere, ca asistenta nu o lasa pe mama mea sa vina nici macar sa imi dea de mancare pt ca "doar tatal are voie"...
Acum este mai bne, nu mai plange atat de mult, de dormit tot nu prea doarme, dar pare fericit.
Mi-a spus si mie HV-ul despre acele intalniri. Dar daca Luca plange mereu, cum sa ma duc? Chiar daca nu ar plange, nu am curaj sa ma duc. Nu ma vad vorbind cu atatia straini deodata. Cat despre cursuri, inca alaptez, exclusiv si asta este planul pana face 6 luni. Asta este ceea ce imi doresc, sa ii dau tot ce nu am avut eu, chiar si laptele mamei. Nu il pot lasa si sa plec la cursuri. Mama mea se panicheaza cand incepe sa planga.
Faza cu mama mea, desi vorbesc foarte multe lucruri cu ea, este ca mereu se ataca si nu pot avea o conversatie normala. Se ataca si incepe sa planga. Cred ca si ea a fost un copil captiv. Ai ei nu au iubit-o, pt ca era fata. A plecat la 14 ani de acasa, sa invete in alt oras, la 19 ani a venit in Bucuresti si de atunci tot munceste. De 21 de ani ea si-a luat concediu doar ca sa faca curat in casa. Credeti-ma... Mereu i-am zis, hai sa te duci si tu, hai sa faci si tu. Nu are niciun prieten, pe nimeni de nadejde. Nu a iesit niciodata nicaieri. Daca o luam in oras, ma punea pe mine sa comand pentru ea ei fiindu-i rusine.
Ce vreau sa spun despre se ataca. De exemplu: face ceva de mancare si eu zic ca parca de data asta este mai dulce ciorba. In secunda doi, crede ca o judec, ca nu o apreciez si incepe sa planga, ma face nerecunoscatoare, ca asa e viata ei sa sufere in continuu si imi spune ca seman cu tatal meu. Stiu ca tatal meu era genul de barbat care nu facea nimic in casa, ea muncea si in casa in afara casei. Dar eu mereu m-am oferit sa fac lucruri si nu m-a lasat iar acum imi reproseaza mie.
Daca ii spun ceva despre copilaria mea: de ce nu m-ai dus si pe mine la muzee (doar intrarea era gratuita) plange si imi spune ca nu avea timp, ca ce era sa faca si iarasi se rezuma totul la mine ca sunt nerecunoscatoare. Cand am renovat dormitorul si am cumparat eu mobila din banutii mei a trebuit sa inlocuim mobila veche; mi-a zis ca mie nu imi convine nimic, ca aia si-a permis sa cumpere la momentul x. Apoi cand i-am spus ca hainele ei sa le tina in sifonierul din sufragerie, unde dormea acum, a inceput sa planga sub motiv ca o exclud din viata mea, ca ea m-a crescut si ca acum eu o alung...
De ce a venit cu noi? Ce era sa fac? Sa o las acolo singura? O iubesc. Tarziu mi-am dat seama ca relatia noastra nu este una normala. In mintea mea toate mamele si fiicele se comportau asa (ma refer la legaturi stranse, nu la plans si reprosuri) Nu este un om rau, este un om napastuit de viata care nu a fost in viata lui fericit. Numai ca eu acum nu ma pot face nici pe mine fericita, daramite inca un om...
Sotul meu nu stiu daca isi da cu adevarat seama de ceea ce simt. Imi reproseaza ca nu il iubesc mai mult, ca el ma iubeste tare mult. Dar nu ma simt in stare sa ii arat. Imi este greu sa nu plang incontinuu. Abia reusesc sa zambesc. Ce este fericirea? Oare chiar nu stiu sa fiu fericita? Nici nu stiu ce vreau sau ce ar putea sa ma faca fericita. Ma simt pierduta intr-o alta viata, captiva in propria-mi piele. In fata unei singure persoane am reusit sa ma deschid, sa fiu "EU" asa cum mi-am dorit sa fiu. Vesela, fara inhibitii, care spune fix ceea ce gandeste. Dar si de fata cu ea, cum apareau alte persoane, ma schimbam, nu doar comportamental, dar si la fata.
Pe langa fricile pe care le-am descris, intotdeauna am avut si un complex de inferioritate. eu nu m-am placut niciodata. M-am vazut mereu urata, proasta, ca nu sunt in stare de nimic. Culmea, nu a fost lucru la care sa particip si sa nu reusesc, locuri de munca, examene, etc. Dar eu asa ma vad. In generala colegii isi bateau joc de mine ca nu aveam haine ca ei, ci cumparate de SH. Imi amintesc cum o colega mi-a facut o poezie pe care a citit-o in fata clasei in care spunea cum ma imbrac eu din gunoaie... Aceste lucruri nu le pot uita. Imi stau pe creier. Undeva dupa terminarea liceului m-am intalnit intamplator cu acea colega, care a avut grija sa imi spuna ca nu m-am schimbat deloc.
Tot in liceu m-am trezit cu amanta tatalui meu la noi la usa, spunandu-ne printre lacrimi ca are un baiat cu 2 ani mai mic ca mine, dar ca nu stie daca este copilul sotului ei sau al tatalui meu. Baiatul avea un handicap moteur, mi-a aratat o poza cu el. Intre timp baiatul respectiv a murit. Eram in clasa a xi a cred, abia imi mai revenisem. Stiu ca atunci am picat rau, am avut zile in care scriam poezii triste si plangeam de mi se umflau ochii...
De ce nu pot uita? De ce mi se rupe sufletul in doua? Chiar nu reusesc sa ma simt atat de tanara pe cat spuneti voi ca ar trebui. Simt ca este prea tarziu sa fac orice...
eumada spune:
Il ai pe sotul tau care te iubeste foarte mult.Ai incercat sa-i spuice simti?Exact cum ne-ai spus noua?
caress spune:
Mi se pare complet lipsita de tact abordarea ta, Allinta.Depresia nu are legatura cu negativismul si faptul ca au fost altii care au trecut prin experiente mai crancene decat ale ei si s-au ridicat deasupra lor ,nu o ajuta.O infunda si mai tare, ii accentuaza sentimentul de neputinta, ii adanceste lipsa stimei de sine.
...in a world filled with distrust,we must still dare to believe...
carmencat spune:
Kytana, eu nu cred ca esti o persoana negativista, etc, asa cum te-a descris allinta. Eu cred ca depresia ta e foarte veche. Ai neaparat si urgent nevoie de ajutor de specialitate.
Depresia este o boala care se trateaza cu medicamente.
Du-te la medic si o sa vezi ca tot valul gri din viata ta se va ridica la un moment dat.
Depresia ta nu este de acum, imediat dupa nastere. E veche, veche. Acum s-a accentuat.
Nu amana, du-te la medic.