Am nevoie de ajutor

Nu stiu ce titlu sugestiv pot pune. Ce va pot spune este ca ma simt la capatul puterilor. Am 27 de ani, casatorita si cu un copilas de 4 luni. Cu toate astea ma gandesc tot mai mult la moarte si nu stiu ce sa fac cu viata mea. Ma simt in plus, peste tot.

Totul a inceput cand aveam 6 ani si a murit tatal meu. Atunci am suferit un soc destul de puternic, imi amintesc ca plangeam in somn, visam ca nu a murit. Nu am surori sau frati. Mama mea avea 44 de ani la momentul respectiv, nu s-a casatorit si s-a dedicat muncii ca sa ne poate intretine. De atunci am devenit un baietoi, niciun baiat din clasa nu ma suporta pentru ca eram rea. Nu mai suportam sa ascult cantece triste sau sa vad filme cu scene triste. Ma uitam la filme cu batai sau de groaza. Nu am avut niciun prieten adevarat pentru ca nu stiam cum sa ma port. Ori eram prea clingy, ori ajungeam sa se foloseasca de mine, pentru ca imi doream atat de mult sa am o prietena incat ma lasam calcata in picioare si faceam ori pentru persoana respectiva sa ma placa.
Mereu am simtit ca nimeni nu ma place. Imi amintesc ca la tara, la bunicii din partea mamei, nu stiam ce sa fac mai mult si mai bine numai sa ma iubeasca si pe mine cum ii iubeau pe verii mei.
Am fost un copil silitor, am terminat generala cu medie peste 9.50 si liceul la fel. In liceu am suferit si prima dezamagire in dragoste cand am luat pastile pentru ca nu suportam pierderea si imi aminteam de moartea tatalui meu. Mama mea niciodata nu mi-a vorbit despre sentimentele ei catre mine sau cum ar trebui sa ma port. Stateam cateodata in casa si ma gandeam ce fac celelalte persoane cand nu sunt la scoala.
Financiar am dus-o destul de rau. La 4 ani dupa moartea tatalui meu ne-a spart apartamentul si ne-au furat cam tot ce aveam, desi nu era mult. Mama mea s-a afundat tot mai mult in munca in timp ce eu eram alienata de tot pentru ca nu imi permiteam sa ies cu colegii "la suc."
In liceu am ajuns dependenta de calculator. Dupa dezamagirea de care scriam mai devreme am cunoscut un baiat pe net, din alta tara. Dupa BAC, am intrat la ASE si m-am si angajat deoarece cu banii nu ne mai descurcam. In al doilea an de facultate si in nebunia si frica de care eram cuprinsa, m-am casatorit cu el la 20 de ani dupa 3 luni de cunosctut fata in fata, la el in tara. S-a dovedit a fi un ciudat, care m-a terminat psihic. Pt el nu eram frumoasa decat daca ma fardam, daca imi indreptam parul. Nu iesea cu mine din casa daca nu ma aranjam. Se purta cu mine de parca eram ultima proasta desi imi spunea ca ma iubeste. Cu o ultima forta, m-am intors in tara sa imi termin studiile si asa am petrecut 3 ani departe unul de celalalt. In acesti 3 ani ne-am vazut cam de 3 ori pe an. Odata cu trecerea timpului a ajuns sa se poarte cu mine tot mai rau. Eu munceam si mergeam la facultate in acelasi timp. Banii in mare parte ajungeau la el ba pt bilete de avion, ba pentru una sau alta. Se vedea ca nu ii mai pasa de mine deloc. Asa ca m-am decis sa divortez.
Decizia l-a traznit. M-am trezit cu el la mine acasa, amenintandu-ma ca ma omoara, ca am pe altcineva, ca de ce vreau sa divortez. Nu va puteti imagina prin ce am trecut. Am ajuns sa dau toate economiile pe divort, l-am platit sa fie de acord, i-am platit biletele de avion sa plece acasa si sa ma lase in pace.
Aveam 23 de ani si eram divortata. Am simtit din nou cum viata mea se termina inainte sa inceapa. M-am retras tot mai mult in cochilia mea, in munca si in cursurile unui master pe care le-am urmat.
Tot ceea ce am facut pana acum, nu am facut pt mine. Nici liceul pe care l-am ales, nici facultatea, nici masterul. M-am angajat pt ca trebuia, nu mi-a placut ce am facut, desi nu erau locuri de munca josnice, ba din contra. Dar anxietatea si frica de oameni m-a facut intotdeauna sa nu pot spune ce cred, sa fiu de acord cu persoana de langa mine desi nu eram cu adevarat si sa trec cat se poate de neobservata. Am lasat sa mi se fure ideile si sa fiu insultata pentru ca nu am avut curajul sa spun niciodata "nu"
Intre timp cunoscut un baiat cu 6 ani mai mic ca mine cu care sunt casatorita peste 3 ani si avem un baietel de 4 luni. El este un baiat f destept, vine dintr-o familie buna, cu posibilitati financiare. Ai lui s-au opus relatiei noastre datorita trecutului meu. Nici acum nu pot spune ca ma au la inima.
Sotul meu este acum student in Anglia si eu a trebuit sa vin cu el, luand-o si pe mama mea. Cu fiecare zi ce trece simt ca imi pierd controlul si nu ma gandesc decat la moarte. El imi tot spune ca sunt desteapta si ca trebuie sa fac ceva cu viata mea dar eu nu stiu ce. Nu imi place nimic. De fapt, altfel spus, nu stiu ce imi place. Chiar daca in momentul asta as avea bani si as putea incepe de la zero tot nu as sti la ce liceu sau facultate sa dau.
Aici stam pentru ca ne intretin parintii lui. Banii ne ajung la limita doar pentru mancare si facturi. Stau mai mult in casa, cu copilul si mama mea. El este mai mult la facultate sau invata.

Simt ca viata mea s-a terminat. Ma simt batrana si distrusa. Nici macar copilasul nostru nu ma face sa zambesc. Daca incerc sa ii explic sotului prin ce trec spune ca este vina mea, ca eu ma las coplesita si ca stiam in ce ma bag. Viata de cuplu este la pamant, nu simt nicio atractie, desi sotul ma complimenteaza mereu si imi spune ca sunt frumoasa si ca ma iubeste.

Nu neg, am facut multe greseli, dar imi este frica sa nu mai fac vreo prostie.

Cum imi pot recupera viata? De ce ma simt asa pierduta? Cum pot descoperi ceea ca imi place si sa imi infrang toate fricile?

Ietati-ma daca nu am postat bine, simt nevoia sa vorbesc cu cineva...

histamina spune:

mami de pinguin Luca, cred ca sunt coltii unei depresii post partum tardive.

ai realizat f multe, numai citind tu,detasata, aceasta postare si vezi prin cate ai trecut si te-ai ridicat, nu se poate spune decat ca esti puternica si ca invingi!

cred ca un psiholog/preot te-ar putea ajuta.

pt inceput iti poti face o lista cu lucrurile,persoanele si evenimentele pozitive din viata ta.scrie-le,citeste-le zilnic,concentreaza-te asupra lor.

Kytana spune:

Histamina, multumesc pentru raspuns. Este posibil sa ai dreptate, insa imi amintesc ca de la 19 ani m-am tot simtit asa, trecuta. Fix cand am implinit 19 ani, m-am gandit ca mi s-a terminat viata. Ca este prea tarziu sa pot face orice.

Nu stiu daca gandirea mi-a fost inoculata de mama mea sau de mine. Ceea ce am omis sa spun este ca mama mea nu mi-a acordat libertate psihica. Nu am avut camera mea, dormea cu mine in pat, nu aveam niciun locsor numai al meu, nu m-a lasat sa fac nimic singura. Intra si peste mine cand faceam baie sau ma schimbam. Cand i-am spus ca sunt prea mare sa mai dorm in pat cu ea (aveam 18 ani si ceva) a plans cateva zile si mi-a reprosat ca sunt nerecunoscatoare, ca ea s-a sacrificat pentru mine. De fiecare data cand am incercat sa vorbesc cu ea, sa ii explic anumite lucruri, am dat gres, discutia terminandu-se cu lacrimi din partea ei si reprosuri. M-a si batut de multe ori in copilarie si ma pedepsea aspru daca nu veneam cu 10 acasa. Colegii radeau de mine cand luam -10 sau 9 si eu plangeam de mama-mama ca stiam ce ma asteapta acasa.
Pe de alta parte, mama mea nu a zambit mai niciodata, nu a avut o viata prea fericita nici ea. Tatal meu o insela grav, cand noi nu eram acasa, femeia erspectiva locuia la noi in casa. O data m-a lasat in masina cateva ore (sau asa mi s-a parut mie) incat am facut pe mine in masina, pe bancheta in spate. Stiam unde se duce si ce face desi aveam pana in 6 ani.

Cat despre mama mea, mereu a fost cu nu in brate. "De ce sa dai la liceul ala? Acolo sunt numai copii de bani gata." "Nu face asta ca nu te ajuta la nimic" Nu o invinovatesc, dar banuiesc ca a avut de-a face cu frica mea de oameni. Ca sa va dati seama cat de departe a ajuns frica mea: eu nu intru intru-un magazin daca nu este nimeni. Dca vine cineva sa ma intrebe cu ce ma poate ajuta, zambesc si ies din magazin. Nu am curajul sa o fac. Cand am fost prima data la un fast food mi-era teama sa comand, aveam impresia ca cei de acolo stiu exact ca nu imi permit mare lucru sa comand. Asa ca de multe ori ma feream sau ma rugam de unul/altul sa comande in locul meu.

Am zile in care sunt mai bine, zambesc si am curaj sa fac lucruri pe care in alte zile nu le pot face. Dar acum ma simt ca nu mai am putere.

Ma mai ajuta parintele duhovnic din Romania, dar aici nu am cu cine vorbi...

ela_04 spune:

Kytana, stiu ca te-ai spuparat pe mine cand ti-am spus ca esti la un pas de o depresie. Dar pur si simplu recunosc simptomele pt ca am trecut si pe acolo.
Tot o depresie postnatala tarzie am facut si eu. Si nu am vrut sa recunosc nici cand am ajuns la psihiatru. Ca acolo m-a dus sotul meu cu tot cu copil in brate cand i-am spus ca o inteleg f bine pe tipa aia care o dadeau la tv si se aruncase de la etajul 9 cu bb in brate. Si plangeam dupa saraca fata de ziceai ca o cunosteam personal nu ca atunci auziseam prima data de existenta ei
Nici la noi relatia nu mergea super. eram tot timpul un pachet de nervi si cautam cearta cu sotul meu din orice...de fapt cam cu oricine. Desi saracul venea acasa manca, scotea copilul afara, calca, facea curat... dar atunci nu vedeam nimic...nu ma vedeam decat pe mine extraordinar de nefericita.
Viata de cuplu... dezastru.
De 3 ori i-am cerut sa plece ca eu divortez
Aici am citit o data ca rata divorturilor in primii 2 ani al primului nascut este de peste 50%. Probabil ca e ceva adevar si in sondajele astea.
Esti tanara, ai 25 de ani...ai toata viata inainte...
trebuie sa ceri ajutor specializat...vorbeste cu sotul tau. exact cum ai scris aici...ca nu o sa treaca de la sine din pacate... ci se poate agrava. da-i incolo de bani si cere ajutor de specialitate.
Depresia asta se poate agrava serios...

histamina spune:

intra te rog la topicul copilul captiv si da copy/paste de la prima ta postare de aici.

cred ca esti un copil captiv,cred ca si mama ta e.
hai,te ajutam noi.
uite ,ca unele dintre noi am reusit sa invingem.ce zic eu unuele,TOTATE am invins pentru ca am constientizat ca vrem sa schimbam ceea ce nu merge.
acolo e si alba si sunt fete faptastice.
multi pupicei.

Micaelca spune:

kytana, cand spui ca te gandesti la moarte, vrei sa spui ca ai ganduri suicidale?

Daca raspunsul e da, atunci trebuie sa cauti ajutor imediat. Vorbeste cu sotul tau si spune-i adevarul despre gandurile suicidale. Gasiti impreuna un psihoterapeut.

Daca raspunsul e nu tocmai, atunci gandul la moarte apare in legatura cu ce? Moarte = oprirea suferintei? Moarte = odihna? Moarte = reintalnirea cu tatal?

Cred ca unele dintre raspunsurile tale, la care vei ajunge singura, stau in sentimentele adevarate pe care ti le provoaca inca moartea prematura a tatalui tau si in imaginea mamei. De ce e mama ta cu voi?

As vrea intai sa aflu raspunsul la prima intrebare si revin sa stau de vorba cu tine.

Kytana spune:

In trecut obisnuiam sa inventez motive pentru a nu participa la diverse evenimente la munca din cauza anxietatii. Cand vad pe cineva cunoscut pe strada ma feresc, ma ascund, pentru ca nu stiu cum sa ma comport. Mi-e teama ca voi fi judecata si ca isi vor da seama ca sunt un nimic, ca nu am realizat nimic.

Cand stiu ca urmeaza sa ma intalnesc cu mai multe persoane ma panichez si ma deprim, cateodata chiar mi se face rau si astfel "scap" de a ma mai duce.

Aici in Anglia nu prea am de ales. Cand sotul meu nu este acasa, sunt fortata sa raspund la telefon (la fix in Ro. nu raspundeam niciodata, sau la usa daca eram singura acasa) sau la usa, sa vorbesc la dispensar cand ma duc cu Luca la vaccin. La munca unde eram nevoita sa intru in contact cu persoane (am lucrat in Resurse Umane, deci va dati seama ca lucram cu f multe persoane) reuseam sa ma descurc, cine ma vedea din afara m-ar fi caracterizat ca o persoana deschisa si sociabila. De fapt eu muream de frica sa deschid gura. Si acum inainte de a da un telefon, repet dialogul in minte de cateva ori, imi transpira mainile si inima mi-o ia razna...

Kytana spune:

Ela, nu m-am suparat, sunt constienta ca sunt vai de capul meu...

Histamina, intru acum, multumesc.

Am vorbit cu sotul, el spune ca sunt puternica si nu intelege cum ma pot simti asa. Pe de alta parte nici el sta mai bine psihic, parintii lui au fost f stricti si desi este olimpic national, mereu l-au facut sa se simta de parca ar fi un "tampit" Fix asa i s-a adresat tatal lui cand eram eu mai demult la ei in vizita...

Micaelca, cateodata ma gandesc ca moartea ar fi o solutie, desi nu cred ca as avea curajul sa fac ceva. Chiar ma simt in plus in propria mea viata. Nu imi vad rostul. Niciodata nu am inteles ce trebuie sa fac eu in viata asta. Cat despre doctor, momentan chiar nu avem niciun venit in afara de ce ne dau socrii si indemnizatia lui Luca, deci nu ne permitem sa mergem la psihiatru/psiholog.

marius spune:

Cred ca stiu pe cineva care sper sa te ajute in prima faza doar sa intreb

Revin.

CorinaDani spune:

si eu as paria pe o depresie post-natala, colac peste pupaza peste trecutul tau atat de trist si amintirile care nu-ti dau pace.
ar trebui sa mergi la un medic/specialist, cu care sa discuti despre aceste probleme si sa-ti tratezi depresia in care esti acum.
pana una-alta, e bine ca te-ai descarcat scriind pe forum, e si asta o forma de terapie, daca vrei...
si incearca sa-ti cauti si apreciezi calitatile, imposibil sa nu ai asa ceva. lasa defectele, complexele, nemultumirile deoparte, te superi prea mult din cauza lor. bebele tau are nevoie de mamica lui, sanatoasa, zambitoare, plina de afectiune.

caress spune:

Ca este postpartum sau nu, conteaza mai putin, important este ca pare o depresie majora, si trebuie facut ceva urgent.Nu stiu care este situatia in Anglia, nu stiu daca aveti asigurare medicala, dar cred ca si daca mergeti la camera de garda de psihiatrie, cu siguranta te va consulta cineva.Este suficient sa spui cam ce ganduri iti trec prin cap...

Nu ezita sa ceri ajutor, si nu amana, nimic nu se va rezolva doar gandind pozitiv.Depresia este o boala organica, nu doar psihica,si se trateaza cu medicamente.Off...

...in a world filled with distrust,we must still dare to believe...