"Copilul trebuie "dresat" pavlovian ..." (2)

alice2004 spune:

Da, ai dreptate, un adevarat cerc vicios ... copilul va crede mereu ca nu este bun, pentru ca incercarile nu ii aduc reusitele instantanee .. pentru reusita trebuie exercitiu si ceva ambitie, eventual, nu stiu in ce masura putem aduce in discutie asa ceva la copiii mici ... dar cum cladesti increderea in copil ?? Facind lucrurile pentru el ?? Sau lasindu-l sa experimenteze singur, fata in fata si cu potentialele esecuri ??
Oau, nu stiam ca sint si dominatoare daca incerc din cind in cind sa pun copilul in situatii noi, ma refer la cele potrivite, adecvate visrtei lui, nu la pregatirea de astronaut ?!

Alice si Andrei
"Seen it all. Done it all. Can't remember most of it"
www.youtube.com/watch?v=DybPQjeBQF0" target="_blank">By an ion

narcisam102 spune:

Eu nu am tata (nu am crescut cu el), intre mine si fratele meu nu a fost niciodata vb de rivalitate, in general ne ignoram cu succes sau ne toleram reciproc (diferenta mare de varsta).
Din cate stiu eu...si din cate am vazut...in general parintii indiferent de sexul copiilor au tendinta de as incuraja odraslele. Pt as castiga cat mai repede independenta.
Tendinta de a te invinovatii de a te subaprecia, de a constientiza rezultatul actiunilor tale ex tau " nu ma descurc, mama face mai bine etc" din cate stiu eu apare la fiinta umana mult mai tarziu...parca ceva de 10-12 ani. Pur teoretic.
In practica si din experienta personala stiu ca de obicei se pune presiune mai mare pe primul nascut. De ce...pai trebuie sa ai grija de fratiorul tau, tu esti mai mare si sti...dar asta se intampla de obicei dupa o varsta pt ca nu poti cere unui copil de 5 ani de ex...sa aibe grija de unu de un an doar pt ca este mai mare...
Eu una nu am intalnit un copil care sa se creada prost adica poate e mai timorat, poate din cauza parintilor e adevarat cand acestia se cearta frecvent in fata copilului, cand se tipa la el cu regularitate sa dezvolte temeri dar sa se creada prost....zau nu am intalnit. Poate doar in cazul cand ii spui toata ziua esti prost, esti prost poate...dar o spune la fel cum ar spune si unul caruia ii repeti frecvent nu esti cuminte...
In ambele cazuri logica copilului este sa-ti arate ca este asa cum ai spus. Ca nu e cuminte sau ca e prost...Pe la 7-8 ani incep sa se vada rezultatele munci si copilul incepe sa se distanteze, sa se inchida in sine urmand procesul de devalorizare sau in alta extrema de invinovatire a parintilor.
Asta din pcdv pur teoretic. Ce am mai citit si eu in tinerete.
Dar asa cum spuneam e usor sa te dai cu presupusul din spatele calculatorului, linistita, si alta cand esti in fata faptului si copilul iti face o criza, sau il i-a pe NU in brate, cand te simti neputincioasa si frustrata ca poate l-ai carat 2 etaje in brate el zbatandu-se ca vrea pe jos, sau urland cat il tinea gura ca vrea...ceva...
Important e ce invatam una de la alta, cum vom reactiona data urmatoare, nu e improtant sa judecam pe cineva pt un fapt consumat. Adica oricum tu ca parinte iti faci procese de constiinta...oi fi reactionat bine, am gresit, daca traumatizez copilul...
nu cred ca cineva vine si povesteste aici pt a se lauda, cred ca atunci cand o faci este pt ca ai unele indoieli asupra a ceea ce ai facut dar poate ca efectiv nu sti cum e mai bine. Incerci sa deschizi un subiect sa vezi niste reacti care sa te indrume ...si ce gasesti...pietre...acuzatii...judecati ne fondate poate pe care din spatele monitorului nu ai cum sa le dovedesti ca ar fi gresite.

olympia spune:

Alice, eu nu vorbeam de tine. Chiar nu te cunosc deloc, nici nu-mi amintesc sa ne fi intalnit la vreo discutie pe forum, daca da si am uitat, scuze!
Ca idee, daca al meu copil se simte neputincios si se teme si eu ca parinte vreau sa-l ajut sa-si cladeasca increderea in el, nu-l pun in situatii noi si in niciun caz nepregatit. Lucram impreuna exact ce stie si ii place cel mai mult, ii laud acolo din plin progresele si cand el se simte confortabil fac un pas mic in fata... Mic! Si-l indemn prietenos sa ma urmeze. Nu-l fortez daca nu vrea, ii arat ce si cum si-i zic ca-s convinsa ca va reusi, cand va dori. El trebuie sa aiba incredere in mine, ca-l inteleg, ca nu-l fortez si ca nu-l judec pentru asta si ca nu-l abandonez niciodata in fata obstacolelor. Si daca i-am transmis asta si nu se mai indoieste, va face si pasul.

olympia spune:

Narcisa, nu ma refeream la tine, daca citesti ce am scris am zis mereu "poate", "se intampla uneori"...
Acum , fi sigura ca un copil poate zice "sunt prost, sunt rau , nu merit" si la 3-4-5 ani referitor la o multime de lucruri, de la urcatul pe tobogan la coloratul intr-un contur. Sunt si multe povesti pe forum despre asta.
Cand ziceam de presiune, nu ma gandeam la plasarea raspunderii de a ingriji fratele mai mic pe umerii primului nascut ci la temerile si asteptarile parintilor vis-a-vis de ce "trebuie" sa faca un copil de-o anumita varsta. De la sa stea in fund nu stiu-cand , sa apuce ceva, sa-i iasa dintii, sa paseasca singur fix la varsta de, pana la X activitati scolare/sportive/artistice care trebuie bifate pentru succesul lui de mai tarziu.
Dupa ce vezi ca nu-i deloc asa, ca viata-i plina de surprize, ca tiparele-so prostie, te mai relaxezi, capeti incredere si totul e mult mai usor. Presiunea pe al doilea copil e mai mica ca i-a netezit primul drumul.

anca74 spune:

Cu tot respectul pentru Felicia, eu nu-s de acord in totalitate cu ce a scris mai sus.
Nu-s de acord cu incuiatul in camera, nici cu lasatul singur sa zbiere si sa se tavaleasca pe jos, insa cu stabilirea unor limite - da.
Pe principiul ca ne pregatim copiii sa traiasca in societate, nu? Nu in padure.
Iar societatea, ca sa functioneze, impune niste reguli membrilor sai. Nu le permite sa-si dea unii altora in cap, sa fure, sa violeze, sa abuzeze de cei slabi, etc.

In acelasi spirit, daca nu impunem niste limite rezonabile copiilor nostri de mici, nu vor invata vreodata ca, uneori, trebuie sa fii rabdator pana primesti ceva ce-ti doresti mult, nu vor accepta sa li se impuna ceva (la serviciu, de exemplu, sau in relatiile lor viitoare), vor avea tendinta sa aiba ei mereu dreptate, vor fi egocentrici si indiferenti, ii vor manipula pe ceilalti in din jur pentru a obtine ce doresc, vor avea impresia ca totul le este permis, etc.

Probabil ca unele dintre voi isi doresc asemenea fii si fiice.
Eu nu.
Deaceea, incerc sa-mi invat fetita ca anumite lucruri sunt permise, iar altele nu, totul in functie de varsta ei actuala.

Exemplificare:
Aici a invatat sa manance singura de la 1 an si ceva. Nu eu am invatat-o, spre rusinea mea, ci la gradinita a invatat asta. Pe mine ma apucau pandaliile cand o vedeam ca manca cu manutele direct din farfurie sau ca-si turna canita cu supica toata pe ea. Deaceea, am continuat sa-i dau sa manance eu acasa, cu lingurita in gurita.
La gradinita, insa, manca in legea ei... ca indienii, fara furculita.

Dupa o vreme, mi-am dat si eu seama ca este totusi o chestie buna ca poate manca singura fiindca asa nu ma mai stresez eu sa-i indes mancarea in gurita pret de o ora. Am putut face altceva in timpul acela: mancare, spalat vasele, etc. O priveam din 2 in 2 secunde ce face cu mancarea si o incurajam sa pape tot.
Sa mai zic ca a inceput sa-mi placa ora ei de mancare? Cu alte cuvinte, m-am destresat cand am vazut-o ca e in stare sa se descurce si singurica. La 3 ani se descurca de minune la masa, inclusiv cu supici, ciorbite, etc., si insista sa-si taie singura carnita in farfurie.

Alt exemplu:
La gradinita ii incurajeaza sa invete sa se imbrace singuri inainte de 2 ani. Inca o data, nu eu am avut ideea asta geniala, ci gradinita.
Fetita mea isi punea singura pantalonasii de la 2 ani si ceva, apoi a invatat sa-si puna sosetele cum trebuie, si papucii/pantofiorii.
Acum, ca-i iarna, insista sa-si puna singura costumul de ski dimineata, cand ne pregatim de plecare la treburile cotidiene.
Cu cizmele e mai greu inca, dar vom fi in curand independenta si din acest punct de vedere.

De spalat pe dinti se spala singura (cu periuta electrica), se piaptana singura, stie sa-si faca dush singura.
Desigur, eu o inspectez inca si fac retusurile de rigoare, insa, per total, se descurca foarte bine singurica.

Eu chiar nu vad unde-i baiul sa-ti inveti copilul sa fie independent si sa faca cat mai multe lucruri singur.
Cu cat copilul este mai independent, cu atat sunt eu mai linistita, am mai mult timp pentru mine, deci sunt mai dispusa sa trec cu vederea traznaile ei zilnice. Inca le face.

Revenind la limitele care trebuiesc stabilite, eu sunt pentru asa ceva fara doar si poate.

De exemplu, Anna mea face nani cel tarziu la 8:00 pm. Asta-i limita impusa de mine. Ea, deobicei, e obosita cand vine de la gradinita, si vrea singura la nani in jur de 18:30-7:00 pm.
In weekend, insa, maximum la care o las sa stea seara cu noi este ora 8:00 pm.
Dupa care o iau de manuta, mergem sa facem o baita calda, ne cremuim, ne giugilim, punem pijamaua, ne spalam pe dintisori, apoi ne bagam amandoua in pat (deh, de meteahna asta cu adormitul in brate la mama nu am scapat inca, dar este in proiect anul asta) si citim o poveste.
In maxim 5 minute este adormita.
Daca protesteaza, ii spun cu blandete ca e ora de nani si ca daca nu doarme destul, a doua zi va fi obosita si nu va putea sa se uite la desenele ei preferate care incep la 7:30.
Iar ea intelege.
O conditionez?
Poate.
Dar asta este, altceva mai bun nu am gasit.

Alta limita ar fi ca nu-mi place zgomotul puternic si nu o incurajez sa urle sau planga pentru a obtine ce vrea. Nu-mi place asta deloc si insist sa-mi ceara frumos ceva, nu cu miorlaieli si urlete.
Daca vad ca nu asculta, nu-i vorbesc. Pana se linisteste si-mi spune ce vrea calm.
Desigur, la inceput nu a inteles neaparat ce vroiam sa-i comunic si a trebuit sa-i spun de mai multe ori ca nu-mi plac miorlaielile aiurea si ca ma enerveaza subit cand procedeaza asa.
Desigur, la inceput nu a vrut sau nu a putut sa ma asculte si, dupa niste mici "crize", am mai tipat la ea, chiar am pus-o in time out. Nu am stiut cum proceda altfel, iar resursele mele de rabdare erau cam la limita.
Dar acum plansetele aiurea cand vrea ceva sunt pe cale de disparitie.
Iarasi o conditionez?
In mod sigur.
Dar mai bine asa decat sa-mi pierd mintile.

Nu spun ca-s bune neaparat actiunile mele ca mama, dar, la un moment dat, trebuie sa invatam sa convietuim impreuna cu copiii nostri si sa ne respectam reciproc "limitele".

Dupa cum se vede, eu merg pe principiul ca nu numai copilul are drepturi, ci si parintele.
Nu as putea functiona pe un principiu unidirectional - copilul are intotdeauna dreptate si poate sa mi se suie in cap; are voie ca-i mic si nu stie.

Dupa mine, a fi parinte inseamna a veghea la bunastarea copilului, asigurandu-ne totodata ca stabilim niste cadre ferme si ca facem respectate anumite reguli.
Acest lucru este la fel de important, ba chiar esential pentru buna sa dezvoltare.

Nu e vorba, fireste, sa manifestam o autoritate dominanta si strivitoare, ci o autoritate respectuoasa si sanatoasa, care tine cont de nevoile copilului si care face in asa fel incat parintii sa nu fie temuti, ci respectati.

Intre 2 si 5 ani, copiii capata notiunile de respect si autoritate, se familiarizeaza cu disciplina si invata sa traiasca dupa regulile si constrangerile stabilite.

Evident, tot la varsta aceasta «atat de dragalasa», parintii au tendinta sa indeplineasca cele mai marunte cerinte sau dorinte ale copilului si sa-i tolereze orice.

In asta consta provocarea parintillor: sa stie sa stabilieasca limite, sa stie sa spuna «nu»!

Spun asta in caz ca mai sunt aici alte mamici ca mine, carora nu le este teama de lobby-ul altor mamici "perfecte".

olympia spune:

Unii zic de mere, altii raspund cu pere, "sunt de acord cu ce-a scris, dar nu-s de acord cu ce n-a scris" ... Si dai razbel cu "mamicile perfecte", care-or fi alea?!?
Anca sunt mai multe expresii, cuvinte care mi-au atras atentia in postarea toate subliniaza impartirea clara parinti-copii pe pozitii opuse , copilu' cere si parintele da , dar numai in anumite conditii, daca cere frumos, daca nu-i parintele nervos, reguli clare constrangatoare, care trebuie respectate...
Omul-parinte si omul-copil au mii de nuante si mii de cai de a se cunoaste si comunica armonios, dar asta numai daca ai curaj sa vezi dincolo de reguli.

anca74 spune:

Olympia, imi cer scuze daca nu sunt in asentimentul tau sau al altora aici.
Nu am postat ca sa fiu analizata ce fac si cum fac cu fetita mea, ci pentru a oferi o alternativa la curentul general acceptat pe DC in legatura cu AP si noile metode de crestere a copiilor.
Da, se poate proceda si altfel. Si rezultatele sunt satisfacatoare din punctul meu de vedere, evident.

Sincer, putin imi pasa ca nu procedez cum procedezi tu sau altii cu proprii copii. Am trecut deja de ceva vreme de etapa la care chiar ma chinuiau intrebarile daca fac bine ce fac cu fetita mea comparativ cu metodele moderne romanesti de crestere si educatie a copiilor, ridicate aici la rang de nec plus ultra, iar daca este sa ma compar cu cineva, apai ma compar cu mamicile din tara in care locuiesc ca doar tot e vorba sa comparam merele cu merele, si perele cu perele, nu?

Vroiam doar sa incurajez alte mamici, din tara sau de pe alte meleaguri, care nu-s exact pe linia generala incurajata de AP-istele de pe DC in materie de crestere si educatie a copiilor, sa posteze mai des si sa provoace la un dialog constructiv si un schimb de pareri respectuos dintr-o tabara si dintr-alta.
In caz ca este posibila un atare dialog.
Am avea cu totii de castigat, si de-o parte, si de alta, vazand si alte maniere de abordare a perioadei acesteia atat de spectaculare din viata copiilor nostri. Si aici ma refer la altceva decat AP.

alex_andra spune:

Din pacate, anca, acest dialog nu prea este posibil, pentru ca ar aparea imediat injuriile, etichetarile de "copil abuzat" si scormonirea prin arhive, scormonirea pe diverse alte site-uri, gen FB, pentru a afla orice detaliu care poate fi interpretat si folosit negativ.
Din pacate, sunt persoane pe aici care intr-adevar pot face mult rau.
Uite- situatia lui simali.
Din pacate , oricine nu este "AP", asa cum este vazut aici, pe DC, este privit (nu de toate "AP"-istele) ca un om bun de pus la zid in piata centrala.

narcisam102 spune:

olympia spune:

"Mere si pere", Anca, era fix in legatura cu citatul Feliciei, n-ai inteles. Nu esti de acord cu ea, zici tu, de fapt ai fost de acord cu tot ce zicea acolo, ai zis tot tu. Da' nu esti de acord probabil din principiu, ca stii ca ea crede in AP.

Spui asa:

"Cu tot respectul pentru Felicia, eu nu-s de acord in totalitate cu ce a scris mai sus.
Nu-s de acord cu incuiatul in camera, nici cu lasatul singur sa zbiere si sa se tavaleasca pe jos, insa cu stabilirea unor limite - da.
Pe principiul ca ne pregatim copiii sa traiasca in societate, nu? Nu in padure.
Iar societatea, ca sa functioneze, impune niste reguli membrilor sai. Nu le permite sa-si dea unii altora in cap, sa fure, sa violeze, sa abuzeze de cei slabi, etc.

In acelasi spirit, daca nu impunem niste limite rezonabile copiilor nostri de mici, nu vor invata vreodata ca, uneori, trebuie sa fii rabdator pana primesti ceva ce-ti doresti mult, nu vor accepta sa li se impuna ceva (la serviciu, de exemplu, sau in relatiile lor viitoare), vor avea tendinta sa aiba ei mereu dreptate, vor fi egocentrici si indiferenti, ii vor manipula pe ceilalti in din jur pentru a obtine ce doresc, vor avea impresia ca totul le este permis, etc.

Probabil ca unele dintre voi isi doresc asemenea fii si fiice.
Eu nu."


Eu sunt foarte incantata ca mama daca ai mei nu accepta impuneri ci aleg si accepta ce este in interesul lor. Te asigur ca nu-s egocentrici, nici indiferenti, nici manipulatori. Sa nu faci rau altuia poti invata si intelege fara sa ti se impuna. Nu vreau sa-i cresc ca soldatei disciplinati incautare de sef sa le zica ce sa faca si ce nu.
Din ce am citit pe forum pana acum, adeptele curentului AP au comentat de regula, o actiune concreta, o anume metoda a unei mame si posibilele ei implicatii, asta insa e se pare ceva ce face AP periculos din start pentru unii useri.
Nefiind AP(fie si numai ca n-am citit nici macar o lucrare despre asta, numa ce am aflat pe forum) dar fiind total anti-dresaj, ma retrag.
Arena va apartine!