Copilul captiv (9)

histamina spune:

alba,nu mai cauta sa iti faci rau.sunt pretexte pentru ca te doare, nu poti sa rupi lantul.
fata, doare,dar fa-o! pentru tine, pt copii tai.
iarta-ma ca-s dura.
bunicii copii captivi,tata copil captiv,mama disfunctii emotionale mari, eu copil captiv pana la un moment dat.
a fost greu,infernal.acum ma iubesc, demnitatea mea ca si a ta si a lui nu au pret.sunt un om liber si spun si rad si sunt fericita.

pitzinuca spune:

Draga Alba,

Imi pare atata de rau pentru cele prin care ai trecut!!! Plang incontinuu de cand ti-am citit mesajele.

Nic nu stiu ce sa iti spun, cum sa iti spun, vreau doar sa te iti spun ca esti o femeie minunata, si ai fost un copil minunat, esti un om puternic, ai un suflet frumos, ai fi putut foarte usor sa copiezi modelul parintilor tai si sa duci mai departe abuzurile catre copiii tai.
Povestea mea nu se aseamana cu a ta, insa si eu m-am simtit un copil captiv, fara iubire, cu mult greseli din partea parintilor. Si eu nu am puterea ta, eu repet modelul mamei, nu reusesc sa ma desprind.

Daca ai timp, citeste si partile anterioare ale subiectului, ele sunt pe prima pagina a acestui capitol.

Dupa parerea mea, mama ta are probleme foarte grave, e un om bolnav, nu e intreaga la minte. Te-ai gandit vreodata la asta? Iar tatal tau este un las. Niciunul din ei nu v-a meritat.

Alba, trebuie sa te rupi de ei, e singura solutie. Nu trebuie sa ii iertti daca simti ca nu o poti face. Nu te infuriezi pe trecutul tau, pe parintii tai? Ce faci cu sentimentele acestea? Cum de ai laat niste oameni asa nocivi in prezenta copiilor? Asa cum au fost parinti doar cu numele, asa sunt si bunici doar cu numele. Mai degraba te imprietenesti cu ceva batranei din cartier de treaba si ii pui in relatie cu copiii, decat sa mai permiti prezenta parintilor langa copii.

Cu sora ta discutati despre ce vi s-a intamplat? Probabil si ea sufera la fel de mult ca tine.

Iti recomand si eu sa incepi terapia, neaparat, trebuie sa te rupi impacata de ce a fost, sa incepi o viata noua, fericita. Meriti asta! Daca ai avut puterea sa te mentii o persoana echilibrata, sa studiezi, sa iti formezi o familie, trebuie sa ai puterea de a face acest ultim pas, sa devii fericita!

Eu te imbratisez straaans de tot, si daca vrei a imi scrii, o oti face oricand, m-as bucura

emanouela spune:

Alba, omul are o capacitate extraordinara de autoaparare si este capabil de orice pt asta.
Faptul ca acum scotocesti in amintiri si le mai si scriii e un pas, e al 2-lea pas ...primul a fost cand ai constientizat ca ai avut parte de o anormalitate. Nu e usor, daca vrein sa pornesti la "drumul" asta al vindecarii, e chiar grelut....fa-o corect, indrumata de un specialist, astfel vei urma cel mai sigur drum.

Clori spune:

Mari si Alba, imi plange sufletul citind mesajele voastre! Dar ma bucur ca scrieti aici, e locul potrivit pentru voi, un mediu sigur, unde sa va deschideti inimile si sa plangeti ranile din ele, alaturi de alti oameni care au trecut prin asta.

Mari – intotdeauna se va intampla ceea ce povestesti referitor la senzatia de vinovatie pe care ti-o induc parintii tai. E un sistem de aparare al lor. E greu sa recunosti, la un moment dat cat de mult ai gresit, e greu sa recunosti ce i-ai facut copilului tau, mai ales cand nu stii sa repari sau crezi ca nu poti sa mai faci asta. Parintii tai nici nu viseaza cat de mult ar inseamna pentru tine ca macar de acum incolo lucrurile sa se petreaca altfel intre voi. Si atunci prefera sa se prefaca ei victime in fata ta gen „cat m-am sacrificat eu pentru tine si tu nu apreciezi!” Si atunci te simti tu calaul si, implicit, ajungi la sentimente de vinovatie... E o manipulare psihica.

Renunta! Ranile din sufletul tau nu se vor vindeca printr-o reconciliere cu ei, ci cu tine si cu trecutul tau! Tu trebuie sa inveti ca meriti sa te iubesti, sa te respecti, sa te aperi... Indiferent de relatia cu parintii tai sau cu oricine altcineva. Numai atunci vei fi vindecata si trecutul nu va mai avea putere asupra ta, cand vei putea sa-ti spui tie insati ca nu vei mai lasa sa ti se intample asta niciodata si vei face ceea ce trebuie pentru tine!

Alba – da, exista fosti copii captivi care astazi sunt vindecati si pot sa se gandeasca la relatia cu parintii fara sa mai planga, fara sa-i mai doara. Eu sunt unul dintre ei. Drumul a fost greu si dureros si a durat ani de zile... Dar am reusit! Trebuie sa fii intotdeauna sincera cu tine, sa nu te mai pacalesti ca, intr-o zi, parintii tai se vor schimba si iti vor da lucrurile dupa care tanjesti. Orice om cu care nu poti sa ai o relatie autentica nu merita sa fie langa tine! Nu merita sa-l lasi sa te raneasca din nou si din nou...

N-o mai lasa pe fata ta sa vorbeasca la telefon cu bunica ei. Mama ta nu face decat sa incerce sa te manipuleze prin copil („vezi? daca nu te comporti cum trebuie, pe copilul tau il doare! si tu ai facut asta! pentru ca nu vrei sa te comporti cum trebuie ca sa mai vin pe la voi...”) Iar copilul tau sufera! Iar mama ta doar reitereaza cu fiica ta relatia pe care a avut-o cu tine cand erai mica si depindeai de ea iar ea putea sa-ti dicteze ce sa faci, sa te raneasca, sa te manipuleze... Ai dreptate, fiica ta e prea mica acum sa inteleaga, ca sa poti sa-i explici relatia cu mama ta. Dar poate reusesti sa o tii departe de ea altfel.

Te rog, nu dispera! Am trecut si eu prin asta, prin stari de deprimare nesfarsite, cand mi se parea ca toata viata o sa stau si o sa-mi analizez trecutul si o sa las viata sa treaca pe langa mine, fara sa fiu in stare sa mai traiesc vreodata in prezent. Dar pana la urma s-a terminat. Am ajuns la liman. E doar o etapa, atat. Si merita sa mergi inainte, merita sa te vindeci, sa nu mai lasi trecutul sa-ti conduca viata ci sa fii tu, asa cum vrei tu, un om liber si fericit!

mari9 spune:

Clori,multumesc mult pentru cuvintele tale.Inseamna mult pt mine.

Cum sa fac sa le spun copiilor mei ca legaturile nostre cu bunicii s-au sfarsit?Pt ca ei vor sa-i vada.Au fost si ei jigniti si pusi in situatii penibile,dar sunt prea mici ca sa inteleaga.As vrea sa ramana in aminitirea lor atat.Incep sa creasca si lucrurile vor degenera rau...

Pitzinuca,da,cred ca si ai mei sunt bolnavi la cap,de fapt sunt sigura de asta.

alba68 spune:

Va multumesc tuturor, cuvintele voastre sint mingiieri blinde pe ranile sufletului meu.
Eu nu am intrerupt relatia intre fata mea si bunici, (baiatul e mai mic si vad ca de cind a plecat mama nu mai vorbeste romaneste, deci indirect e imun la ce poete sa spuna "bunica"). Nu vroiam sa repet ceea ce a facut mama cu mine si tata, nelasindu-ma sa vorbesc cu el (chiar daca traia in casa cu noi si ei nu erau divortati).
Dar mai ales dupa ce mama i-a spus fetei mele de avort, inteleg ca situatia e complet diversa. Am vazut ca ea mereu ma vorbea de rau la copii cind statea aici, ca nu sint mama buna, dar eu eram dispusa sa platesc si acest tribut, stiind ca ei, copiii, stiu sa judece singuri si ca vor intelege singuri. Si mai ales ca credeam ca e important pentru ei sa aiba bunici. Acum stiu ca nu pot sa o las pe mama sa continue sa vorbeasca cu fata mea si de fiecare data sa o faca sa plinga. Cind vorbeste cu fata pun microfonul tare ca sa aud ce-i spune si vad ca-i spune cu placere sadica ca nu va mai veni aici niciodata. Adevarul e ca acum nici eu nu vreau sa o mai vad si sa o mai primesc in casa mea, iar ea (mama) care sigur vrea sa mai ma ravaseasca "un pic" zice fetei mele ca nu mai veni aici niciodata (copilul o intreaba mereu cind vine) sperind ca in felul asta eu sa o mai chem aici de dragul copilului.... Ce mecanism diabolic.
Alaltaieri dupa ce din mai anul trecut nu am auzit-o decit de 2 ori la telefon (Craciun si ziua fetei mele), ma cheama ptr. prima data "preocupata" ca a auzit ca baiatul a avut varicela acum 2 saptamini (a auzit de la tata care a vorbit cu sora mea). Vorbea ca si cind intre noi nu ar exista nici o problema si ca si cind ne-am fi auzit cu o zi inainte.
Ceea ce e interesant ca eu am o amintire placuta de copilaria mea, eu, o incurabila optimista, fiind copil batut crunt in fiecare zi de mama mea, pastrez amintiri placute. Am avut noroc sa gasesc in scoala un ambient sanatos, am gasit printre anumite profesoare un exemplu de urmat(eram si preferata unora din ele si asta ma magulea enorm).
O admiram mult pe profesoara mea de romana, iar ea ma aprecia cu toate ca eu ma intrebam mereu de ce eram preferata ei cind in clasa erau alte 7-8 copii extrem de buni si de talentati...Admiram aceste doamne profesoare care se comportau cu mine omeneste. Mama, care in anumite conditii parea o femeie respectabila, cind facea scandal cu tata, nu mai avea limite si din gura ei ieseu expresii groaznice, pe care nici un copil nu ar trebui sa le auda (tip -scuzati-ma- sexul oral pe care l-ar fi practicat tata cu amantele lui). Eram copil si nici nu stiam ce inseamna aceste lucruri. Cind am crescut a inceput sa-mi vorbeasca de obiceiurile ei sexuale cu tata, sau mai exact ceea ce facea tata si ea nu vroia. Eram scirbita; aceste lucruri un copil nu trebuie sa la auda. Ea se astepta ca eu crescusem si ca ma duceam la tata sa-l iau de urechi sa-i spun ce sa nu faca si ce sa faca. Eram scirbita de lipsa ei de tact, de lips ei de eleganta... De cind eram domnisoara urla in gura mare ca "femeia e wc-ul barbatului"; expresii de mahala cara ma jigneau profund si care-mi puteau conditiona negativ dezvoltarea. Scuzati expresiile de deasupra, dar astea faceau parte din viata noastra din fiecare zi si ma afectau enorm. Culmea ca nici acum la batrinete nu a scapat de aceste obsesii si se cearta cu tata folosind expresii urite de fata cu copiii. O facea cind era aici.
De cind a plecat e mai bine. Ne e greu ca sintem intr-o tara straina unde nu avem nici o ruda (sotul meu nu are nici o ruda in viata, nici in tara lui de origine, daramite aici). Dar cel putin sintem linistiti.
Va multumesc inca o data tuturor si va urez multa putere si liniste sufleteasca. Noi, cele care citim acest capitol stim ca puterea si linistea sufleteasca sint ceea ce ne dorim mai mult.
P.S Pitzinuca, multumesc mult ptr.cuvintele tale, am cautat pastarile la care te refereai, dar nu am gasit. Iti urez sa fii o mama fericita, senina sa poti darui copiilor tai toata iubirea de care au nevoie.
O zi senina tuturor.
A

alba68 spune:

Buna intrebare Mari9: "cum sa le spun copiilor ca relatiile noastre s-au intrerupt ?"
Cit pot ei sa inteleaga si mai ales cit poate sa-i doara odata ce i-au cunoscut si stiu ca au bunici ?
Si mai ales o zi, intr-un viitor, nu-mi vor reprosa ca nu le-am dat oportunitatea sa se "bucure" de bunicii lor ?
Greu, foarte greu.
O zi senina
Cu drag
A

oxalis spune:

Alba, cred ca Pitzinuca se refera la prima pagina a acestui capitol, unde sunt enumerate celelalte 8 capitole ale subiectului 'Copilul captiv', in ordine cronologica. Fiecare capitol are in jur de 20-30 de pagini. E o lectura dureroasa, sunt multe povesti de viata absolut incredibile, dar cred ca postarile respective au fost cheia care a deschis multe inimi si a dat de gandit multora dintre noi. Sper sa-ti fie de folos si tie!

pitzinuca spune:

Draga Alba,

Te rog nu ii mai supune pe copiii tai la mprezenta sau auditia oricarui dintre parintii tai.
Tu stii cat de nociva este mama ta, e ca si cum ai stii ca ii supui pe copii la abuzuri si o faci cu buna stiinta. Pe bune, astia nu sunt parinti / bunici si o stii si tu, oricat de rau ar durea.

La intrebarea voastra, a ta si a lui Mari9 (Mari), cred ca ar trebui sa le explicati la nivelul intelegerii copiilor.
Alba, fata ta deja stie si are deja sentimente negative fatza de mama ta, acestea i-au fost deja induse, rautatea se simte. Ii poti spune ca bunica trece printr-o perioada dificla, care o face sa fie mai rea si mai morocanoasa, si ca este bine ca voi sa luati o pauza pentru ca va face sa va simtiti rau. Nu ii spui ca bunica o iubeste / nu o iubeste, nu trebuie sa intri in detalii, sau daca te intreaba poti sa ii spui ca din cauza bolii nici bunica nu stie ce simte fatza de ea.

Incet incet trebuie sa dispara din viata voastra. De ce sa fie copiii incarcati cu astfel de sentimente si abuzati emotional? De ce? Doar pentru ca s-a nimerit ca ei sa fie bunicii lor?

Postarile despre care spuneam sunt pe prima pagina a acestui capitol: noi acum am ajuns la pagina 9, alege pagina 1 si in prima-prima postare, sunt capitolele anterioare ale subiectului.

Duminica placuta

Clori spune:

Mari, grea intrebare ce sa le spui copiilor. Depinde de multe lucruri.

Daca ai de gand sa continui relatia cu parintii tai, parerea mea e ca ar trebui sa discuti cu parintii cum anume sa se desfasoare relatia lor cu copii tai. Sunt copiii tai! Ai tot drepul din lume (si obligatia chiar) sa ii aperi! Trebuie sa fii foarte ferma cu parintii tai, sa le explici ca, in cazul in care nu se conformeaza hotararilor luate de tine, exista posibilitatea sa le interzici accesul la nepotii lor, spre binele acestora. Bine pe care tu singura esti in masura sa-l stabilesti, fiind copiii tai.

In cazul in care ai luat hotararea sa inchei relatia cu parintii tai, pentru o perioada de timp sau pentru totdeauna, parerea mea este sa le spui adevarul copiilor, in masura in care pot ei sa-l inteleaga (nu ai scris ce varste au). De exemplu, cred ca poti sa le spui ca esti suparata pe parintii tai si nu o sa va mai vedeti o perioada, fara sa intri in amanunte. Deseori copiii simt cand sunt mintiti si isi fac propriile scenarii (gen ei sunt de vina...), asa ca e mai bine sa le spui adevarul, atat cat poti. Oricum, daca ai hotarat sa faci terapie, poti sa discuti si cu psihologul tau problema asta.

Acum referitor la ce ai scris, ca ai senzatia ca parintii tai nu sunt sanatosi. E posibil sa aiba probleme emotionale grave care, in timp, sa fi degenerat in narcisism patologic, de exemplu, cum cred ca este cazul mamei Albei, din ceea ce a scris, si a mamei mele... Eu cred ca aceste "boli" sunt tot sisteme de aparare ale lor dezvoltate in timp, duse la extrem, daca vrei. Din pacate nu prea ai ce sa faci in acest caz, decat sa te concentrezi asupra ta si sa lucrezi la tine, sa-ti urmezi calea catre vindecarea de urmarile abuzurilor suferite in copilarie.

Va imbratisez cu drag pe amandoua.