Copilul captiv (9)
Raspunsuri - Pagina 7
mari9 spune:
Vai,Tilia,tare mi-e teama ca ai dreptate.Am fost la spital si am vorbit cu mama fetei.No comment
Tilia spune:
Obisnuiam sa cred ca sunt niste monstri, oamenii astia. Acum ma gandesc ca reactioneaza astfel pentru ca nu sunt capabila sa gestioneze rezultatele reale ale greselilor facute.
spiridusha spune:
Salut, eu sunt spiridusha Alexa!
Ok, deci am descoperit topicul asta acum ceva timp, vreo 2 saptamani, citesc pe bucati (cat am timp) si imi propusesem sa citesc toate capitolele inainte sa postez. Nu am reusit, momentan am ajuns undeva la cap. 3 si merge greu cu cititul.
Sincer nici nu stiu de unde sa incep. Eu fac psihoterapie psihanalitica de un an si cateva luni, imi place, se vad rezultate, dar mi se pare si al dracu de greu. Momentan am inceput sa se deschida borcanele cu trairi si sentimente care au stat inchise toti anii astia... (am 25) si ma simt ca in mijlocul unei furtuni.
M-am nascut din 2 copii captivi.(cred eu). Maica-mea are niste parinti care au avut o relatie/casnicie dubioasa, ei sunt oameni de la tara, simpli, cu multi frati, cu dragoste de la parintii lor primita pe bucati. Bunicul meu matern a fost mereu o persoana autoritara, dura, care o batea pe bunica. Solutiile la "probleme" veneau prin violenta. Bunica a fost mereu supusa in familia lor. Maica-mea evident o victima. Bunicii au mai avut inaintea ei un baiat care a trait vreo 3 saptamani si toata viata l-au regretat. Maica-mea a fost copilul "nedorit" care pur si simplu nu era baiat, nu era idealul. Maica-mea a fost copilul caruia intotdeauna (si acum la aproape 55 ani) i-au spus ca nu e in stare de nimic, ca nu au dorit-o, "ce bine era daca aveam un baiat", etc. Bunicii mei mereu au controlat-o, dominat-o, s-au jucat cu ea ca si cu un yo-yo. Maica-mea e dependenta de ei si acum.
Undeva pe la 22 ani s-a aruncat in bratele unui tip, s-a casatorit cu el, ala o batea (continuarea patternului din familia de origine..). Bunicii "au salvat-o din mainile aluia" (pentru asta se cere recunostinta eterna..) si pe la 27 ani bunica-mea impreuna cu o prietena de-a ei i-au gasit un tip. :D Pe taica-miu. Aici e o nebuloasa pentru mine, pentru ca nu inteleg cum de bunica-mea i l-a prezentat (aka bagat pe gat) apoi toata viata l-a batjocorit ca nu e bun pentru fi-sa.
Tata vine dintr-o familie cu parinti simpli (ceva mai educati decat bunicii materni, mai umblati), dar cu tata alcoolic. La fel e si el.
Pana sa ma aiba pe mine, maica-mea a facut cred ca in jur de 15 avorturi. Pe mine ma ingrozeste asta si i-am spus si terapeutei mele ca mi-e groaza ca m-am nascut dintr-un loc unde au murit alti copii.
M-a avut pe mine, din povestirile ei, sarcina a fost un chin, a fost greu, un chin, nasterea un chin, cresterea mea un chin, eu am fost chinul vietii ei. Habar n-am ce asteptari avea...dar probabil ca idealul nu a batut cu realitatea si nah..a reiesit greul si chinul.
Undeva pe la 9 luni-1 an, bunicii meschini si diabolici au alimentat greul asta al lui maica-mea sugerandu-i "da-ne noua copilul si ti-l crestem noi, tu du-te la munca, ca uite ce greu e cu banii, etc". Eh si asa am ajuns eu la bunici. Maica-mea a scapat de chin cumva, bunicii aveau si ei ocupatie si o aveau si pe maica-mea la mana.
Pe scurt, copilaria mea a fost brazdata de violentele dintre bunici, limite si constrangeri stupide, inhibarea personalitatii mele, manipulare, scandaluri intre parinti si bunici, reguli haotice, dublu rol maternal (a fost etern o competitie intre ele, cine e mai buna...si cu toata competitia uitau/uita de nevoile mele).
Eu momentan nu gasesc niciun motiv sa o iubesc pe maica-mea. Nu reusesc sa dau uscaturile la o parte si sa vad o parte buna in toata povestea asta. Ea considera ca m-am nascut ca sa ii rezolv problemele, sa o salvez, sa o eliberez, bunicii m-au investit "sa le aduc o cana cu apa" si cu recunostinta eterna... Niciodata nu m-am ridicat la cerintele ei, niciodata nu era multumita. Mereu "stergea cu mine pe jos" emotional, ma culpabiliza si arunca pe mine toate frustrarile ei.
Acum are 54 ani, cand eram insarcinata cu Cristi mi-a zis ca ea vrea sa divorteze, ca acum ca sunt la casa mea nu o mai tine nimic legata de taica-miu, ca ea vrea sa fie libera si sa-si traiasca viata. Urechile mele au auzit replici ca "dar poate nu te-am vrut, tu nu intelegi?" si "toti astia 24 ani au fost un chin"... Si asa ai mei au divortat, maica-mea i-a facut vant lui taica-miu. El e un fel de presh in fata lui maica-mea, a acceptat divortul fara sa cracneasca, desi nu vroia, eu am suferit enorm. Toata lumea imi baga pe gat povestea cu "eh, esti mare acum, trebuie sa intelegi". NU, nu am inteles nimic din toata povestea asta!!
In fine, maica-mea este o egoista de mare clasa. Nu ar face nimic care sa o scoata din zona ei de confort, nu a fost in stare sa stea cu copilul meu (gen baby sitting) si mi-a spus niste lucruri urate si asa ca nu am mai apelat deloc la ea... ma solicita mereu financiar si e deranjanta treaba, tinand cont ca nu o intereseaza daca noi avem lapte pt copil sau daca avem ce manca...si multe multe multe de care nu vreau sa imi mai aduc aminte ca ma umplu de trairi negative.
Momentan habar nu am ce sa fac. Imi vine sa ii vars sacul cu naduf in fatza, sa ii spun tot ce am pe inima. Sunt sigura ca nu va intelege, ca e convinsa ca ea m-a crescut bine, ca "nu avea ce face, trebuia sa munceasca sa avem bani", si ca asta a fost situatia. Sunt in punctul in care nu vreau sa mai am contact cu ea. Nu simt nevoia sa iert, sa accept, sa inteleg, sa etc. NU si NU. Multumesc pentru ca ma ascultati si va urez un an mai frumos!!
Mami de 
Cristi (09.03.2011) si 
cu 
Andrei 31+
Everything happens for a reason!
Ce-ar spune copilul care ai fost despre adultul care esti?
nelia spune:
Spiridusha, 
. Scrie-i! Observ ca ai un scris lin si usor, pune pe hirtie tot ce ai adunat, da tot afara, pune scrisoarea bine si da-o mamei tale cind termini terapia, daca vei mai simti nevoia sa-i spui adevarul crud. Ma indoiesc ca il poate duce acum si nici tu nu cred ca poti sa duci reactia ei la ceea ce va afla, insa asternutul pe hirtie a tot ceea ce ai descoperit prin borcanele alea care incep sa se deschida ar putea sa te ajute pe tine.
alba68 spune:
Buna seara tuturor,
sint noua pe forum, acesta este primul meu mesaj aici. Am citit mesajele legate de acest subiect si ....cred ca am mare nevoie de ajutorul vostru. O vorba buna, o incurajare, un sfat. Sint si eu copil captiv, sau copil abuzat sau decretel niciodata acceptat. Mama nu m-a vrut si nu aveam nici 10 ani cind mi-a spus ca a incercat sa ma dea afara. Cu chinina. Dar nu a reusit. Cind mi-a facut aceasta destainuire, nu am ramas surprinsa, simtem pe pielea mea ca nu eram un copil iubit. In viata ei mama mea nu m-a sarutat sau imbratisat. Decit citeva incercari anemice si de convenienta de fata cu altii. Dar niciodata cit am fost singura cu ea nu m-a imbratisat. Cu ce sa incep ?
Batai groaznice, cu umerasul de lemn, care avea cirligele alea de fier, ma inghesuia intr-un colt si ma batea in jur de o ora. De cind invatasem ora, ma uitam la ceas ptr. a vedea cit mai dureaza. Si un alt semnal era atunci cind incepea sa gifiie de oboseala. Doar cind obosea, ma lasa. S-a urcat pe mine si m-a intepat cu acul (eram la scoala generala)si ma ameninta mereu ca ma inteapa cu acul. M-a batut pina am vomitat cheaguri de singe. Care era vina mea ?
Ptr. ca vorbeam cu tata. Nu aveam voie sa vorbesc cu tata ptr. ca el o insela si atunci ea nu ma lasa sa vorbesc cu el.
Am crescut numai cu dracuieli, blesteme si amenintari: "eu te-am facut, eu te omor".
La liceu am descoperit un nodul la sin, iar mama nu a vrut sa ma duca la doctor. M-a dus tata; cit de penibil sa merg la un consult la sin ptr. prima oara in viata mea cu tata. Mai incolo cind colegele de servici ale mamei i-au zis (ptr. ca ea le povestise ce am) duceti-o doamna F la doctorul cutare ca e bun...si asa m-a dus si mama la un consult. Se banuia o tumoare maligna. Au fost citeva luni groaznice, nu vroiam sa mor, iubeam prea mult viata. La sfirsit s-a ajuns la concluzia ca nu era tumoare maligna, dar...la putin timp dupa aceasta perioada groaznica, cind mama ma certa si striga la mine imi spunea: "CANCEROASO". A fost teribil...Nu si-a cerut niciodata scuze. Mai tirziu am fost internata 3 luni in spital cu apa la plamini si imi spunea ca nu mai vine la mine in spital ca dupa 8 ore de munca e distrusa (spitalul era la 30 de minute de serviciul ei....). Cind m-am intors din spital nu a vrut nici sa-mi gateasca si nici nu ma tineam in picioare. Craciunul acela (ultimal facut in Romania) am mincat cartofi projiti cu zeama de varza. Asta ptr. ca doctorul inainte sa ma externez, tot intreba de parintii mei, ca nu-i vazuse inca (de cadouri si de bani ma ocupam eu, ca lucram), mama nu trecea pe la doctor ca sa nu fie oblgata sa dea ceva. In sfirsit odata a prins-o in salon si a luat-o deoparte si i-a zis: trebuie hranita bine, protejata... Din acel moment mama nu a mai gatit si a vea congelatorul plin de carne. M-am casatorit in graba cu fostul meu sot, fara sa-l cunosc prea bine si bineinteles a fost o casatorie ratata. Eu, care nu stiam ce inseamna sa am alaturi parinti iubitori (alta data va voi spune de ce zic parinti, deci amindoi), deci eu abia am cunoscut pe cineva care mi-a spus 2 cuvinte blinde, am crezut ca sint iubita. Casatorie ratata, citeva luni inainte de despartire ramin insarcinata si cum el a zis ca nu era momentul, eu cu un servici part time de 2 ore pe zi, intr-o tara straina....am avortat.
Citeva luni dupa avort m-am despartit, iar citiva ani dupa m-am casatorit cu actualul meu sot. Am doi copii frumosi si sanatosi, care nu au alti bunici in afara de parintii mei. Asa ca dupa tot ce a fost in trecut i-am adus in vest. Tata venea si pleca, dar mama statea mereu. Credeam ca poate ca bunici se vor comporta altfel. Nu a fost sa fie. Cum a facut o viata intrega cu mine si cu tata, sa ne puna impotriva, imi spunea ca el e "criminal" (in sensul ca o omoara pe ea cu zile), nenorocit , etc, iar eu nu aveam voie sa vorbesc cu el. La fel a inceput sa faca cu copiii mei - I-a spus fetei mele ca eu mi-am omorit primul meu copil (i-a spus de avort), gesticula si zicea : "intreab-o pe maica-ta unde e primul ei copil, ca l-a omorit". Din acel moment am inteles ca femeia asta vrea sa ma distruga. M-a ajutat mult si blogul Analiza tranzactionala, i-am recunoscut pe parintii mei ca familie schizofrenogena si am inteles ca nu se vor schimba niciodata. De atitea ori ma intorceam in Romania sau ii aduceam aici ptr. ca ma gindeam ca poate e ultima data cind ne vedem si e pacat sa nu ne apropiem macar in ultima clipa. Dar ei vor continua sa ma raneasca. Problema mea de acum e ca tot ce mi-au zis si mi-au facut in decursul acestor ani e ca si cum s-ar fi acutizat, ca si cum le-as percepi pe toate deodata, acum. Cuvintul "canceroaso" imi rasuna in urechi acum dar e mai dureror ca atunci cind l-am auzit prima data.
Am nevoie de voi, de o vorba buna, poate voi vedeti lucrurile altfel. Eu stiu ca nu sint iubita de parintii mei, dar acum la mai bine de 40 de ani am nevoie de dragostea lor. Ii aud tot mai rar la telefon, eu evit sa ii aud ptr. ca ma simt rau. Dar ma intreb: mama nu-si da seama cit sufar ? Nu e vorba de orgoliu la mine, e vorba de faptul ca acum ma simt asa de fragila, inauntru sint distrusa. Sitn luni de cind dorm 3-4 ore pe noapte. Cind eram copil aveam o mare forta sa trec peste ce am trecut, acum sint doborita.
Scuzati-ma pentru acest mesaj asa de lung si va multumesc tuturor ptr. orice cuvint veti gasi si ptr. mine.
O sera linistita.
A
miriama spune:
draga de tine!! nu ne spui nimic de tatal tau, dar mama ta e sanatoasa la cap? mai ai frati? cu ei cum se comporta? si cum adica sa-i spuna copilului tau ceea ce i-a zis? pai ar fi zburat in aceeasi secunda... nicidecum s-o mai aduc la mine! Mare-i gradina Ta, Doamne!
parerea mea ca trebuie sa te concentrezi pe copiii tai si pe sotul tau (sper ca el iti e alaturi) si sa lasi in urma trecutul; stiu ca e greu, aproape imposibil, insa ofera tu copiilor tai ceea ce tu nu ai avut.
O sa vezi ca puterea de a depasi vine din tine cand iti strangi copiii in brate si le spui ca ii iubesti si ii ocrotesti si le esti alaturi mereu.
Desigur ca terapia te-ar putea ajuta, dar daca n-ui posibil, atunci muuuulta vointa din partea ta, concentrare pe prezent si usa inchisa in spate te vor ajuta sa depasesti. Trebuie sa fii puternica pentru copiii tai. Ei au nevoie de o mama echilibrata, iubitoare, zambitoare si aproape lor! iti tin pumnii! Bafta!
columbiana spune:
Alba draga, nu, nu ai nevoie de parintii pe care-i ai tu, in nici un caz de mama ta... un terapeut bun, sotul si copiii tai, viata intr-o tara noua, si cit mai departe de ei, cit mai departe, si tine-ti copiii la distanta de otrava lor. pina cind treci prin terapie pina la momentul cind n-o sa mai fie capabili sa te raneasca. ai doar 40 de ani, inca ai timp.
eu n-am scris de un veac la subiectul asta, dar m-a impresionat povestea ta. daca te descurci cu limba, cauta un psiholog, nu iesi singura din asta, amprentele sunt prea adinci, vindecarea e de suprafata; si ai nevoie sa rupi niste lanturi de codependenta vechi, groase...cit ale puscariasilor de grele.
iti esti datoare tie, familie, copiilor cu asta, cu incercarea sa iesi la lumina, chiar daca pina acolo vei mai trece prin iadul retrairilor odata.
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=137759
alba68 spune:
multumesc mult fetelor,
nu am vorbit de tata ptr. ca ce pot sa spun... A fost un tata cam absent, mereu ocupat cu amantele lui, nu-l interesa daca in octombrie eram inca in sandale si daca mama continua sa ma bata. Stia ca m-a intepat cu acul si a folosit aceasta informatie decit la procesul de divort cu mama, divort care nu a avut loc niciodata. Niciodata nu m-a intrebat daca mama continua sa ma intepe cu acul...Iar acum citiva ani a recunoascut ca s-a indepartat de mine pe motiv ca...atunci cind eram mica nu vroiam sa vorbesc cu el.Doar ii spusesem ca mama nu ma lasa si ptr. orice vorba cu el erau batai crunte. El nu m-a batut dar a aruncat si el cu vorbe grele. Si el m-a strigat "canceroaso" dar parca zis de el nu m-a durut asa de rau. Si multe altele...si de la tata. El cu vorbele, mama cu bataile si cu vorbele. Am o sora un pic mai mica si ea s-a casatorit departe, departe, mentine o distanta de ei si la fel si ea de fiecare data cind s-a dus la ei sau i-a chemat a fost ranita. A suferit si ea mult, batai, vorbe grele, indiferenta la boala si la nevoie. Mama a batut-o in timp ce era lesinata (pierduse cunostinta).Cu citeva zile inainte de bac o lua de par cu ea la tara si ii zicea: vino la sapat ca nu esti buna de altceva. la maturat scarile blocului ! ii zicea. Si am fost copii buni, primul prieten l-am avut la 21 de ani, primul sarut. Am facut o facultate la f.f. pe vremea lui Ceausescu, lucrind in spital, cu garzi cu tot. Nascuta in 68 am intrat printe primele la un liceu f. bun din Bucuresti, ce pot sa spun, nu mi-am suparat parintii. La fel si sora mea. Mama i-a spus fetei mele de avort cind avea 6 ani...M-am stapinit mult atunci sa nu o dau afara imediat. Alt exemplu: copiii luau antibiotice amindoi ptr. git si urechi plus unul dintre ei lua si un antiinflamator. Trebuia sa plec la o sedinta si ii tot aratam mamei cum e cu dozajul. La un moment dat dau antibioticele la copii si uit de antiinflamator. Dupa 5 minute imi reamintesc si il dau copilului. Zimbind ii zic mamei, aoleu am uitat. Uitasesi si tu ? Cu zimbetul pe buze, fara sa-i reprosez. Cum puteam sa-i reprosez ca doar uitasem eu. Am intrebat-o asa ca sa zic ceva. Raspunsul ei: nu, eu nu am uitat, dar nu esti tu aia perfecta ??? Pai atunci, daca nu uitase de ce nu mi-a spus ? Prefera ca sa nu ia copilul medicamentul ca sa-mi faca mie rau...
Am un sot bun,foarte bun; ceva stie, ceva a vazut, dar mi-e teama sa ma descopar in toata fragilitatea mea. Cu toate astea in familie el ma considera cea puternica, care a luat decizii de a schimba tara (el nu avea curajul). Am facut un pas important: am luat o casa cu imprumut, in care sa fie spatiu si ptr. mama(camera ei cu baia ei). Am facut un imprumut ptr. o casa prea mare, vazind ca acum mama nu mai sta cu noi. Nu e cazul sa incep cu psihologul(si din motive economice) si stiu ca e importanta alegerea unui psiholog bun. Sint sceptica si un pic: cum poate un strain sa cirpeasca bucatile din sufletul meu cind eu am disperata nevoie de dragoste de mama ?
Nu e problema de limba, vorbesc italiana la fel ca romana, dar un psiholog acum e de exclus.
Acum familia mea conteaza mult pe mine, nu pot sa le arat ca sint asa de fragila.
va multumesc mult fetelor, va multumesc din suflet
A
Ramonika spune:
alba - biata de tine, mi-au dat lacrimile. imi pare rau ca nu pot sa-ti ofer o imbratisare.
te cred ca iti doresti sa fi fost iubita de mama, dar trebuie sa te impaci cu trecutul, sa te impaci cu ideea ca mama ta n-a fost mama in adevaratul sens al cuvantului... nu cred ca merita sa o mai pastrezi in viata ta, mai ales ca asta poate avea consecinte grave si asupra copiilor tai.
nu e normal ceea ce ti s-a intamplat in copilarie. in alta tara ar fi intrat in puscarie mama ta pt. ce ti-a facut.
incearca sa mai citesti la acest subiect, sunt povesti impresionante si sunt fete puternice care au reusit sa depaseasca momentele grele din copilarie. sper ca si tu vei putea sa te impaci cu trecutul. nu sa te impaci cu mama ta, ci doar sa ai puterea sa-ti accepti trecutul, asa cum a fost el...
Clori spune:
Alba, m-a impresionat povestea ta. Eu cred ca esti deja pe drumul cel bun catre vindecare, pentru ca e nevoie de foarte multa putere sa recunosti ca parintii nu te-au iubit si ca nu se vor schimba niciodata. Eu cred ca aceasta recunoastere, in primul rand fata de tine insati, este primul pas spre a rupe dependenta bolnava care te leaga de ei. Aceasta dependenta vine, de fapt, din nevoia ta de a fi iubita de ei, de a ti se recunoaste meritele, de a fi respectata... Intr-un fel tu stii ca, daca aceste lucruri nu au venit pana acum din partea lor, nu vor mai veni niciodata. Dar nu vrei sa recunosti fata de tine. Mai speri cate putin in fiecare zi, facand tot felul de compromisuri fata de ei...
Scrii ca ai un sot bun, foarte bun. De ce ti-e frica sa te deschizi in fata lui? Pe mine, de exemplu, m-a ajutat foarte mult sa discut cu sotul meu, sa inteleg, din ceea ce-mi spunea el, relatia mea cu parintii din afara. Sa-i vad asa cum sunt. Si am realizat ca, daca parintii mei ar fi fost niste oameni straini pentru mine, as fi fugit mancand pamantul, avand in vedere ce fel de oameni erau... Dar nu, n-am fugit. Am realizat ca fuga n-ar fi fost deloc o solutie. N-as fi facut decat ceea ce faceam mereu, sa ma feresc de conflicte (in special cu ei) disparand pentru o vreme, pana reuseam sa ii iert si sa ma intorc. Iar lucrurile continuau asa... ei neauzind niciodata de la mine ceea ce aveam si eu de spus referitor la ce se intampla. Am ales sa-i confrunt cu adevarul. Le-am spus ca-i invinovatesc de ceea ce mi se intampla, de ceea ce am ajuns din cauza lor. Le-am spus ce simteam. Si, in momentul ala, nu m-am mai temut ca or sa dispara din viata mea, ca n-or sa-mi mai vorbeasca niciodata. M-am simtit puternica, luptand prima oara pentru mine! Si asta mi-a ajutat enorm.
Dupa aceea relatia dintre noi s-a schimbat (atat cat au putut ei sa inteleaga). Au inceput sa ma priveasca pur si simplu ca pe o alta fiinta omeneasca, cu viata ei, cu dorintele ei proprii, nu ca pe o extensie a lor, pe care s-o manevreze dupa propriul lor interes din acel moment (si parintii mei au continuat sa ma abuzeze dupa ce m-am casatorit si am plecat din casa lor, prin dependenta mea fata de ei). Au inceput sa ma asculte cand am ceva de spus... Din pacate, nu cred ca au ajuns sa ma si iubeasca, asa cum am dorit. Dar i-am iertat. Am inteles ca si ei au fost niste copii captivi, ca defectul provine de la sufletele lor, nu de la mine... Insa astazi ma iubesc eu! Si nu mai am nevoie de carja pe care eventual mi-ar fi putut-o oferi ei...
Acum cateva luni tatal meu a murit. Si mi-am dat seama ce important a fost pentru mine ca desprinderea emotionala de ei a fost facuta inainte de acest moment. Am suferit mult. Mi-am amintit si bune, si rele... M-am rugat pentru el, sa fi ajuns intr-un loc mai bun. Dupa ce l-a pierdut pe tata, mama a devenit mai intelegatoare, mai linistita, se poarta mai frumos cu mine, desi nici ei nu s-au inteles bine si am auzit si eu de multe ori ceea ce povesteai si tu „omul asta o sa ma bage in pamant!” etc...
Nu trebuie neaparat sa vorbesti cu ei acum. Asteapta pana cand vei fi pregatita. Si chiar daca momentul confruntarii n-o sa vina niciodata, nu trebuie sa disperi. Incearca sa te intaresti pe tine, sa ajungi sa te iubesti, sa te respecti, sa ai grija de tine, sa-ti dai tie toate lucrurile care ti-au lipsit. Fii buna cu copilul din tine! Are atata nevoie de mangaiere... nu-l ignora, chiar daca nu te deschizi fata de cei din jur ca sa vorbesti despre asta.
Primeste o imbratisare calda de la mine si mai vino si povesteste pe aici, poate iti va fi de ajutor.