Copilul captiv (9)

ramiris spune:

Pentru ca indiferent de felul in care cineva a fost crescut dupa mine este inacceptabil ca altcineva sa vina sa spuna ca daca pana la varsta X nu a facut cutare lucru (in cazul de fata sa lectureze un anume material) atunci persoana este iremediabil pierduta.
Chiar crede cineva ca cei crescuti fara dragoste au "limita de recuperare" 40 ani? Si daca da, "recuperarea" e garantata daca lectura respectiva este facuta inainte de varsta limita?

ramiris spune:

Tilia, ti-a raspuns Mianna mai bine decat as fi putut s-o fac eu.
Sa traiesti un lucru nu este o conditie obligatorie ca sa-l intelegi sau macar sa incerci s-o faci.

Mianna.

oanaib spune:

Ramiris, cred ca unele lucruri nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Poate crezi ca le intelegi dar nu ai cum sa o faci cu adevarat daca nu ai trait acele experiente.
Mie imi pare rau ca au existat si inca exista copii care sunt traumatizati de cei care ar trebui sa-i iubeasca cel mai mult.
Eu am avut o mama minunata careia ii duc dorul in fiecare zi, dar un lucru il inteleg foarte bine: nu poti sa intelegi drama cuiva daca nu ai trecut si tu prin ceva asemanator.
Mie chestia cu 40 de ani mi se pare cat de cat logica in sensul ca, cu cat inaintezi in varsta cu atit schimbarile sunt mai greu de facut.

rrox3 spune:

Oanaib nu, nu este deloc logica.

De altfel, varsta maturitatii e cea care aduce cei mai multi oameni in cabinetele de psihoterapie. Ca e vorba de 30 de ani sau de 40, cam atunci isi re-evalueaza existenta si au ragazul sa se intoarca spre ei insisi.

Sunt de acord ca exista o limita de timp pentru toate, dar in nici un caz limita pentru recuperarea personala e 40 de ani si tot, in niciun caz, nu te loveste iluminarea citind produsul furiei si fanteziilor unei persoane.

Tilia nu vei recupera nimic revarsandu-ti furia pe cei care - poate - au primit mai mult din ce li se cuvenea. Nu din cauza lor tu nu ai primit.

nelia spune:

Repet, tonul lui Undying a deranjat, si pe mine m-a deranjat si nici nu cred in ceea ce sustine. Insa, Ramiris, mai citeste inca o data mesajul, primul, si vei vedea ca, de fapt, nici tonul tau nu e potrivit cu topicul. In ultimul te explici mai bine si am inteles de ce ai intervenit, dar pe primul nu am inteles de ce ai simtit nevoia sa-l scrii asa. Desi, nici Tilia nu a putut mai bine exprima ceea ce a simtit cind a citit, si tot ce a vrut sa exprime s-a oprit la acel 'pana mea', eu inteleg de ce s-a simtit frustrata. Nu spun ca e bine sau ca e rau, spun doar ca ea exprimase ceva putin inainte, care a trecut neobservat...

nelia spune:

Eu nici nu am indraznit sa raspund la fraza asta, atit de multa durere e in ea.

Tilia spune:

Eu nu am nicio problema cu copiii care au fost iubiti, mai ales ca sper ca si ai mei se vor incadra in categoria asta.

Dar scuza-ma daca ma irita cineva care vine sa se dea mare pe aici cu ce copilarie frumoasa a avut drept contraargument la o problema pe care nu o are.



Chestia asta, venind de la un barbat bolnav, nu cred ca ar deranja pe nimeni, ba chiar s-ar putea sa-i mobilizeze pe cei care suspecteaza o problema.

@nelie - nu e deloc frustrare ca postul meu a trecut neobservat, e doar ceva de mi s-a parut atat de absurd incat am simtit nevoia de a impartasi. Atat, nu cautam feedback, desi e inspaimantator cat de mult parintii abuzatori seamana intre ei.

~~~

Pana la urma, majoritatea adultilor care au fost abuzati in copilarie, au diverse moduri de a lucra cu asta. Unii devin agresivi, altii foarte pacifisti, unii iarta, alti urasc etc. Eu cam pot sa-i inteleg pe toti si foarte putine reactii mi se par la nelocul lor, incluzand un site pe internet cu sfaturi categorice, date pe un ton agresiv. Fiecare dintre noi are dreptul - si as zice si obligatia - de a jeli si de a face pace cu copilaria in modul nostru specific si nu mi se pare ok sa se discute optiunile noastre pe un ton de superioritata de catre persoane care au avut o copilarie ok.

In paranteza fie spus, e inspaimantator cat de mult tind sa ma port exact ca maica-mea cand interactionez cu un copil care ma irita. Pana la urma, toate tipetele alea, toate reactiile de ,,eu te-am facut, eu te omor" mi-au intrat undeva in subconstient si asteapta un moment de stres care sa se reverse.

La ce mi-ar ajuta daca m-as duce la terapie la 60 de ani, dupa ce mi-am nenorocit deja copii? Eu zic ca terapie trebuie sa aiba loc inainte de a deveni parinte, altfel e vax, incepi sa abuzezi si tu.

rrox3 spune:

Tilia asa mi s-a parut si mie, ca aveai doar nevoie sa spui. In fond, ce ar mai fi de adaugat cand auzi asta de la mama ta?

Stii, uneori oamenii nici macar nu-si dau seama ca ar fi ceva de reparat la ei pana nu devin parinti la randul lor.

Oamenii nu se duc la terapie exclusiv ca sa nu-si abuzeze copiii. Se duc atunci cand simt nevoia,cand se intampla ceva si au resurse sa incerce o schimbare pe care nu reusesc sa o duca la capat singuri. Asta poate fi si la 60 de ani. Chiar si mai tarziu.

Dealtfel cred cu tarie ca ne construim de-a lungul intregii vieti. Noi toti. Si cei cu o copilarie chinuita si cei cu o copilarie fericita.
Uite, eu am 40 de ani si nu consider ca mi-am incheiat "constructia" si am incremenit in proiect.

mari9 spune:

Nu vreau sa va intristaiti, si nici nu am citit(dar promit ca am sa citesc) prea mult din ceea ce ati scris,dar la mine in familie ,acum ,s-a petrecut o mare tragedie.Datorita presiunii asupra copilului,in ceea ce privesc notele,sloganuri de genul pune mana si invata,ai sa ajungi o...,nu ai voie sa fii prieten cu cutare,pe scurt parinte absurd de drastic,prietena fiicei mele s-a aruncat recent de la etaj.E in coma la spital .Suntem revasiti.Trebuie sa avem mare grija de copiilasii nostri,sunt asa sensibili.

Tilia spune:

Din pacate, parintele n-o sa invete nimic si-o sa dea vina tot pe ea, cand isi revine.