Copilul captiv (9)
Raspunsuri - Pagina 11
alba68 spune:
Tin sa precizez ca bunica mea,mama mamei mele, a fost o raritate de femeie. O femeie extraordinara. Nu sint cuvinte pentru a o descrie. Si imi e tare dor de ea. Ea mi-a dat forta sa merg inainte. Eu sint ce sint datorita ei.
va imbratisez
A
mari9 spune:
Clori,esti minunata.Multumesc mult ca mi-ai raspuns.
Eu nu am mai intrat pe forum de cava vreme...te rog sa ma scuzi
Copii mei au 6 ani si 2 ani.
Ma tot intrebau un timp de bunici.Le-am zis ca nu avem timp sa mergem pana la ei.Ceea ce este foarte adevarat.Acum sunt intr-o situatie de genul'' nici calare nici pe jos''.Si o buna perioada chiar nu am timp.Nici de sunat la telefon nu am mai avut timp.Dar nici ei
Ma gandeam s-o las asa...''in coada de peste''.
In mod bizar,imi e dor de parinti(acum ca am citit pe forum mi-am adus aminte de ei).Altfel nu as mai fi captiva...
Ei vad ca nu ma cauta deloc.
Alba,ma bucur ca ai avut o asa bunica.Cred ca ai niste amintiri superbe.
Recunosc ca am visat sa am si eu o bunica,la fel ca-n povesti.Din pacate nu am avut.Nici ea nu m-a iubit,pt ca eram fata
Tot din pacate,nici copii mei nu au parte de bunici ca-n povesti.
Va imbratisez pe toti
alba68 spune:
Buna seara tuturor,
in primii ani cind ma intorceam acasa vroiam sa ma duc la cimitir la bunica. Si mama tot gasea motive: in prima zi avem altceva de facut, a doua zi trebuie sa mergem nu stiu unde, etc, iar cind nu mai avea incotro zicea ca nu avem cu ce sa mergem (la 20 de km de Bucuresti) si sa nu mai ma duc. Ii ziceam ca mergem cu masina lui tata, iar tata spunea ca ne duce. Atunci mama refuza categoric, pe motiv ca tata mai tirziu ii va scoate ochii.... Si stiu sigur ca tata nu ar fi facut asta, avea o gramada de defecte, dar nu asta. Probabil vi se pare aiurea, fara nici o logica, dar discutiile astea erau tipice mamei. Atunci i-am zis mamei ca ma duc cu taxiul, la care s-a facut foc ("arunc banii pe fereastra"-ai mei) si nu a mai vorbit cu mine. I-am zis: "hai mama cu mine ca ma duc la bunica la cimintir, nu ma duc cu tata cu masina ca sa-ti fac pe plac, ma duc in taxi, vino si tu...". Nu a vrut sa vina. Orice incercam sa fac in acele putine zile de stat acasa, pentru ea nu era bine. Asa ca singura am luat un taxi, am luat flori si m-am dus la bunica la cimitir. Pe drum soferul la un moment dat s-a scuzat si a inchis radioul. L-am intrebat de ce se scuza si a zis ca nu se cade sa asculte muzica cind omul (eu) merge la inmormintare. I-am spus ca bunica murise de aproape 20 de ani...
Poate mama era geloasa si pe raportul pe care-l aveam cu bunica. Altfel cum sa-mi explic acest comportament. Am simtit ca era geloasa si pe matusi-mea (sora ei) pe care atunci cind eram mica o adoram. Au avut un rapot conflictual, cind bine cind rau, dar deseori cind vedea apropierea mea de matusi-mea imi zicea sa o las in pace.
Asta a fost: toata viata ei i-a fost frica de faptul ca eu il iubesc mai mult pe tata, sau pe bunica sau pe matusi-mea.
Alaltaieri i-am telefonat mamei si i-am zis sa nu-mi mai faca fata sa plinga cind vorbeste cu ea la telefon. A iesit cu cearta, ca "ce-i fac eu ?". Pe urma i-am spus sa ne lase in pace ca pina acum numai rau mi-a facut, la care mi-a raspuns: "a fost mai bun taica-tau ?" . Nici nu adusesem vorba de tata, iar ea il baga la mijloc. Si cind i-am reprosat ca o mama nu-si cheama copilul "canceroaso", mi-a zis : "pai ce taica-tau nu ti-a zis la fel ?"
E imposibil sa vorbesc cu ea, e imposibil.
Viata se scurge pe linga noi si ea se gindeste numai la cearta. Mie nu-mi prieste aceasta raceala intre noi, dar stiu ca alta alternativa nu am.
Vreau sa uit ce mi-a facut si ce mi-a zis, dar ea nu ma lasa. Atunci eu nu mai sint dispusa sa o aud si sa o vad. I-am spus asta alaltieri.
Imi raspundea cu voce acida pusa pe cearta. I-am zis ca daca nu se trateaza la un psiholog, eu nu vreau sa o mai aud. La care-mi zice: "care din noi are nevoie de psiholog?"
Pai dupa tot ce mi-a facut e clar ca am nevoie si eu, numai ca ea nu intelege ca si ea are nevoie.
Am nevoie de putere sa nu mai ma gindesc la trecutul meu. Sint o fire nostalgica de fel, mi-e tare dor de Bucuresti si de tara mea, acum evit sa ma duc din cauza mamei.
Vreau sa sterg trecutul, dar e greu ptr. ca in trecut am si o gramada de amintiri frumoase. Mirosul imbietor de mincare gatita care se simtea duminica la prinz si speranta mea ca acel miros sa vina de la noi (se intimpla si asta cind mama nu era certata cu tata), cele 15 minute de desene animate duminica, jucatul afara cu copiii, cu sania la derdelus la coltul blocului si multe altele.
Acum va las si va urez noapte buna tuturor.
A.
Tilia spune:
Citat: |
citat din mesajul lui alba68 Tin sa precizez ca bunica mea,mama mamei mele, a fost o raritate de femeie. O femeie extraordinara. Nu sint cuvinte pentru a o descrie. Si imi e tare dor de ea. Ea mi-a dat forta sa merg inainte. Eu sint ce sint datorita ei. va imbratisez A |
Te inteleg atat de bine. Adeseori simt ca numai datorita bunicii mele - care, din fericire, traieste, are 93 de ani - nu mi-am pierdut mintile definitiv.
Kytana spune:
Buna, la sfatul Histaminei, postez si eu aici, deoarece am nevoie de ajutorul vostru. Nu stiu exact ce inseamna un copil captiv, dar mai jos gasiti povestea mea:
Am 27 de ani, casatorita si cu un copilas de 4 luni. Cu toate astea ma gandesc tot mai mult la moarte si nu stiu ce sa fac cu viata mea. Ma simt in plus, peste tot.
Totul a inceput cand aveam 6 ani si a murit tatal meu. Atunci am suferit un soc destul de puternic, imi amintesc ca plangeam in somn, visam ca nu a murit. Nu am surori sau frati. Mama mea avea 44 de ani la momentul respectiv, nu s-a casatorit si s-a dedicat muncii ca sa ne poate intretine. De atunci am devenit un baietoi, niciun baiat din clasa nu ma suporta pentru ca eram rea. Nu mai suportam sa ascult cantece triste sau sa vad filme cu scene triste. Ma uitam la filme cu batai sau de groaza. Nu am avut niciun prieten adevarat pentru ca nu stiam cum sa ma port. Ori eram prea clingy, ori ajungeam sa se foloseasca de mine, pentru ca imi doream atat de mult sa am o prietena incat ma lasam calcata in picioare si faceam ori pentru persoana respectiva sa ma placa.
Mereu am simtit ca nimeni nu ma place. Imi amintesc ca la tara, la bunicii din partea mamei, nu stiam ce sa fac mai mult si mai bine numai sa ma iubeasca si pe mine cum ii iubeau pe verii mei.
Am fost un copil silitor, am terminat generala cu medie peste 9.50 si liceul la fel. In liceu am suferit si prima dezamagire in dragoste cand am luat pastile pentru ca nu suportam pierderea si imi aminteam de moartea tatalui meu. Mama mea niciodata nu mi-a vorbit despre sentimentele ei catre mine sau cum ar trebui sa ma port. Stateam cateodata in casa si ma gandeam ce fac celelalte persoane cand nu sunt la scoala.
Financiar am dus-o destul de rau. La 4 ani dupa moartea tatalui meu ne-a spart apartamentul si ne-au furat cam tot ce aveam, desi nu era mult. Mama mea s-a afundat tot mai mult in munca in timp ce eu eram alienata de tot pentru ca nu imi permiteam sa ies cu colegii "la suc."
In liceu am ajuns dependenta de calculator. Dupa dezamagirea de care scriam mai devreme am cunoscut un baiat pe net, din alta tara. Dupa BAC, am intrat la ASE si m-am si angajat deoarece cu banii nu ne mai descurcam. In al doilea an de facultate si in nebunia si frica de care eram cuprinsa, m-am casatorit cu el la 20 de ani dupa 3 luni de cunosctut fata in fata, la el in tara. S-a dovedit a fi un ciudat, care m-a terminat psihic. Pt el nu eram frumoasa decat daca ma fardam, daca imi indreptam parul. Nu iesea cu mine din casa daca nu ma aranjam. Se purta cu mine de parca eram ultima proasta desi imi spunea ca ma iubeste. Cu o ultima forta, m-am intors in tara sa imi termin studiile si asa am petrecut 3 ani departe unul de celalalt. In acesti 3 ani ne-am vazut cam de 3 ori pe an. Odata cu trecerea timpului a ajuns sa se poarte cu mine tot mai rau. Eu munceam si mergeam la facultate in acelasi timp. Banii in mare parte ajungeau la el ba pt bilete de avion, ba pentru una sau alta. Se vedea ca nu ii mai pasa de mine deloc. Asa ca m-am decis sa divortez.
Decizia l-a traznit. M-am trezit cu el la mine acasa, amenintandu-ma ca ma omoara, ca am pe altcineva, ca de ce vreau sa divortez. Nu va puteti imagina prin ce am trecut. Am ajuns sa dau toate economiile pe divort, l-am platit sa fie de acord, i-am platit biletele de avion sa plece acasa si sa ma lase in pace.
Aveam 23 de ani si eram divortata. Am simtit din nou cum viata mea se termina inainte sa inceapa. M-am retras tot mai mult in cochilia mea, in munca si in cursurile unui master pe care le-am urmat.
Tot ceea ce am facut pana acum, nu am facut pt mine. Nici liceul pe care l-am ales, nici facultatea, nici masterul. M-am angajat pt ca trebuia, nu mi-a placut ce am facut, desi nu erau locuri de munca josnice, ba din contra. Dar anxietatea si frica de oameni m-a facut intotdeauna sa nu pot spune ce cred, sa fiu de acord cu persoana de langa mine desi nu eram cu adevarat si sa trec cat se poate de neobservata. Am lasat sa mi se fure ideile si sa fiu insultata pentru ca nu am avut curajul sa spun niciodata "nu"
Intre timp cunoscut un baiat cu 6 ani mai mic ca mine cu care sunt casatorita peste 3 ani si avem un baietel de 4 luni. El este un baiat f destept, vine dintr-o familie buna, cu posibilitati financiare. Ai lui s-au opus relatiei noastre datorita trecutului meu. Nici acum nu pot spune ca ma au la inima.
Sotul meu este acum student in Anglia si eu a trebuit sa vin cu el, luand-o si pe mama mea. Cu fiecare zi ce trece simt ca imi pierd controlul si nu ma gandesc decat la moarte. El imi tot spune ca sunt desteapta si ca trebuie sa fac ceva cu viata mea dar eu nu stiu ce. Nu imi place nimic. De fapt, altfel spus, nu stiu ce imi place. Chiar daca in momentul asta as avea bani si as putea incepe de la zero tot nu as sti la ce liceu sau facultate sa dau.
Aici stam pentru ca ne intretin parintii lui. Banii ne ajung la limita doar pentru mancare si facturi. Stau mai mult in casa, cu copilul si mama mea. El este mai mult la facultate sau invata.
Simt ca viata mea s-a terminat. Ma simt batrana si distrusa. Nici macar copilasul nostru nu ma face sa zambesc. Daca incerc sa ii explic sotului prin ce trec spune ca este vina mea, ca eu ma las coplesita si ca stiam in ce ma bag. Viata de cuplu este la pamant, nu simt nicio atractie, desi sotul ma complimenteaza mereu si imi spune ca sunt frumoasa si ca ma iubeste.
Nu neg, am facut multe greseli, dar imi este frica sa nu mai fac vreo prostie.
Cum imi pot recupera viata? De ce ma simt asa pierduta? Cum pot descoperi ceea ca imi place si sa imi infrang toate fricile?
Kytana spune:
In completare...
Nu stiu daca gandirea mi-a fost inoculata de mama mea sau de mine. Ceea ce am omis sa spun este ca mama mea nu mi-a acordat libertate psihica. Nu am avut camera mea, dormea cu mine in pat, nu aveam niciun locsor numai al meu, nu m-a lasat sa fac nimic singura. Intra si peste mine cand faceam baie sau ma schimbam. Cand i-am spus ca sunt prea mare sa mai dorm in pat cu ea (aveam 18 ani si ceva) a plans cateva zile si mi-a reprosat ca sunt nerecunoscatoare, ca ea s-a sacrificat pentru mine. De fiecare data cand am incercat sa vorbesc cu ea, sa ii explic anumite lucruri, am dat gres, discutia terminandu-se cu lacrimi din partea ei si reprosuri. M-a si batut de multe ori in copilarie si ma pedepsea aspru daca nu veneam cu 10 acasa. Colegii radeau de mine cand luam -10 sau 9 si eu plangeam de mama-mama ca stiam ce ma asteapta acasa.
Pe de alta parte, mama mea nu a zambit mai niciodata, nu a avut o viata prea fericita nici ea. Tatal meu o insela grav, cand noi nu eram acasa, femeia erspectiva locuia la noi in casa. O data m-a lasat in masina cateva ore (sau asa mi s-a parut mie) incat am facut pe mine in masina, pe bancheta in spate. Stiam unde se duce si ce face desi aveam pana in 6 ani.
Cat despre mama mea, mereu a fost cu nu in brate. "De ce sa dai la liceul ala? Acolo sunt numai copii de bani gata." "Nu face asta ca nu te ajuta la nimic" Nu o invinovatesc, dar banuiesc ca a avut de-a face cu frica mea de oameni. Ca sa va dati seama cat de departe a ajuns frica mea: eu nu intru intru-un magazin daca nu este nimeni. Dca vine cineva sa ma intrebe cu ce ma poate ajuta, zambesc si ies din magazin. Nu am curajul sa o fac. Cand am fost prima data la un fast food mi-era teama sa comand, aveam impresia ca cei de acolo stiu exact ca nu imi permit mare lucru sa comand. Asa ca de multe ori ma feream sau ma rugam de unul/altul sa comande in locul meu.
Am zile in care sunt mai bine, zambesc si am curaj sa fac lucruri pe care in alte zile nu le pot face. Dar acum ma simt ca nu mai am putere.
In trecut obisnuiam sa inventez motive pentru a nu participa la diverse evenimente la munca din cauza anxietatii. Cand vad pe cineva cunoscut pe strada ma feresc, ma ascund, pentru ca nu stiu cum sa ma comport. Mi-e teama ca voi fi judecata si ca isi vor da seama ca sunt un nimic, ca nu am realizat nimic.
Cand stiu ca urmeaza sa ma intalnesc cu mai multe persoane ma panichez si ma deprim, cateodata chiar mi se face rau si astfel "scap" de a ma mai duce.
Aici in Anglia nu prea am de ales. Cand sotul meu nu este acasa, sunt fortata sa raspund la telefon (la fix in Ro. nu raspundeam niciodata, sau la usa daca eram singura acasa) sau la usa, sa vorbesc la dispensar cand ma duc cu Luca la vaccin. La munca unde eram nevoita sa intru in contact cu persoane (am lucrat in Resurse Umane, deci va dati seama ca lucram cu f multe persoane) reuseam sa ma descurc, cine ma vedea din afara m-ar fi caracterizat ca o persoana deschisa si sociabila. De fapt eu muream de frica sa deschid gura. Si acum inainte de a da un telefon, repet dialogul in minte de cateva ori, imi transpira mainile si inima mi-o ia razna...
Kytana spune:
Despre restul familiei, ce sa va spun? Tatal meu nu si-a cunoscut niciodata tatal, a fost adoptat de sotul bunicii mele. Mama tatalui meu m-a iubit mult, desi mai mult o iubea pe sora mea vitrega. Ambii mei parinti au mai fost casatoriti o data. Tatal meu a mai avut o fata, iar bunica din partea lui mereu isi dorea ca ea sa vina in vizita. Dar ea nu venea niciodata.
Pe mine m-au crescut bunicii: de la 4 luni la 3 ani bunica din partea tatalui (sotul ei a murit cand aveam vreo 2 ani) care imi facea toate poftele. Acolo am petrecut zile f frumoase, avea o casuta cu ciresi, tufisuri de zmeura si trandafiri. Si un leagan. Totul s-a terminat brusc, la jumatate de an dupa moartea tatalui meu. O nepoata i-a dat somnifere si a pus-o sa semneze ca le vinde casa, dupa care nu s-a mai ocupat de ea. Pentru mine vestea a fost un al doilea mare soc. Bunica ma pusese sa ii promit ca atunci cand va muri sa ii puna in dreptul costigului tabloul din tinerete. Eu eram la tara, la bunicii din partea tatalui si prea mica sa pot face ceva in aceasta privinta.
De la 3 ani la 7 ani cand am inceput scoala, m-au crescut parintii mamei mele. Oameni muncitori, dar care nu mi-au aratat niciodata ca ma iubesc. Unchiul meu, dupa moartea tatalui meu imi spunea de fiecare data cand ma duceam in vacante la tara: "ce faci lepra? ai venit aici ca la Bucuresti nu mai ai ce manca?" In gluma, negluma, nu stiu. Inainte de moartea tatalui meu, ai mei le duceau mereu, pui, carne, stiti cum era inainte de '90 cand nu se gasea de niciunele. Dupa moartea lui, nu am mai avut bani... Acum nu mai sunt nici bunicii mei, care intre timp au murit si ei.
Ma bantuie visele cu bunica mea din partea tatalui, cu acea curte in care tot visez ca ma reintorc. Dar nu pot schimba nimic. Nici pe tatal meu nu il pot intreba de ce o insela pe mama mea, de ce nu m-a iubit.
Pe mama mea o iubesc si stiu ca s-a chinuit pentru mine, insa si acum, de fata cu sotul meu se comporta de parca as avea 5 ani. "De ce nu iti mananci legumele, de ce mananci mai intai salata" (e doar un exemplu) Mi-e mila de ea pt ca stiu cat s-a chinuit de una singura.
Vreau doar sa nu ma mai simt o hoasca de 80 de ani si ca si cum viata mea s-a incheiat... Vreau sa aflu ce imi doresc sa fac in viata si sa fac. M-am saturat sa ma simt incontinuu vinovata si neputincioasa.
Fug un pic afara sa ma racoresc. Multumesc ca ati avut rabdare sa cititi.
giulia81 spune:
cate povesti triste...va citesc si am lacrimi in ochi...
nu stiu ce sa spun...nu stiu cum sa va incurajez...
pot doar sa spun ca sunteti toate niste femei curajoase si ca va admir ca ati razbit in ciuda greutatilor!
o imbratisare pentru fiecare dintre voi!
"Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice."
Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca cel crud fata de animale nu poate fi un om bun. (Arthur Schopenhauer)
monicabo spune:
Observ ca foarte multe dintre povestile astea triste provin din casnicii nefericite ale parintilor, din chinurile mamelor de a sta in aceste casnicii. Si atunci mintea lor a luat-o razna, a refulat in diverse moduri, cel mai la indemana fiind propriul copil
De aia sustin sus si tare ca daca nnu merge si nu merge (casatoria) decat asa chinuri, mai bine drumuri separate
Alba la tine chiar observ ca mama ta a provenit dintr-o familie normala, linistita, cu persoane deosebite, linistite, potolite (matusa, bunica), deci nu a avut vreun "backgound" de acasa, nu? Inteleg ca ea n-a fost copil captiv...
Atunci, cum ziceam, casatoria care nu a mers a schimbat-o asa??
Capul sus!
Imbratisari!
mari9 spune:
Kytana,te simti imbatranita pentru ca ai trecut prin foarte multe in viata, la o varsta inca frageda,cat altii in 10 vieti.
La 27 ani viata abia incepe.Asa imi zicea mie un prieten drag.Si tot acest drag prieten imi spunea ca'' e minunat ca ai suferit si ai trecut prin atatea incercari.Asta inseamna ca ai o viata bogata,plina.Numai fericire si bucurie inseamna plictiseala,o viata terna''.Toate astea ,mi le spunea ca sa ma incurajeze,imbarbateze atunci cand vedea ca eu clachez psihic.
Acum realizez, ca in ciuda faptului ca nu am avut o familie buna(ma refer la bunici si parinti), am niste prieteni minunati pe care ii consider ca si familia mea.
Deci pe undeva exista o compensatie...