vreau sa ma educ

elaga spune:

Noi avem regula celor doua minute. Desi la doi ani nu are notiunea timpului, cand aude ca mai stam doua minute si plecam, mancam, dormim, stie ce urmeaza si ii este mai usor sa sse desprinda de activitate. E tare haios cand uit sa-l avertizez si vreau sa-l iau, imi arata el cu degetelele, inca doua minute. Binenteles ca ii accept obiectia si mai stam un pic.

nelia spune:

Vikinga, ce frumos curge povestea ta, cind citesc parca imi vine sa spun 'ia uite, dom'le, asa frumos o parea si la mine din afara'. Ma regasesc in multe cele scrise de tine, inclusiv linistea parintilor dupa ora de culcare a copiilor, inclusiv ora pentru mama etc. Si cu nervii la mine tot asa sint, ii feresc de nervii pe mei, dar nu ma feresc sa le arat ca sint nervoasa, ca sint obosita sau suparata, citeodata chiar pe ei.

Exact asa le spun si eu: hai, mai, chiar asa? Adica v-am lasat, v-am lasat, am crezut ca va opriti singuri, dar vad ca voi exagerati chiar.' Imi place sa fiu buna, dar nu-mi place sa fiu luata de fraiera.

Si eu ii numar, tot timpul am senzatia ca unul nu iese la apel... intr-un timp aveam un fluier adus de unul dintre ei... si ii fluieram ca la armata, incolonarea... se distrau de nu mai puteau, se incolonau si cintau melodia din Peter Pan...

Numai ca eu nu slabesc, desi alerg toata ziua...

E frumos sa ai casa plina de copii, eu mi-am dorit tot timpul trei, dar daca incepeam mai devreme, cred ca mai faceam macar inca unul.

Si am foarte mult de invatat de la cei de aici, mai ales de la familiile anglofone, ca sint mai relaxate asa... mi-a luat timp sa ma relaxez si eu, na, si eu am fost crescuta ca majoritatea, cu haine care trebuie pastrate curate, jucarii pe care le tii de bibelou etc.

La inceput, ma uitam la cei de aici si credeam ca nu voi fi niciodata asa: haine pe jos, copiii sint lasati in ritmul lor, nu se supara nimeni daca fac vreo prostioara, e un accident si atita tot.

Dar asta in afara regulilor simple, putine si bine stabilite, de acolo vine organizarea si deci si timp in plus si relaxarea mamei, a parintilor.

Reguli de comportament: nu dam, nu tipam, folosim cuvintele, impartim ce putem, facem cu rindul la ce nu putem, nu dam ce nu vrem sa dam pentru ca e prea personal, nu impingem, nu ne alergam decit in locuri spatioase si sigure, nu plecam de linga cort si oricum nu fara sa spunem etc. Vorbim frumos si respectuos, mai cerem si scuze cind se mai intimpla sa ne enervam etc.

Reguli de convietuire: incercam sa nu intirziem, orice intirziere de dimineata are repercusiuni pina seara, care duc la tensiuni, conflicte si stari de ne-bine in familie si personale. Daca platim o activitate dorita si ceruta, ne tinem de ea macar pina la terminarea sesiunii... dupa aceea renegociem. Ora de sculare, de culcare, de mincare, printre joaca si activitati, mai si stringem, casa e a noastra, a tuturor... fiecare cit poate si ce poate, dar face parte din joaca etc.

Par multe, dar de fapt nu sint, pentru ca multe sint ca spalatul pe dinti sau pe miini... la inceput e regula, dar dupa aceea devin obisnuinte, nu trebuie sa-ti mai spuna nimeni ca asta trebuie sa faci, altfel e rau...

Cam intr-un an de zile asa, daca respecti acest cod familial cum ii spun eu... se observa cit de mult se reduce din timpii pierduti, cit de mult timp ramine pentru activitati placute, cit de mult ingreuneaza cresterea copiilor lipsa lor...

Dar nici nu vad cum altfel, cind ai mai multi, ar fi inuman sa nu stabilesti un minim de reguli, doar ca acestea trebuie sa fie realiste, pe intelesul copilului... nu te murdari pe haine, nu este una de genul acesta, poti sa i-o ceri daca stii cum, dar se poate trai si cu hainele murdare. Fara multe altele insa nu sau mai greu asa...

Viviana, stiu ca nu te gindeai neaparat la mine, am inceput cu tine, ca erai parca ultima care ai raspuns. Oricum, mie imi place asa mult cum procedezi tu cu fata ta, cea mare a mea e una din aceeasi cateogie, e mai mica, asa ca invat... Ah, sau pentru ca ai scris ca o cresti cu sufletul, ca de aceea am pornit de la tine.

Si noi avem rutina, ma apuc devreme de ritualul de seara... dar citeodata pur si simplu nu te mai intelegi cu ei. Eu ii inteleg, va aduceti aminte la scoala, cind ne pufnea risul prin ore si orice am fi facut, ne busea exact cind nu trebuia... asa si ai mei, eu le spun 'iar aveti trintzi in fund?' - si ei cinta si danseaza 'avem trintzi in fuuund! avem trintzi in fuuund.'

Gluma, gluma, la noi e haz si veselie mare, dar cind ne-ntrecem cu gluma, atunci mami nu mai glumeste... este adevarat ca chestia cu cititul unui paragraf (de exemplu) se intimpla din ce in ce mai rar... pentru ca acum au crescut si le citesc povesti sau carti pe episoade, pe capitole, si abia asteapta seara, sa afle continuarea...

Acum e si mai bine, ca il tinem ocupat pe Lisandru cind le citesc fetelor, trage mitza de coada... la propriu, pentru ca familia noastra s-a inmultit: avem pisicuta!

Uitati-o: www.dropshots.com/agtuli#date/2010-10-05/11:35:08

Mihaelka, mare adevar ai grait. Asa este: copilul trebuie sa stie ce are de facut, nu ca un program impus, ci ca un desfasurator al activitatilor...

Si noi, ca adulti, ne simtim in siguranta cind stim ce avem de facut, ne dam timp sa ne concentram pe o activitate, stim ce urmeaza dupa ce o terminam...

De aceea le spun mereu ce avem de facut (impreuna, nu ei doar), ce face mami, ce face tati, ce fac ei... si le dau repere pentru fiecare, dupa virsta. Orarul comun si al fetelor din camere, agenda Agatei, in acest sens sint...

Eu nu sint organizata din fire, sint de o boemitate daca pot sa o numesc asa, mai blind, iesita din comun... fire de artist imi zicea mama mea. O sa-ti manince ciinii din traista imi spunea, vai de capul si de picioarele tale daca vei fi tot asa cind vei avea copii...

Ma enerva, sa stiti, dar la trei ani si ceva ai Agatei mi-am dat seama ca avea dreptate... venea Tudora, nu se mai putea fara organizare, eu atunci aveam programul copilului, dupa ce acesta era bifat... debandada totala.

Nu e bine, omul trebuie sa functioneze intr-un cadru cit de cit organizat, altfel ai mintea uite asa . Si asta o spune o om total dezorganizat de la natura si educatie probabil, nu stiu, desi mama mea a fost contabila, iar surorile mele sint foarte organizate.

Asa ca, muncesc de zor cu mine la acest capitol si cind reusesc, am rezultate foarte bune si satisfactii pe masura.

Cred ca repulsia mea fata de program, de ordine si disciplina venea de la faptul ca o vedeam ca pe ceva impotriva imprevizibilului din viata, a spontanului...

Dar nu e asa, pentru ca o buna organizare a lucrurilor importante si de rutina tocmai asta face: iti da timp sa faci ce-ti place si face loc spontanului in viata ta. Depasita de situatii, debordata de ceea cea ai de facut, obosita tot timpul, cu nervii la pamint... pai si sa vina acel spontan, tu nu mai chef de el...

Revin... ca acum plecam la inot si ei sint gata, iar eu dau din taste.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

Jasmin012 spune:

Nelia, foarte frumos dai exemplele alea de reguli si de comportamente.
Apropo de ce zici de relaxarea familiilor anglofone: fosta mea dentista lucreaza de cativa ani in Anglia, acum eu merg la mama ei (ambele au deschis un cabinet la mine in zona) si-mi povestea acum maica-sa despre copiii englezi: cat sunt de politicosi si de bine-crescuti in general. Cred ca e o caracteristica a lor, cum reusesc ei sa fie atat de civilizati si de relaxati in acelasi timp si sa-si educe atat de frumos copiii, fara nervi, etc.

despre pisicuta ce sa-ti spun... e mortala. Mie imi plac la nebunie pisicile. Maica-mea are un pisoi si e un tovaras excelent de joaca pt Lucas. Il plimba fiu-meu prin toata casa cu un carucior de cumparaturi, sunt absolut dementiali amandoi, ca si nebunul de pisoi in "canta in struna", zici ca e un copil.




Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)

www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
http://blogulluilucas.blogspot.com/
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

Monnvas spune:

Hello.

Si eu vreau sa ma educ! Si DC-ul m-a ajutat mult, nu mai nominalizez fetele ca nu facem aici miss popularitate.

No, sa va zic amu' ce inca nu reusesc sa rezolv. Aruncatul cu mancare la masa. Musiu de 1 an si 7 luni are aere de independenta. Nu mananca decat daca are bolul in fata si mesteca si el cu un linguroi intr-insul. Incearca sa bage-n gura, din cand in cand ii mai si iese, eu dau pe langa... El imprastie mancarea pe tavita, eu o pun la loc, OK. Ei, in momentul in care incepe aruncarea mancarii pe jos ii zic: "Daca o arunci, nu-ti mai e foame si am terminat masa" si-l pun jos. El nu protesteaza la faza asta de obicei, ca are mereu alta treaba, dar nu-s eu total impacata cu chestia. Pentru ca de aici decurge trataemntul la urmatoarea faza: imi cere apa, bea, dupa care se uita la mine pezevenghi si o scuipa pe el. La faza asta ii dau avertisment si la urmatoarea abatere ii iau biberonul cu apa (cu explicatii - te uzi si racesti, e frig afara, nu mai e ca vara cand stateam doar in pampers...). La inceput a fost cu proteste, dar acum chiar accepta pactul. Si stie ca nu e OK sa se ude, ca rade cand scuipa apa.

Ei, dilema. Ce fac eu e OK? E consecinta sau pedeapsa?

(da, stiu, as putea sa il las sa se ude si apoi sa il schimb, dar la noi imbracatul dureaza 20 min, ca tre' sa alerg dupa el prin casa si chiar si asa se mai lasa cu scandal)

CRISTIAN (7.03.2009)
--------------------------------------
Where there's a will there's a way
cioburi de viata in 3
SILUAN are dreptul la viata!

Jasmin012 spune:

e si una si alta

Noi n-am trecut prin asta, poate fiindca piciului meu nu-i place sa fie ud.
Este clar ca nu-l poti lasa sa se ude, nu pe vremea asta. Poate daca era vara, se schimba situatia.

Cu mancarea, adica luatul din fata lui cand incepe sa se joace, eu zic ca e bine; daca se joaca nu-i mai e foame. Daca i-ar fi foame ar protesta cand ii iei bolul din fata. Regulile (unele) zic ca la urmatoarea masa trebuie sa-i dai acelasi fel de mancare, dar eu una n-am aplicat niciodata chestia asta, asa ca n-am aceasta experienta.



Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)

www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
http://blogulluilucas.blogspot.com/
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

nelia spune:

Ai mei au fost foarte independenti cu masa, au cerut sa manince singuri (in sensul ca au refuzat cu incapatinare sa-i mai hranesc eu) cam de pe la 10-11 luni asa. Si eu i-am lasat, spre disperarea multora... Le puneam mincarea frumos aranjata pe masuta lor si mincau toti trei... sau pe cel mai mic in scaunelul lui, pe masuta de la el. Il lasam sa manince cum vor, spunindu-le din cind in cind ce ar fi daca... si aici venea sugestia. Dar totul pina la aruncatul mincarii pe jos.

Nu ma deranjeaza hainele ude, hainele murdare... de aia am masina. Dar mincarea nu e nici cumparata si nici facuta (implica munca multa pentru amindoua) ca sa fie aruncata. Asta e regula mare: nu aruncam mincare pe jos, nu o punem in cap, nu aruncam cu ea in cei de linga noi. Ori o mincam, ori ne ridicam de la masa, trecem la o alta activitate si mincam din nou cind ni se face cu adevarat foame.

Calm, blind, dar ferm si fara zimbet... Nu-l las flamind, niciodata nu i-am lasat, nu-i dau aceeasi mincare, ii dau ce vrea, cind vrea (bine, nu chiar dulciuri in loc de mincare), dar la prima tentativa de aruncat pe jos, ajungem din nou la regula de baza, dupa o atentionare sau doua.

N-o fi consecinta naturala, stiu asta, dar nici nu o consider pedeapsa, pentru ca nu-i iau mincarea pentru ca a aruncat-o, ci i-o iau ca sa nu o mai arunce si sa o iroseasca. Nu i-am obligat sa manince daca nu le-a fost foame, pina pe la trei ani asa le gateam ceea ce stiam ca le place, nu voiau, le ofeream altceva. Am avut perioade in care am gati separat pentru trei copii si penru noi... O fac, numai sa stiu ca sint bine hraniti... dar asta nu inseamna ca trebuie sa accept risipa... ce sa inteleaga un copil din asta?

Toti trec prin asta, cred ca exista o explicatie psihologica, dar nu mai stiu care este si daca este... dar eu nu i-am lasat sa-si bata joc mincare dupa un an si ceva... Incet-incet, am invatat ca mincarea se maninca, nu e nici plastilina, nici acuarela, nu se arunca nici pe jos si nici in tava... se lasa in farfurie si se maninca atunci cind ne e foame...

Dar avertismentul nu e amenintare, daca nu, te... ci pur si simplu ca pe o constatare. Mincarea se maninca, nu se arunca, daca o faci inseamna ca nu iti mai trebuie, nu ti-e foame. Ce-ar fi sa te duci la joaca si maninci mai tirziu!?! La 1 an si 7 luni cred ca e capabil sa inteleaga ce se face cu mincarea... pina intr-un an sint mai indulgenta, e fun sa te joci cu ea, e atit de nou totul, si ea e moale sau tare... si mami face atit de urit cind o iau din farfurie si mi-o pun in cap sau a arunc pe jos... cred eu ca au nevoie sa se joace cu mincarea, sa o testeze in toate felurile, si pe mincare, dar si pe mami... Face parte din dezvoltarea lor... dar dupa ce au inteles ce e cu ea, nu mai vad nici un motiv sa-i las sa continue...

Acum sa nu intelegeti ca se rezolva imediat, Lisandru are acusica trei si inca mai impinge farfuria cu putere de pe masa, de se duce aia direct pe jos sau in poala uneia dintre fete... Cred ca un pic dupa trei inteleg clar ca mincarea este facuta doar ca sa fie mincata si atit!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

beshter spune:

Monnvas, eu am cumparat mushama din piata, am pus-o sub scaunul de masa si gata. A, avea si niste camasute de-alea impermeabile, fara spate, un fel de bavetici pana la brau si cu maneci.
Lor le place sa arunce cu mancare pe jos ca sa vada 'cum-face-cand-cade'.
As fi luat si bavetica cu gluga, dac-as fi gasit, ca fi-miu baga mana-n ciorba si-si facea freza cu tepi.
N-am insistat cu 'nu aruncam mancarea' (pentru ca ma enervam si nu-mi place sa-mi ies din pepeni aiurea); m-am gandit ca, dupa ce-i trece testarea fortei de gravitatie, o sa vada la noi ca nu ne dam cu branza prin par:)) Ceea ce s-a si intamplat.

denizel spune:

accept92, in nici un caz, nici vorba de asa ceva, interpretezi gresit tot ce scriu pe-aicea.
Daca la fiecare idee de-a mea care nu corespunde cu a ta te vei stradui sa pui placa 'denizel, ironizezi si crezi ca rostul parintelui e sa sufere', iti vei indeplini cu succes idealul ala despre care ne-ai povestit, ala cu captarea atentei negative .

A, de cateva subiecte incoace nu te ocupi cu altceva decat cu caracterizarea mea (si a altora ).
Te rog io mult, cand o sa ai prima contributie on topic pe undeva, ataseaza postarii semnul ala de exclamare. Sau becul aprins. S-ar putea sa vreau sa o citesc .


Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mămici de băietel.

denizel spune:

Vreau sa spun mamicilor care au copii mai mici de 11 ani, ce-am observat eu in cei 11 ani de mamicie.

Am observat ca noi, parintii, avem temerea ca cei mici - daca nu actionam ferm si nu suntem tot timpul pe faza - vor ajunge niste copii mari fara nici un respect pentru reguli, pentru oameni, pentru ce-i in jur s.a.m.d.

Si, cu temerea asta in minte, suntem mai tot timpul in alerta.
Vrem sa stopam cat mai repede un comportament pe care il consideram in neregula, de teama ca el se va repeta si ca va deveni pana la urma o obisnuinta.

Si, de multe ori, nu tinem cont ca acele comportamente pe care le consideram in neregula, pot fi etape in dezvoltarea copilului, pot fi chestii de moment (date de oboseala, foame, plictiseala, nemultumire etc).


Zicem ca pur si simplu copilul a luat-o razna, face chestii naspa ca sa ne provoace, iar noi avem datoria de a interveni.


Am ajuns la concluzia ca nu e asa. Nu e deloc asa.

Lumea din mintea copilului e cu totul altfel fata de lumea din mintea adultului.

Adultul are mintea incorsetata intre planuri, calcule, analize, sentimente , datorii etc.

Copilul mic (si chiar cel mai marisor) nu face nici planuri, nici calcule, nici analize, n-are nici datorii de indeplinit, el pur si simplu traieste.


Desigur ca trebuie ca cel mic sa fie indrumat cumva, desigur ca are nevoie ca noi sa-i aratam pe ici pe colo cum se traieste , dar am ajuns la concluzia ca e nevoie de muuult mai putin decat facem de obicei sau decat credem ca trebuie facut.

revin cu solutii pt. jucarii imprastiate si "neascultare".

Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mămici de băietel.

Luna1 spune:

Monnvas si noi ca si Nelia, adica in momentul in care arunca cu mancare terminam masa, nu ii luam mancarea ca si pedeapsa ci pentru simplu fapt ca era clar ca nu ii mai era foame. Aici se incurajeaza mult mancatul singur al bebelusului, adica in momentul in care nu mai doreste sa-l hranesti tu il lasi sa se hraneasca singur. Fetita prietenei mele de la 8 luni a refuzat lingurita tinuta de mama ei, practic ii punea mancarea in farfurie, lingurita langa si s-a hranit singura de atunci. Astfel ca la un an si un pic manca supita cu lingurita perfect, nu-i mai cadea din lingurita. La fel si a mea, dupa un an n-a mai vrut hranita de mine si manca singurica.

Apropos de familie anglofone si eu m-am educat mult aici, am cules ce mi-a placut, adica nu avem haine bune si rele, nu exista nervi datorita hainelor murdare. Cate haine a distrus fii-mea.... Tropait in balti, alergat si cazut pe iarba uda, plina de mocirla, nu tinem la haine. Cand era mai mica umblam peste tot cu doua schimburi. Acum o iau de la gradi si ii intreb ce au facut in ziua respectiva, mama ce fericiti imi explica cum au topait in balti si cum s-au plimbat prin iarba in noiembrie si au venit inapoi plini de noroi.

Asta cu mancarea aruncata, ce sa zic, eu inca din cunostintele mele englezoaice cu copii, n-am vazut sa-si iasa din pepeni, insa aici purtam copiii cu noi peste tot, la restaurant sa vezi cum copilasi de 2 ani stau frumusel si mananca. Ei uite ca cu fie-mea am dat eu putin in bara pe la 2 ani, ieseam cu prietene cu copiii de-o seama, ai lor mancau, a mea fugea ca terorista prin restaurant. Am intrebat si eu cum au reusit sa le stea copilul jos la masa, pana mananca macar, mi-au zis ca la ei masa e respectata, adica niciodata n-au alergat dupa copil prin casa cu mancare, au mancat numai la masa (sau la masuta pt copil), au fost exemplu pt copil ei adultii mancand mereu linistit la masa.

SI uite ca am procedat si eu asa, i-am explicat ca daca ne ridicam de la masa sa ne jucam inseamna ca nu ii e mai e foame si incheiem masa acolo. Acum la 3 ani nu mai zburda cand e de mancare, stam jos, mancam, cand terminam ne ridicam de la masa.

My reason