Depresia: boala, tratament, perceptia sociala

ladyJ spune:

Marina, pentru sfaturile tale.

rrox3 spune:

Familiei si prietenilor le e foarte greu sa-si permita sa accepte depresia (sau alta afectiune psihica) fiindca asta ii sperie teribil. Am fost de ambele parti ale baricadei...

Mai intai anxietatea generalizata, atacurile de panica care i-au uimit pe toti. Fiindca eram puternica, sigura pe mine, hotarata. N-aveau cum sa-si dea seama ca toata forta asta pe care o afisam era apararea mea. Modul in care fugeam zi de zi de frica si de deprimare. Vizualizam un imens ocean de tristete si stiam ca daca imi permit sa intru in el, nu mai ies. Asa ca fugeam de el cat puteam, facand tot soiul de chestii, fiind vesela, implicata si optimista. Orice, numai sa nu mai ajung la tarmul ala inspaimantator... Asa ca toti ma credeau puternica si se bazau pe mine. Credeau ca n-am nevoie de nimic, fiindca asta aratam eu. A fost o lovitura pentru ei. N-au putut sa accepte decat superficial ce mi se intampla. A, a obosit, s-a speriat, o sa-i treaca. Eu am acceptat ca am o problema si am nevoie de terapie.

Am fost si de cealalta parte a baricadei... si mi-am dat seama ca defapt nici macar eu nu acceptam in mod real depresia alcuiva apropiat. Cum avea o perioada mai buna, consideram ca nu are nimic, uite e mai bine. Mi-era teama sa o accept. Mi-era teama ca nu va reusi sa se vindece de ea, ca nu va mai fi capabil sa se bucure de viata, alaturi de noi. Mi-era teama sa recunosc ca nu pot face mare lucru pentru el. Si atunci sau presam cu terapia sau minimizam problema. Am inteles in cele din urma ca exact acceptarea asta l-ar ajuta teribil si i-ar permite sa respire eliberat de presiunea de a fi bine.

Cred ca e extrem de important sa comunicam deschis, empatic, intelegator, cu cei dragi. Dureaza sa te repozitionezi, sa-ti gasesti noua raportare la ceilalti dupa ce realizezi ca ai o problema si dureaza si ca ei sa se repozitioneze fata de tine. Sinceritatea si eliberarea de vina ajuta foarte mult.
Neacceptarea e doar o masura de protectie, o incercare de a pretinde ca totul e inca bine. Nu e dovada dezinteresului celorlalti.

Sabina si eu cred ca ai nevoie sa treci de protectia asta si sa comunici cu familia ta. Sunt speriati, dar te iubesc si or sa inteleaga ca ai nevoie de ei. Si ca ceea ce-i sperie nu o sa dispara daca pretind ca nu exista. Nu e nici o lipsa de eleganta. Sinceritatea, vulnerabilitatea si increderea intr-o relatie sunt intotdeauna elegante. Multa sanatate!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

irinush spune:

Si eu sufar de depresie, de ceva timp de acuma si de curand am realizat ca de fapt sufar de mult mai mult timp decat imi imaginam eu, cu dierse momente, caderi si urcusuri ... de curand am mers la un specialist, care mi-a confirmat diagnosticul, mi-a zis ca sufar de depresie usoara spre medie ... momentan sunt in faza in care vreau sa merg la psihoterapie, deci caut psihoterapeut si eventual unul care sa nu ma falimenteze ...
cu familia ... ce sa zic, doar sotul meu stie si a fost greu, pentru ca el e de principiul "problemele tale nu le poti rezolva decat tu singur" insa intr-un final se pare ca a inteles ca eu nu reusesc de una singura si a fost de acord sa caut u specialist ...
postarile voastre m-au ajutat foarte mult (in special cele de la copilul captiv ) in sensul ca am constientizat clar ca am o problema pe care nu o pot rezolva singura si m-au facut sa apelez la cineva specializat.
eu ma simt permanent stoarsa de energie, epuizata, tot timpul sunt nervoasa si irascibila, imi sare tandara din absolut orice si nu prea reusesc sa imi tin nervii in frau ... absolut orice activitate mi se pare o corvoada imensa ... abia ma tarai dimineata jos din pat si apoi la indatoririle zilnice ... totul ma oboseste, totul ma enerveaza, ma apuca plansul de la orice ... macar nu am ganduri sinucigase, multumesc lui Dumnezeu! Cel mai tare ma supara ca de multe ori imi descarc nervii in familie si dupa ma simg groaznic de vinovata si ma apuca plansul ... off ... poate voi reusi sa mai scriu pe parcurs, e prima data cand o fac, pana acum doar v-am citit.

Jasmin012 spune:

Da, din cate am reusit sa-mi dau seama si din experieta familiei noastre, aceasta boala e greu de diagnosticat in unele cazuri, Mi-aduc aminte ca la soacra mea a inceput cu durere de picioare. Nu se putea tine pe picioare pur si simplu, o speriau distantele... A pierdut mult timp cu mersul la alt tip de medici specialisti, la ortoped, la reumatolog... a facut mesaje de diverse tipuri. Deci a facut cu totul altceva decat ce trebuia sa faca. Mult timp nimeni nu a facut legatura acelor simptome cu o boala psihica.
Cred ca mai intervine si acel: "mie nu mi se poate intampla".


Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

Sabina spune:

n-ati inteles...eu le spun, si tot ce mi se raspunde e sa fiu rationala, ca nu ma invinuieste nimeni etc etc.
Nu sunt acceptata irationala si mofturoasa.



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

rrox3 spune:

Sabina ratiunea e un refugiu sigur, care nu te dezamageste. Le e mai usor sa-si ascunda frica in spatele ratiunii. Uite faptele, astea sunt, sa mergem inainte, sa terminam cu prostiile. Dar prostiile astea sunt emotiile, de care le e teama. Le desfiinteaza, le ignora, fiindca se tem de ele. Odata ce te-ar accepta in afara ratiunii ar trebui sa-si priveasca propria frica in fata. Vorbeste cu ei despre asta.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Sabina spune:

Am vorbit cu sotul meu care recunoaste ca ii e frica, din cauza ca e ceva ce nu poate controla, nu poate face nimic concert sa-mi ia boala.
(el are si o istorie grea in spate cu o prima sotie care a murit de cancer. Dar care a fost rationala si nu s-a dat cu fundu de pamant ca mine, eu sunt prea extrovertita si lipsita de discretie, asa am fost mereu, dar sa ma neg acuma in plin episod de recadere ar fi culmea prostiei)

Restul insa...considera ca "umblu cu chestii slabe" .si nu se poate spune ca restul nu conteaza, conteaza in masura in care tii la ei.



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

irinush spune:

presupun ca daca as spune parintilor mei ca sufar de depresie mi-ar spune ca nu mai pot de bine si sa termin cu prostiile, ca doar am de toate, ce-mi mai trebuie ...
si eu ma simt rau si fizic, am probleme cu coloana, momentan mi-e foarte greu sa imi misc capul si la fel ca si Sabina, cand mi-e rau fizic mi-e si mai rau psihic.
Eu am tot incercat sa trec singura peste starile astea, de cele mai multe ori am si reusit, dar de aproape un an nu mai merge, totul mi se pare ca devine din ce in ce mai greu. Culmea e ca dupa a doua nastere mi-a fost mult mai usor ca dupa prima, aveam un tonus excelent si habar nu am ce s-a intamplat cam la un an dupa, cam de atunci am inceput sa ma simt rau, poate ca are legatura si cu problemele legate de sanatatea fizica (au aparut dureri mari la nivelul coloanei cervicale, solduri si glezne, am facut niste investigatii, se pare ca au legatura doar cu coloana, cu niste probleme din copilarie si nimic mai grav, dar durerile din pacate sunt prezente zi de zi si nu cedeaza la niciun fel de pastila, o data cu ele am si dureri de cap...).

ladyJ spune:

Sabina, reactia alor tai este cat se poate de previzibila. De cele mai multe ori, familia incearca cumva sa minimalizeze riscurile unei boli, din teama.
Si in loc sa accepte faptul ca persoana aceia puternica si rationala s-a imbolnavit si are voie, are nevoie sa-i fie frica si sa actioneze altfel decat o facea in mod normal, familia neaga.Pentru ca le e frica si pentru ca incearca, evident fara succes, sa-ti impuna(si sa-si impuna) o perspectiva optimista ´´lasa, nu te mai plange, o sa treaca, nu fi copil´´.

Doar ca tu ai nevoie in momentele astea sa ´´fii copil´´. Adica sa poti sa te plangi si sa stii ca ai acolo pe cineva care te poate mangaia fara sa-ti ceara sa ´´uiti´´ ca esti bolnava si sa fii tu asa cum erai dintotdeauna.

Asta trebuie sa vorbiti voi, sa va deschideti sufletele si sa puneti pe masa temerile.
Tu zici ca le spui..ce le spui?

Sabina spune:

Irinush, parintilor din generatia noastra le e in general greu sa accepte ideea de depresie si moral cazut.... bine ca te-ai diagnosticat si faci tratamentul. Unoeri, durerile vin de la depresie....dar o pot si cauza, e griaznic sa te doara

Eu nu stiu daca sunt cu adevarat depresiva, dar, cum zice Marina, eu sunt mai sensibila si analizez emotional tot ce mi se intampla, si nu pot sa nu observ ca ceva e in neregula.



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo