Depresia: boala, tratament, perceptia sociala

Sabina spune:

nu, nu cred...observ ca un pic de bine fizic ma ajuta imens la moral.
Eu m-am gandit asa: daca obtin ok-ul sa merg la munte alaturi de familie si vad ca langa ei se imbunatateste starea psihica, mai astept.
daca nu, iau masuri.


dar pe de alta parte, cred ca oricine se confrunta cu o boala cronica si care mai are si potential mortal, ar trebui sa aiba sustinere psihologica, ori in familie, ori cu prietenii, ori cu psihologul....

Pe mine de exemplu nu ma dobara frica, ci faptul ca nu mai pot sa-mi fac planuri, ca imi pun viata intre paranteze.




Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

ilia_99 spune:

anul trecut am fost diagnosticata cu debut de depresie. reactia sotului: nu lua de buna treaba asta, tu nu esti genul de om care sa faca depresie. adica, de ce eram eu asa speciala? a.. eram puternica.. da.. dar si oamenii puternici pot fi doboriti cind primesc lovituri una dupa alta.. desi ceilalti par sa creada ca poti sa induri oricite, ca altfel n-ar mai da, presupun.. mi s-a prescris medicatie homeopata, pt inceput.. n-am luat-o, probabil tot de teama - ca si alti pacienti - ca luind medicatia ar fi trebuit sa admit, macar fata de mine, ca am o pb. si mi-am zis ca sunt ok. am inceput sa fac sport insa, regulat.
5 luni si inca alte citeva "lovituri" mai tirziu m-am trezit, la volan, gindindu-ma, asa, ca un flash, ce-ar fi sa trag de volan stinga. era o ripa adinca, suficienta.. mi-a venit insa in minte, pe loc, imaginea copiilor mei. am tras pe dreapta, plingind, si am acceptat ca am o pb.
mi-a mai luat inca vreo citeva luni ca sa gasesc un terapeut cu care sa pot comunica, asta dupa ce am incercat mai multi. am luat sedatif pc si melatonina. dar a fost greu, foarte greu.. si cel mai greu a fost ca nimeni nu-mi valida suferinta, doar eu eram aia puternica, nu? si nimeni nu ma credea. in plus, nici nu stiau ce sa-mi spuna si atunci evitau subiectul. era mai simplu pt ei.

acum, din cind in cind, inca o simt ca e acolo. n-a plecat de tot, uneori ma mai incearca. nu mai are puterea de anul trecut, fiindca isi pierde vlaga dupa fiecare sedinta de psihoterapie, dar ma gindesc... la urmatoarea lovitura, nu ma va ataca din nou?

3.000.000 de romani sufera la ora actuala de depresie, iar specialistii spun ca, in 10 ani, aceasta boala va urca pe locul doi in clasamentul cauzelor mortalitatii. (antena1)

DianaR spune:

Ce explicatie ni s-a dat noua la curs: depresivii adevarati, cei sever bolnavi care au ganduri suicidare, sunt retinuti cumva de la a si le pune in practica prin lipsa apoape totala de tonus si ideatie din depresia profunda, pus si simplu nu pot sa gandeasca un plan si sa aibe si puterea sa-l duca la implinire. Cand primesc antidepresive, primele 2 saptamani tonusul lor se imbunatateste vizibil, devin mai dornici sa se miste, sa iasa din starea de letargie, incep sa gandeasca, sa planifice si multi reusesc in perioada asta sa-si indeplineasca dorintele suicidare care inca nu au fost inlaturate de antidepresive. Ni s-a spus ca e o perioada periculoasa din punctul asta de vedere si trebuie atent supravegheati, inca nu si-au facut indeajuns antidepresivele efectul pentru a indeparta depresia si gandurile suicidare dar au din nou energie si tonus.

Sabina, , multa sanatate si putere sa lupti iti doresc!

Concursul "I love DC": www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=i love dc&page=2" target="_blank">dr-1 si dr-2

---

Diana cu Vlad(16.05.04)(bebelus, copilas)&Timeea (18.05.06) & Teodora (11.11.09)
croitoreasa cea viteaza

ladyJ spune:

Sabi, din ce scrii mai sus eu inteleg ca starea ta psihica actuala nu e data de boala(doar sau mai ales) ci de reactia familiei la boala ta.

Asta m-a facut sa trag concluzia asta:
´´...alaturi de familie si vad ca langa EI se IMBUNATATEASTE starea psihica...´´

Daca boala ta ar fi cauza nr 1 a starii psihice, cu sau fara intelegerea familiei tu tot nasol te-ai simti dpdv psihic.Si cred ca de aceia amani intalnirea cu specialistul, pentru ca tu stii ca defapt problema ta cea mai mare sta in reactiile familiei raportate la tine bolnava.

Cred ca trebuie sa comunici cu familia ta,de-adevaratelea si in liniste, sa le spui tot ce te framanta, sa asculti si framantarile lor si sa gasiti un consens.

In rest ai dreptate, orice persoana cu probleme de sanatate ar trebui sustinuta de specialisti si de familie.

vikinga spune:

Am citit recent un articol interesant intr-o revista medicala, era vorba despre copiii ai caror parinti, ori mai degraba unul din parinti, sufera de afectiuni psihice. Tema articolului era indreptata indeosebi spre copii in astfel de situatii si se spunea acolo ca din cei 20 de milioane de copii din germania de acum, 1,5 milioane au parinti ce sufera de diferite afectiuni psihice, bineinteles in diferite forme si grade.Se spunea ca incidenta diferitelor afectiuni psihice e mai mare in rindul copiilor ce traiesc in astfel de familii, afectiuni ce se pot manifesta in copilarie ori pe mai tirziu. Felul cum percep ei o astfel de boala..m-a lasat fara suflare nu alta! De ex anumitor boli de gen le sunt specifice perioade bune si caderi, ei bine copiii in timpul acelor caderi se simt vinovati, isi zic ca, cu siguranta de ar fi fost mai buni mama/ tata nu ar fi fost acum asa. Asta asa un mic exemplu.Si se mai zicea ca daca multe alte lucruri pot fi ascunse de copii, afectiunile de gen sunt simtite si resimtite de ei inca de la virste f fragede.Pt copii mai marisori, erau explicate modalitati de abordare a temei in fata lor in ideea de a-i face sa inteleaga corect. Inafara de doctor, tratament, observatie si control, in anumite cazuri, de ex mame singure care sufera de astfel de afectiuni trebuie sa beneficieze si de un alt fel de suport.Nu ele neaparat ci copii.Si in acele afectiuni in care caderile apar in ciuda tratamentului, mamele beneficiau de ajutorul unei tagesmutter, un fel de babysittera, dar nu asa cu program si plata la modul clasic ci mai mult ca o familie prietena de suflet care ajuta cind e cazul ori cind mama singura nu mai facea fata. Tot in articolul asta a fost prezentata printre altele si depresia, cu indeosebi depresia mamelor. Se spunea ca inafara depresiilor cu istoric in spate(gen copilarie) femeile sunt predispuse afectiunii asteia indeosebi intre 30-40 de ani. Cind devin mame, cind cariera/jobul e intr-un punct nemultumitor, relatia cu partenerul intra in rutina, femeia alearga intre job, copii, casa, nu mai are timp pt ea, pt prieteni, hobby, cind pur si simplu i se cere prea mult. pe urma mamele apeleaza la hormoni contraceptivi(chiar citeam contraindicatiile si starile depresive sunt in frunte), altele diferite pastile de slabit, alimentatie in extreme, ori prea mult ori prea putin.Si daca toate astea se suprapun peste o depresie post natala neluata in seama..drumul e sigur.Vikinga cu cei mai frumosi vikingi: Letizia, Nadja si Aldo www.youtube.com/watch?v=ULmPKIoDDDA&feature=related" target="_blank">pe tarimul nostru de vis.

Julie spune:

M-am regasit in multe din cele scrise de tine.

In primul rand replica celor din jur ca tu nu esti genul depresiv.
Pai sigur, cel care sprijina, care ii face pe ceilalti sa rada, care primeste oaspeti, care are o familie vesela, o casa faina, o profesie banoasa, voluntar in multe activitati sociale, care le-a facut si le face pe toate la timpul lor si nu spune niciodata nimanui NU - cum sa se incadreze in profilul depresivului, asa cum este acesta vazut de societate?

Validarea suferintei cum spui tu - de catre cei din jur, hmmm...
Eu de multa vreme nu prea mai astept nimic de la cei din jur. Intelegerea sotului exista - chiar daca nu a existat de la inceput, fiind si el orbit de unele reflexe - si mi-e de-ajuns.

Din cand in cand e acolo, spui.
E adevarat. In foarte multe cazuri, e o prezenta pe viata - iar asta e un lucru, din nou, extrem de greu de acceptat atat de pacienti, cat - si mai mult, presupun, de catre ceilalti.
Prin prisma experientei personale nu pot sa spun decat ca acceptarea trebuie facuta de catre tine, de la ceilalti e greu de primit.
Si odata ce ai facut pace cu diagnosticul si posibilitatea de a fi in tratament o lunga perioada de timp, vine si normalitatea, ca sa spun asa.

In incheiere vin tot cu niste pareri personale, bazate pe propria-mi experienta.
Medicamentele homeopate de tip Sedatif PC sunt un fel de frectie la picior de lemn in depresie - dupa cum sunt in cancere sau diabet. Am incercat si eu, de curiozitate. Dar cum formatia mea ma impiedica sa cred in homeopatie, presupun ca efectul placebo a fost zero.
Psihologul si psihiatrul sunt doi oameni cu profesii diferite. Medicatia adecvata in depresie o prescrie psihiatrul - desi nu mai stiu cum sta treaba in Ro. Psihologul trebuie sa lucreze mana in mana cu psihiatrul, nu de unul singur, in asemenea cazuri.
Sedativele si medicamentele antidepresive sunt iar doua lucruri diferite. Depresia nu se amelioreaza cu sedative, acestea din urma vin doar sa contrabalansese anumite efecte secundare ale primelor, in cazul in care sunt prescrise impreuna, ori sa extinda, intr-o prima instanta, eficacitatea antidepresivelor, in cazul in care depresia este insotita de o tulburare de anxietate.
Dozate corect, nu preschimba pe pacient intr-o leguma somnolenta, asa cum tot eu am constatat ca se crede, ci intr-o persoana cu adevarat tonica, functionala, capabila sa ia decizii, inzestrata cu un sanatos simt al umorului si poate si o mica doza de cinism - desi asta, in cazul meu, se poate datora si inaintarii in varsta.

J.

Julie spune:

Iata doua site-uri care ofera informatii si teste de autoevaluare vizavi de depresie. Daca vreti sa traduc in romaneste, spuneti-mi.

http://www.depression-screening.org/depression_screen.cfm

http://psychcentral.com/depquiz.htm


J.

Adela99 spune:

fetelor, sunteti nishte perle!

nu stiu ce sa-i transmit (nu va suparati ). mie mi-e teama sa dau sfaturi, desi mi se intampla sa-mi dau cu parerea, dar incerc din rasputeri sa nu mi-o exprim cand vorbesc cu persoane care-mi par influentzabile. sunt stan patitu' in privintza asta. asha ca am devenit o foarte buna ascultatoare in prezentza celor care io cred s-ar lasa influentzati de mine si de parerile mele.

i-am zis de increderea in medic, nu la modul ca ar trebui sa aiba incredere in el ci am intrebat-o daca are incredere in el. a zis ca are, dar ca are bineinteles si rezerve, ca nu are incredere totala si ca ea nu are incredere in medicamente chiar daca intelege ca are nevoie de ele. si cel mai grav nu are incredere in ea, nu crede ca va suporta cu bine primele saptamani de medicamentatie. i-am spus de sport (m-o sunat cu noaptea-n cap sa ma-ntrebe ce mai zic fetele pe forum - nu stie romaneste). ea face miscare, plimbari lungi in pas alert.
medicu' ei e in concediu si o zis ca asteapta pana se intoarce.

multumesc muult de raspunsuri, chiar daca nu-i transmit ce spuneti, tot ne ajutati

Marina spune:

Imi cer scuze ca ma bag in discutie dar nu pot sa trec peste postarile Sabinei pur si simplu
Sabina draga cred ca gresesti tare incercand sa fii puternica in continuare pe cont propriu si sa le menajezi celorlalti sentimentele. Inclusiv tu ai ceva conceptii gresite despre psihiatru/psiholog, poate nu e cazul unui tratment medicamentos, poate pur si simplu cineva cu care poti discuta si care te poata indruma.

Sa nu ma iei la bataie te rog dar pe mine una nu ma mira faptul ca treci prin stari depresive. Te citesc e mult pe forumul asta, iti stiu multe din vise , stiu cum e si sa ai doi copii si cam la ce trebuie sa faci fata sa-i cresti decent in Romania, imi inchipui cum e pentru un suflet sensibil sa navigheze intr-un mediu atat de ostil.

Nu incerca sa muti muntii din loc singura...e total lipsit de sens oricat de puternica te-ai simti pe moment.

Jasmin012 spune:

Soacra mea a fost diagnosticata cu depresie acum 9 ani. De atunci se afla sub tratament, merge regulat la psihiatru. Tin minte si acum, cum statea pe patul de spital si se legana, in fata si in spate, cu mana la falca si cum singurele vorbe pe care le spunea erau acestea: "ce m-oi mai face, ce m-oi mai face?". In van erau toate incurajarile noastre, toate incercarile noastre de a o face sa inteleaga faptul ca ea singura se poate ajuta prin schimbarea gandurilor si a viziunii... Degeaba, parca nici nu ne auzea. Nimic nu a avut efect o mare bucata de timp. Cred ca a durat cam un an si mai bine pana i-au gasit medicatia care-i facea cel mai bine. Si cu toate astea aceasta medicatie nu-i batuta in cuie, doctorita i-o mai schimba din cand in cand, in functie de starea ei, de ganduri, tine cont daca doarme bine, etc. Binenteles ca are momente cand cade din nou in butoiul cu depresie si atunci singurele ei ganduri sunt ca o sa moara... Nu, nu ganduri de sinucidere, ci dimpotriva, frica de moarte.
Si fireste ca noi toti trebuie sa avem mereu grija ca ea sa nu se supere, ca sa nu se "imbolnaveasca din nou"... Trebuie sa trecem peste comentariile ei, cateodata deplasate, sa ne prefacem ca nu am auzit sau pur si simplu sa nu cautam sa patrundem sensul cuvintelor ei. E greu, e greu nu numai pentru cel bolnav ci si pentru familie. trebuie multa rabdare, rabdare nesfarsita...

Aaaa, si am uitat sa spun (desi nu stiu cata relevanta are) ca in cazul ei un mare rol in "insanatosire", sau mai bine zis in gasirea puterii de a iesi din butoiul depresiei, l-a avut biserica. Pana intr-atat incat a ajuns chiar sa fie prea exagerata cu mersul la biserica si cu doctrinele bisericesti.


Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...