Depresia: boala, tratament, perceptia sociala

adry2010 spune:

De acord cu tine, am dezvoltat si eu dupa aceea mai mult subiectul. Dar hai sa folosim acest prijel sa vedem care sunt gandirile societatii noastre cu privire la depresii si la tratamentul sau. Cati iau in serios si cati iau si mai in serios tratamentul.
Caci am impresia ca in Romania, din pacate, treaba asta nu se ia in serios. Poate de aceea am si ajuns, pe de alta parte, sa ne omoram singuri, cu mana noastra muncind peste masura. Sa ne amintim din d exemplu de mama celor doi gemeni moarta de epuizare. Nici asta nu consider ca este corect. Ma gandesc ca poate sunt oameni care au ajuns sa se teama foarte mult de supravetuire, de orice fel.

adry2010 spune:

O idee foarte buna cu chestionarul si ar fi interesant sa-l putem face si pe site.

olympia spune:

Sheanna, parca ai vrea sa pui cumva punct la tema asta, mai ales cu exprimarea:
" In consecinta actele sale, gandirea sa nu are cum sa fie inteleasa si nici nu e bine sa incerci sa ii pricepi motivele cu care face ce face."
Si as spune ca-i cam alb-negru felul in care ai prezentat lucrurile.
Ca nespecialist indraznesc sa simt zona aia gri muuult mai larga.

In privinta discutiilor pe tema asta, poate ca ele chiar ajuta. Tacerea sau respingerea temei ca inaccesibila oamenilor obisnuiti, reinstituie tabu-urile in zona problemelor psihologice si-i ostracizeaza automat pe cei ce simt ca ceva nu-i in regula cu ei, pentru ca percep lucrurile diferit de asteptarile celor din jur.

Eu am auzit-o pe Bianca Brad, spunand ca pe ea exact discutiile cu alti oameni au salvat-o. Nici ea nu realiza in ce cumpana grea se afla, cand doborata de pierderea fetitei sale si mimand pe cat posibil normalitatea, planuia in ascuns sa sfarseasca cu toate. Treptat s-a trezit "deviata" (exact asta a fost cuvantul) de la planul ei sumbru in timp ce impartasea durerea ei altora si incet-incet si-a regasit puterile.


Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

adry2010 spune:

Mie una mi se pare destul de interesant de dezbatut si nu sa ne facem ca depresia nu exista atunci cand cineva apropiat sau chiar noi dam semne de asa ceva. Uite unde se poate ajunge.

Ba, din potriva, asa cum la licee se face religie si sociologie, as baga mai intens un studiu si ep acest domeniu, in vederea ca fiecare sa ajunga sa-si dea seama cand se apropie el sau cineva apropiat de pragul unei depresii, mai ales care poate deveni acuta.

witeflower spune:

Depresia este vazuta adesea ca o boala "inchipuita" - desi cauzele ei sunt foarte diverse si foarte reale - inclusiv neurologice. La fel si evolutia ei ca boala. De aceea, cand e o forma severa, cel mai adesea necesita tratament si supraveghere medicala atenta pe o perioada indelungata. E o boala ce poate recidiva oricand sau care isi poate "ascunde" in unele momente simptomele, fara a se opri din evolutie.

Unii spun ca e o boala "moderna", pt ca in trecut oamenii nu-si "pierdeau vremea" cu depresii.
Pe deoparte e adevarat - cand lupti zi de zi pt supravietuire nu prea ai timp sa ... gadesti ... :de ce sa mai traiesc, ce viata mai e si asta...". Pe de alta parte insa, si in trecut au fost oameni depresivi, unii au dat in patima alcoolului, altii s-au sinucis, altii au murit :de inima rea", unii s-au "scrantit", iar altii si-au revenit intr-o buna zi. Doar ca atunci nu se vorbea in termenii stiintifici si nu existau atatea mijloace de informare, de comunicare.

Cat despre motivele care ne deprima - ele difera la fel de mult ca noi toti. Difera chiar si la aceeasi persoana in momente diferite ale vietii. Cert este ca sunt persoane cu tendinte depresive, care se deprima usor, din varii motive, cel mai adesea considerate ca fiind "neintemeiate" de catre cei din jur. Astfel ajung sa se simta neintelesi, ceea ce ii deprima si mai tare. Si se inchid in sine, pastrand o masca pentru cei din jur - ceea ce ii dprima si mi tare. Si astfel, raman singuri, cu gandurile lor, intarindu-si propriile idei depresive, ceea ce ii deprima si mai tare.

Daca se ajunge in acest stadiu, orice gand este posibil, orice gand poate deveni pentru acel om o realitate, pentru ca nu mai are pe nimeni care sa ajunga la sufletul sau si sa-l "aduca la realitate".

ladyJ spune:

Cred ca problema ignorarii depresiei sta defapt in lipsa informatiei cu privire la multele feluri de depresie.

Daca intrebam in jurul nostru, multi ne vor spune ca depresia e atunci cand esti trist. Suparat, fara chef de viata,fara vlaga. Asta nu este fals, forme usoare trecatoare de depresie am avut poate cu totii, la un moment dat in viata.
INSA, depresia nu inseamna doar faptul ca n-ai chef de nimeni si de nimic la un moment dat, o perioada de timp, in urma epuizarii fizice sau psihice, in urma unor esecuri.

Depresia are mai multe grade si cea mai rea forma a ei se numeste psihoza,boala adica, a vorbit Shanna despre asta. Psihoza este o stare patologica care se manifesta prin tulburari de judecata si comportament(printre altele).
Practic, persoana care sufera de aceasta forma grava de depresie, numita psihoza maniaco-depresiva( maniaco-vine de la manie,in general aceasta forma de depresie este insotita de accese maniacale) percepe denaturat realitatea obiectiva si de aici reactiile pe care cei sanatosi nu le pot intelege(daca nu cunosc despre ce e vorba).

Aceste lucruri nu se cunosc la nivel general, iar depresia ramane pentru multi un moft de moment sau o suparare care trece...de aici si putina importanta care i se acorda.

Daca insa explici cuiva despre forma de depresie patologica, reactia este de a separa automat cuvantul ´´depresie´´ de ´´boala,´´ si ramane doar cuvantul ´´boala´´. Concluzie: depresivul nu mai e depresiv, e nebun. Si atat. Si de aici stigmatizarea.

Sigur ca intre forma usoara depresiva(deprimarea dupa un esec de exemplu) si forma grava(PMD-psihoza maniaco-depresiva) exista multe alte stari depresiva de intensitati diferite.(tin mai ales de conditia numita distimie)
Distimia este o forma cronica de depresie, mai grava decat depresia ´´usoara´´ insa mai putin grava decat psihoza.Distimia dureaza mai mult timp decat depresia usoara, si poate duce la complicatii printre care si comportamentul suicidar! Daca nu e tratata, distimia poate degenera in depresie majora, nu se vindeca de la sine.
Este necesar tratamentul, care poate fi medicamentos si psihoterapeutic.

Llaura spune:

Uite mie asta nu imi e clar, evolutia e graduala sau dintr-o data? pentru ca imi pare tare rau ca Madalina, femeie moderna si traita in lume, nu si-a dat seama singura intr-un moment din viata ei ca are nevoie de ajutor (sau poate si-a dat si ceva cumva nu a mers, asta numai familia ei stie, asa trebuie si sper sa ramana asa, ce se intampla acum in presa romaneasca este desantat si indecent si trebuie sa inceteze).
Si de asta ma uimeste cate note proaste s-au dat acestui subiect pe un forum unde mare majoritate a userilor sunt femei in preajma nasterii, iar depresia postpartum are incidenta asa de mare?! Informarea mi se pare mai mult decat benefica, poate fi cheia succesului intr-o eventualitate nedorita, iar mediul amical-informal cel mai potrivit (vezi postarea Sheannei, nu zic ca n-are dreptate, dar suna asa de dur si clinic ca sperie si indeparteaza, cand ideea ar fi tocmai de apropiere).
Eu am auzit de depresia postpartum acum vreo unsprezece ani, cand o prietena de-a mea a nascut o fetita si intr-un context mai putin placut din viata ei ceva s-a intamplat, fiind de altfel sanatoasa, desteapta si aratoasa, cu o gramada de carte si background in stiinte exacte. Daca ea a patit-o (e bine de mult, a scapat in cateva luni cu ajutor) chiar ca comparatia cu cancerul nu mi se pare deplasata.
Iar intrebarea ar fi, cum e mai bine, din cand in cand sa te vad cineva, sau e ceva ce ni se cere tot noua, trebuie sa fim slabe ca Angelina, destepte ca Hillary, bune si calme ca Maica Tereza, gospodine ca Sanda Marin, sa avem copii care fac la cinci luni la olita si la zece luni deja l-au terminat de citit pe Kirkegaard, si-n plus sa mai avem grija sa fim si sanatoase la cap?! Glumesc, dar nu mi se pare de gluma deloc. Iar subiectul cred ca e foarte bun.

gina_raluca spune:

Pe langa ce s-a discutat deja (diferite forme de depresie si diferite grade de severitate), depresia inseamna lipsa de energie, oboseala, lipsa de apetit, insomnie, probleme cu concentrarea,si ganduri maladaptive. Asta e depresia tipica. Mai e si depresia atipica, unde persoana mananca si doarme mai mult decat de obicei si mood-ul se poate imbunatati in functie de situatie (desi persoana continua sa manifeste simptome de depresie). Depresia se manifesta diferit in diferite grupuri etnice. In general, la Anglo-Americani, simptomele prevalente sunt de stima de stima scazuta (worthlessness, increased criticism), pe cand la asiatici si la latini, simptomele sunt somatice (dureri psiho-somatice, lipsa de energie, oboseala). Majoritatea oamenilor se simt deprimati in anumite etape ale vietii, dar nu vor fi diagnosticati cu depresie. Pentru depresie, simptomele dureaza pentru cel putin doua saptamani si interfereaza semnificativ cu viata persoanei (cu responsabilitile sau viata sociala).

Pentru cei care se intrebau cum se poate recunoaste depresia, sunt cateva schimbari care semnalizeaza o posibile depresie: izolare sociala, incapacitatea de a simti placerea si abandonarea hobby-urilor de catre persoana, si retard psihomotor.

Andry2010, elaborezi, te rog, la ce te-ai referit cand ai scris ca americanii cad in extrema cealalta cand vine vorba de conditii psihologice? Am mai auzit si ca "americanii nu merg nici la baie fara shrink-ul lor" ceea ce e un mit.

a_alinta spune:

gina , eu vin si spun, din nou , ca americanii au si un chestionar pe care trebuie sa-l completezi dupa ce-ai nascut. si dupa aia inca o data la cateva luni, 4 sau 6 , oricum atunci cand , dupa cercetarile nu stiu cui, depresia post nastere poate lua nastere.
acelasi chestionar care l-a pus laura.

de ce fac asta?

dupa parerea mea, e pentru ca au constatat ca exista un dezechilibru hormonal dupa nastere care ataca creierul. si care acest dezechilibru are loc nu doar odata ci de mai multe ori. ( dovada ca acest chestionar nu e completat doar odata).

nimeni nu stie de ce mad si-a luat viata, dar sper din tot sufletul ca medicii romani sa incerce sa afle si poate cu ocazia asta o sa existe si la noi acest formular , care poate nu i-ar fi salvat viata madalinei, dar poate v-a fi de ajutor celor care nu stiu ce se inatmpla cu sufletul lor dupa ce tocmai au dat viata unei minuni.

beshter spune:

Am completat si eu chestionarul asta - tradus in romaneste, bineinteles - la cateva zile dupa nastere, oferit fiind de o doctorita (sau poate era psiholog; atunci nu ma prea puteam concentra) care facea voluntariat sperand sa convinga ministerul ca in maternitati e nevoie de cabinete de consiliere.
Eu l-am completat pe bune si, la o saptamana dupa sosirea acasa, m-a sunat acasa ca sa ma verifice si sa-mi spuna ca aveam un scor destul de mare. Discutand cu ea, am aflat ca cele mai mult mame - dintre cele care primesc chestionarul - ori nu raspund deloc pentu ca li se pare o chestiune prea frivola cand ele au atatea de facut, ori raspund peste tot ca-s foarte fericite si cu asta basta.

Eu am avut noroc. Am primit consiliere si de la acest medic si de la medicul meu ginecolog, care mi-a explicat pe indelete la ce sa ma astept si cu se mananca depresia post-partum (stia si de la sotia lui niste chestii). Si l-am avut si pe barbatu-meu langa mine tot timpul. El si-a dat seama ca e destul de groasa si m-a incurajat fara cliseele alea gen 'las' ca trece', 'nu mai plange ca n-ai de ce' etc.

Dar celelalte? Celelalte care se ascund, crezand ca e ceva in neregula cu ele pentru ca nu simt din primul moment fericirea aia atotcuprinzatoare? Si care continua sa spere ca va trece de la sine, ca-s doar 'zile cu lacrimi' si ca depresia e un lux pe care nu si-l pot permite? O astfel de mama se simte atat de cumplit de inadecvata incat nu va recunoaste in ruptul capului ca nu-i 'fericita', ca n-are chef de nimic, ca-i e teama sa ramana singura, ca ...multe.

Eu mi-am revenit destul de repede dar furia pe care o simt cand li se spune altora 'las' ca-ti trece' a ramas.