Depresia: boala, tratament, perceptia sociala
Raspunsuri - Pagina 3
buli spune:
ba eu cred ca este despre un parinte (poate chiar tata), frustrat ca aparitia copilului nu-i mai lasa tot timpul pentru cariera.
ca in majoritatea cazurilor, solutia e pe la mjloc.
www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@
olympia spune:
Asa schiop cum este pornit subiectul, el contine totusi un sambure de dezbatere.
Faptul ca spunem , gandim sau dorim sa punem copilul pe primul plan, nu contine automat si rezolvarea situatiei concrete a fiecaruia. Intre frustrarea adunata in timp care va reprosa mai tarziu "m-am sacrificat pentru tine" si sistemul "are masa, casa, bona, sau mai tarziu meditatii, activitati , e de ajuns", sunt infinite nuante si un echilibru ce trebuie redefinit permanent in timp.
Apoi mai e si bagajul propriei copilarii a adultului ajuns parinte. Cata dragoste si atentie a primit si intelege sa dea acum mai departe, cum percepe si raspunde nevoile copilului... Am auzit des clisee de tipul : nu-l mai cauta atata-n fund/coarne ca ti se urca in cap, pune-l la punct acum , mai incolo va fi prea tarziu, mai lasa-l ca-i doar un copil (deci un fel de fiinta de rangul doi), vezi-ti de viata ta, nu-i oferi prea multe ca el creste si oricum pleaca-n lume/iti da un sut in fund...
Si pentru ca subiectul vizeaza tangential si depresia, iaca o mostra recent auzita de "intelegere" a fenomenului : " noi nu ne permiteam sa avem depresii ca mamele astea moderne" si iata cum depresia pentru unii e un lux , sau o slabiciune si o vina a celui ce "nu apreciaza ce are" sau "i s-a urat cu binele".
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
olympia spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui beren Adry2010, chiar si dupa normele (deloc riguroase) ale DC-ului, subiectul tau este foarte prost definit si neclar. Din cate vad, un titlu mai potrivit ar fi "Despre depresie" sau asa ceva. A forta direct comparatia despre "cine e mai important, depresivul sau familia" in acest context este impotriva ideii de a dezbate intrebarea. Asa ca iti sugerez sa schimbi titlul in ceva mai relevant. In al doilea rand, daca discutia este despre depresie ca boala, exista doua ipostaze posibile: pacient sau doctor (psiholog, "specialisti" dupa cum ii numesti). Primii stiu despre boala prin propria experienta, cei din urma prin natura profesiei. Ambele categorii pot aduce informatii relevante in discutie. Insa cei care nu sunt nici "specialisti", nici nu au suferit de depresie in sensul clinic, nu au ce adauga la subiect, decat poate simpatie. Altfel, e ca si cum ai veni sa-ti dai cu opinia despre cancer, fara sa fii bolnav sau doctor, si sa spui: "eu cred ca daca vrei mult de tot, te vindeci de cancer prin dragostea pentru familia ta". Ei bine, asemenea opinii nu contribuie cu nimic la esenta subiectului. Asadar, te rog sa definesti mai bine ce faci aici: vrei sa afli opinia specialistilor? Atunci ascult-o cu deferenta necesara cand e oferita. Vrei sa afli despre experientele pacientilor? Daca ei vor sa le impartaseasca, atunci ar trebui primite fara comentarii, ca nu poti sa discuti cu un bolnav despre cum "ar trebui sa se simta", in opinia ta de om sanatos. Astept sa indrepti cumva discutia asta, altfel am s-o fac eu. |
Beren, fara suparare, daca tot s-a facut paralela intre cancer si depresie , zic ca-i de dorit sa fie depistate amandoua in faza incipienta. Altfel poate fi prea tarziu, exact ca la cancer!
Ori nu stiu cati oameni sunt capabili sa desluseasca semnele unui inceput de depresie, fie ca boala incepe sa-i macine pe ei sau pe cei apropiati... Si nici nu-i vad pe toti dand buzna la psihiatru ca sa-si limpezeasca starile proaste din ultima vreme, confuzia sau framantarile legate de rolul de parinte, coplesitor uneori. Si atunci de ce sa nu vorbim despre asta?
Uite cum incepe bulgarele s-o ia la vale si daca nu-i nimeni sa-l opreasca la timp, lucrurile pot sfarsi tragic:
...." Aveam tot felul de ganduri vis-a-vis de el: sa-l las in parc cu caruciorul si sa-l ia cine o vrea, eram furioasa pe el ca mi-a schimbat viata si ca nu mai am libertate. Toate astea in conditiile in care m-am luptat 3 ani sa il am, iar el a venit dupa o sarcina pierduta, atunci cand incepusem sa ne pierdem speranta. Nu aveam curaj sa spun nimanui toate astea, desi eram constienta ca nu gandesc eu. Nu se poate ca o mama sa gandeasca asa fata de propriul copil nou-nascut. Ajunsesem sa nu-i mai suport mirosul si stim toate cat e de unic mirosul bebelusului. Apoi sotul meu a luat hotararea sa-mi aduca (fara sa stiu eu, evident)medicul psihiatru acasa, dupa ce 24 de ore am plans fara oprire fara un motiv anume. Si pentru ca deja aveam halucinatii cu bunica mea moarta, care aveam senzatia ca ma viziteaza. Ganduri sinucigase? O groaza!!! insa nu ma puteam hotari asupra modalitatii de a-mi lua viata."
( E marturia unei mamici care a invins depresia si a avut curajul sa ne vorbeasca despre asta si norocul sa aiba un sot care a inteles ce se petrece! )
Poate ca userul Adry chiar are nevoie de ajutor, sau poate e vorba de cineva apropiat. Adry,
ne mai citesti sau te-a intimidat Beren?Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
adry2010 spune:
Va mai citesc :d, doar ca nu sunt decisa ce sa fac cu topicul, ca vad ca pe unii i-a cam deranjat. Asa ca cred ca o sa las sa vina de la sine...
adry2010 spune:
super tare, ce ai scris tu olimpia!
Si eu sunt de acord cu tine ca trebuie sa fim mult mai atenti la depresie si ca nu trebuie tratata cu superficialitate. Dar, din pacate, asa cum ai spus si tu, in Romania cel putin sau poate in tarile din Europa de est, psihologia nu este un domeniu prea bine vazut.
Acum si filmele americane care mai ating si acest subiect, unele dintre ele fac sa para uneori ca ei duc lucrurile prea la extrema cealalata, dar nu cred ca in realitate se duc chiar pentru orice fleac. Cred ca doar ei sunt mai constienti de efectele si importatna psihicului.
Mi-a placut foarte mult citatul dat de tine al acelei mamici. Arata ca lucrurile se petrec in mintea oamenilor in mod diferit fata de cum ne-am astepta. Ea insasi si orice om care ar fi cunoscut-o ar fi zis ca va fi super fericita si ok in momentul in care va devnii mamica, dar asta ne arata cat de usor ne este, pe de o parte sa spunem cum ar fi trebuit omul ala sa actioneze. Pentru ca multe lucruri le gandim la rece, fara a stii cu adevarat toate impacturile din mintea si sufletului unui om. Sunt si multe experiente pe care nu ai cum sa stii cum te vor influenta, pana cand nu le treci cu adevarat. Asta si vrea sa spuna povestea ei.
adry2010 spune:
Ma gandesc ca poate unii oameni nu stiu cu adevarat ce-si doresc, nu se cunosc poate in profunzime cu adevarat. Nu spun asta din rautate sau cu superioritate. Pentru ca sunt constienta ca si eu trebuie sa fiu convinsa de ce imi doresc. Vorba aceea: ai grija ce0ti doresti ca s-ar putea sa se intample.
De ce spun ca poate unele dintre aceste cazuri sunt strans legate de faptul ca oamenii uneori isi doresc ce nu-si doresc de fapt in mod real. Pai exemplele de fata sunt cele mai elocvente. Ambele mame ar fi trebuit sa fie fericite, doar isi doreau acest lucru de ani de zile si au depus eforturi mari. Dar apoi, in cazul realizarii, nu le-a mai adus fericirea care era asteptata. Bine, intr-adevar, mai exista si greutati, responsabilitati mari, timpul pentru tine ti se taie, ai nopti nedormite, ajungi sa ai depresii, din cauza frustrarilor, certuri cu partenerul, oboselii. Multe dintre acestea sunt inerente in maternitate. Dar cand depresia este dincolo de limitele controlului, devine acuta atunci eu zic ca de fapt ajung acesti oameni intr-un impas. Isi dau seama ca au depus toate eforturile sa aiba un copil si acum le este greu sa mai dea inapoi.
beren spune:
De ce ar fi adry2010 intimidata de sugestiile mele? Ca user nou, e de inteles ca nu e foarte familiara cu regulamentul (articolele 1 si 2 sunt relevante aici) si poate beneficia din comentariile celorlalti.
Urmarind felul in care decurge discutia, devine evident ca este vorba despre depresie ca dezordine psihologica, de la aspectele clinice la constiinta sociala, in special in Romania de azi. Asa ca am schimbat titlul ca sa reflecte mai bine continutul. Deocamdata las subiectul la acest subforum, din cauza legaturii explicite cu impactul asupra copiilor. Altfel, un loc mai potrivit ar fi fost la Cabinetul psihologic.
In orice caz, subiectul ar beneficia foarte mult de interventiile celor cu studii sau experienta in domeniu.
Va doresc o dezbatere interesanta si informativa.
adry2010 spune:
Merci beren de inteventie, mai ales cea cu schimbatul titlului. CAnd ma gandeam sa o fac eu, am vazut ca era deja schimbat.
Intr-adevar ar fi destul de utila si interventia unor psihologi sau a celor care au beneficiat de serviciile lor, dar pana atunci putem discuta si intre noi, poate reusim sa vedem importanta despresiei in viata noastra si mai ales a celor din jurul nostru. Pentru ca am impresia ca la noi se da prea putina importanta si uite asa se ajung in astfel de cazuri, ca cel mediatizat.
Sheannamp spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui adry2010
Da, Sibylle, ai intuit bine. Dar nu am vrut sa precizez, pentru a fi fi vreo influienta. Parerea mea este ca trebuie sa stii bine ce-ti doresti de la viata. Daca vrei mai mult cariera/independenta/faima sau copii. Pentru ca, dupa parerea mea, sa faci un copil si sa-l abandonezi, ii creezi o mare trauma. Cand vrei sa dai nastere unui pui, trebuie sa fii convinsa ca iti poti asuma responsabilitatea. Nu spun ca trebuie sa te abandonezi pe tine, dar daca nu poti face un compromis, mai bine nu nasti. Daca nasti si ti-e greu, in fond e carne din carnea ta, e suflet din sufletul si e ca si cum ai abandona o parte din tine. Pacat ca pruncul ei nu a facut-o sa mai reziste. A oferit multe atat culturii muzicale, cat si sufletelor romanilor. Dar trebuia sa-si dea seama daca asta isi dorea mai presus decat copilul. |
Banuiam ca intriga inceputa sa va continua undeva dar nu ma gandeam ca taman aici.
Hai sa incerc eu sa iti lamuresc dilemele.
Atunci cand cineva are o boala psihica (si in aceasta categorie intra mult mai multe decat depresia) mecanismele de gandire numai sunt aceleasi ca in cazul unui om sanatos mintal.
In consecinta actele sale, gandirea sa nu are cum sa fie inteleasa si nici nu e bine sa incerci sa ii pricepi motivele cu care face ce face.
Exista psihoze maniacale, schizofrenii, deliruri in care o idee fixa (sinucidere, ucidere, infometare, auto-mutilare, diverse activitati ce devin stereotipe) devine centrul vietii si fara un tratament adecavat pacientul/pacienta respectiva nu are cum sa le controleze singur.
Nu ajunge dragostea copilului, tandretea sotului, toti banii din lume si nici macar religia sa te salveze de demonii pe care boala ti i-a bagat in cap.
De aia spuneam, citand un psihiatru, ca pentru omul bolnav psihic a carui idee deliranta este sa se sinucida orice motiv e bun si nu exista nimic care sa il convinga sa nu o faca. Cu exceptia tratamentului bolii care a declansat-o, tratament pe care insa pacientul insusi trebuie sa il accepte si sa il urmeze.
Si de aia spuneam si repet Hai sa nu judecam ce nu intelegem! Fereasca Dumnezeu sa ajungem sa fim pusi in situatia de a ne verifica taria sufleteasca si puterea de a ne urma principiile de viata!
Edit: foarte multa lume trece in viata prin momente in care isi doreste sa moara sau chiar ii trece prin cap sa incerce sa isi ia viata. Dar mecanismele de auto-aparare intervin si totul ramane cel mult o intentie sau o tentativa. In cazul bolilor psihice aceste mecanisme fie nu mai functioneaza fie sunt depasite de puterea ideilor delirante.
Un om sanatos mintal nu se poate sinucide. Indiferent de cat de mare e durerea prin care trece! (evident ca lucrurile nu sunt chiar asa de albe si negre, exista zona gri a celor dependenti de substante psihotrope, a celor cu tulburari psihice borderline sau a celor a caror suicidul e prima manifestare a bolii psihice; in principiu insa un om cu sanatate mintala pastrata nu se sinucide!)
Llaura spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui olympia Faptul ca spunem , gandim sau dorim sa punem copilul pe primul plan, nu contine automat si rezolvarea situatiei concrete a fiecaruia. |
Da, si impresia mea a fost ca despre asta e de fapt subiectul dar nu am nici o problema sa vad conexia cu depresia (din pacate).
Am vrut de fapt sa va arat www.fresno.ucsf.edu/pediatrics/downloads/edinburghscale.pdf" target="_blank">asta, este chestionarul pe care-l folosesc aici ca sa identifice cazurile de PPD. Chestionarul este oferit mamei cand merge cu copilul la controalele de rutina (la doua luni, patru luni, sase luni), mama raspunde, i se ofera un scor. Daca scorul respectiv este sub anume valoare, i se sugereaza mamei ajutor specializat.
Scopul chestionarului nu e de diagnostic, ci de semnalare dar il consider o idee buna macar si pentru ca esti mai dispusa/incurajata sa spui "da, nu ma simt prea bine" atunci cand cineva te intreaba "cum esti? esti bine? mai putin bine?" chiar si fara alte detalii, decat atunci cand nici macar nu vine vorba (ca doar "pe vremea mea nu existau boli din astea moderne, n-aveam timp de prostii" si altele din aceiasi categorie).