Depresia: boala, tratament, perceptia sociala

irinush spune:

terapiile astea gen mers la shopping, socializari si altele merg paote o perioada ... mie nici shoppingul nu imi mai produce placere, din nefericire, ca pe vremuri mai reusea sa ma scoata din butoi ca sa zic asa ... eu mai am insa alta problema: mananc dulciuri desi vreau tare mult sa mai slabesc vreo 10kg macar, pur si simplku nu ma pot abtine si cand sunt nervoasa sau suparata mananc parca asa, de ciuda!
imi mai placea sa gatesc, ma relaxa foarte tare, am aproape o luna de cand nu o mai fac decat daca chiar trebuie si atunci doar ceva rapid si necomplicat, restul e prea obositor ...
zicea Rrox sa facem sport, eu as vrea, sincer, dar nu pot sa ma mobilizez, nu ma pot misca sa imi fac exercitiile de kineto pt spate, desi iar sunt intepenita, oricat as trage de mine, nu pot ...

si a propos de terapeut: ma poate ajuta cineva cu o recomandare pt psihoterapeut in Bucuresti? multumesc.

magneB6 spune:

ilia si ladyJ

multumesc pt. raspunsuri

uitati mai multe detalii:

1. deocamdata consuma in general bere. bauturi mai tari ( in afara de vin pe care il bea mai des ) doar rar.

2. consumul de bere a crescut progresiv in ultimii 2-3 ani.

3. acum consuma zilnic 2 litri de bere, de obicei in maxim 1 h 1/2 gata.

4. nu se imbata din ei, se ameteste usor doar.

5. e foarte mult o dependenta comportamentala - "TREBUIE sa beau o bere ca sa ma relaxez". chiar daca face altceva relaxant, nu se pune, atata timp cat nu e si bere.

6. diagnosticul de depresie nu i s-a pus de catre un doctor. din ce observ eu insa, este irascibil in 90% din timp ( tipa cam 70 % la mama mea, desi se inteleg foarte bine in ansamblu ), dar asa se descarca. Nu prea poate sa ia decizii. E mai mereu morocanos, ingrijorat, totul e rau, etc. Intr-o maniera filozofica, dar totusi...

7. are (mici) probleme de sanatate si la controlul anual, doctorul i-a recomandat sa reduca consumul de alcool la minim. nu a facut asta.

8. daca mama ii sugereaza sa nu mai cumpere bere la sticla de 2l, ci la doze mai mici, se supara foarte tare.

nu stiu ce sa fac. cred ca la el nu alcoolul este cel ce cauzeaza starea depresiva, ci invers. alcoolul este singurul care ii ofera relaxare si ragaz.

ilia, interesant cu butoanele imaginate. functioneaza la tine?

magneB6 spune:

sabina,

sanatate! cred ca sotul tau isi doreste sa te sprijine, dar cum a spus ladyJ, si el e speriat, si nu stie cum sa reactioneze.

ilia_99 spune:

magne, da, functioneaza. bine, eu sunt un om solar, de fel. si am invatat si sa ma rasfat singura intre timp.
din pacate, in pb ta nu stiu ce sa-ti spun mai mult, n-am avut pb de genul asta si ma si feresc de ele cit pot. ma enerveaza dependenta de alcool, dar, ma rog, asta e pb mea, nu a altcuiva.

irinush, ce cunoscut imi suna ce spui tu acolo... din pacate.. eu am tras de mine rau si cu sportul si cu mincatul. acuma vad ca m-am intors la dulce, tb sa iau masuri!

ladyJ spune:

Magne, uite, de exemplu in tratamentul depresiei pentru a evita recaderile se recomanda(printre altele) evitarea alcoolului.

Daca tatal tau are un inceput de depresie si continua sa bea, vestile nu-s bune, pentru ca asa cum am spus, alcoolul este un factor de risc pentru aceasta afectiune.

Sper sa te inseli cand crezi ca alcoolul este singurul care chiar ii ofera relaxare si liniste. Pentru ca asta inseamna ca e dependent de alcool.Deci fara alcool nu s-ar putea relaxa, ceea ce e grav.

Cel mai bun sfat pe care ti-l pot da este sa il convingi pe tatal tau sa mearga la medic. Acolo la consult se va stabili daca are depresie, ce fel de depresie, daca e alcoolic,daca sufera de alte tulburari, de ce fel de tratament are nevoie, etc.


PS- te felicit pentru observatiile tale , fericiti sunt cei care au in familie membrii care vad cand ceva nu e in regula si vor sa ia atitudine.

ariel_7000 spune:

lady, care ar fi modul de abordare si de convingere a unui om care are problema asemanatoare cu cea expusa de magneB6?

mami de alexutza (10.04.2003)si Teodor Mihai (10.04.2008)
" SAVE THE EARTH, IT'S THE ONLY PLANET WITH CHOCOLATE!"

olympia spune:

Care ar fi modul de convingere a oricarei persoane apropiate (membru de familie, prieten) care are o problema pe care refuza s-o priveasca in fata si o neaga?
M-am tot gandit la asta, ca doar ca e cel mai mare obstacol in calea vindecarii... Singura idee care mi-a venit este aceea de a-l aduce la psiholog nu ca pacient ci ca sprijin pentru altcineva. Deci sotia, sau fiica, cea mai apropiata persoana, cea pe care ar refuza-o cel mai greu, ar putea sa-i spuna " am o problema mare, nu ma simt bine, sunt depasita, am nevoie de ajutor si psihoterapeutul pe care l-am gasit a acceptat sa vin insotita". Evident asta daca exista un asemenea psihoterapeut... stiu ca exista ceea ce se cheama "terapie de familie" si de aceea cred ca un asemenea scenariu e posibil. Odata ajuns in cabinet, cred ca lucrurile ar putea fi conduse de asa maniera incat persoana respectiva ca s-o ajute pe cea draga sa doreasca sa-si depaseasca propria probelema si deci sa se confrunte cu ea. Poate am spus tampenii , dar alta idee n-am gasit.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

ralucis spune:

Asta am simtit si eu, o sa pun aici mesajul pe care l-am scris la Femina intim la topicul despre depresie, la mine vorbesc strict despre despresia post-partum:

Si eu mi-am dat seama, mai tarziu decat ar fi trebuit, ca am avut si eu o forma de depresie post-partum, care nu s-a vindecat in totalitate. Poate nu vi se va parea depresie deloc, ci mofturi, dar eu m-am simtit tare, dar tare nasol o buna perioada de vreme si cred ca doar asta a fost.
Nasterea celui de-al doilea copil a coincis cu mutarea intr-o zona cu acces greu la transport in comun, de unde si acum e destul de dificil de iesit, daca n-ai masina. Noi avem, dar o ia sotul la munca si efectiv eram dependenta de el, ceea ce nu a fost deloc placut. Au fost perioade in care nu ieseam decat in curtea casei si atat, chiar si 2 saptamani intregi cateodata, nu puteam sa merg nicaieri singura ca nu aveam cu cine lasa copiii, erau perioade cand nu il vedeam nici pe sot 3-4-5 zile la rand, pleca in interes de serviciu, iar eu il invidiam in zilele alea ca era liber si facea ce vroia. Cand auzeam vreo prietena ca si-a dus copiii la tara la parinti sau ii duce la cresa ma gandeam ca eu sunt condamnata sa nu mai pot face nimic niciodata pentru ca trebuie sa stau numai cu copiii. Aveam senzatia ca sunt la inchisoare, ca sunt un fel de detinut. Si nu mai vedeam nici progresele copiilor, faptul ca cresteau, adica ma bucuram pentru dezvoltarea si inteligenta, frumusetea si candoarea lor, dar mi se parea ca vor ramane mici o viata si eu voi fi in acelasi stadiu.
Va spun sincer ca prima data cand am reusit sa merg singura pana in centru mi-au dat lacrimile in autobuz, nu mai mersesem cu ratb-ul de vreo 3 ani, in conditiile in care am fost o femeie activa care s-a dus cu ratb-ul la birou pana cu 3 saptamani inainte de a naste.
Dupa care am avut o perioada mai sumbra in care ma obseda trecerea anilor si faptul ca toti de langa mine vor muri, daca vedeam poze mai vechi cu cei dragi ma bufnea plansul gandindu-ma la cum au trecut anii si ce putin mai au pana or sa imbatraneasca si or sa se duca Si mi se parea ca eu nu mai am nimic de facut, daca am facut si copiii, casa am, parca asteptam sa ma imbolnavesc de ceva si sa ma anunte un dr ca mai am x luni de trait. A fost ciudat ca mi-am descoperit un fel de punga de puroi in relief in gat, vizibila cu ochiul liber, si eram sigura ca e ceva foarte grav si gata, o sa mor. Am fost la dr, nu era nmic grav, s-a rezolvat, si tin minte ca dupa ce am iesit din cabinet am avut cam pentru o zi sentimentul ca totul s-a sters cu buretele si ca sunt cu mintea fresh ca inainte, dar dupa am revenit la starea anterioara.
Pot spune ca totusi nimeni din familie n-a observat depresia si/sau n-a inteles. Conditia mea de atunci n-a ridicat semne de intrebare, desi eu spuneam ca nu mai suport sa stau inchisa in casa, ca vreau sa ies, sa plec, urlam, efectiv, dar cei din jur nu pareau sa inteleaga de ce sunt nemultumita, ca vorba aia, aveam de toate. Am avut momente in care ma gandeam sa iau copiii si sa plec undeva, oriunde, unde sa pot sa merg zilnic printre oameni, sa vorbesc zilnic cu oameni. Mai multe persoane din familie mi-au zis cu sinceritate ca, netrecand prin situatia mea, eu trebuia sa spun daca vroiam sa merg la un film, sa ma tund sau sa ies singura in oras, ca ei n-aveau de unde sa stie care sunt dorintele mele.
Daca ne intalneam cu prieteni, cunoscuti, mascam perfect si nimeni nu stia ca eu sunt vreun pic deprimata, dimpotriva, primeam laude ca ma descurc cu cei mici, cu treburile domestice si cu jobul, lucram de acasa.

Ce m-a ajutat: faptul ca lucram de acasa, cand dormeau copiii stateam lipita de calculator sa lucrez si mi se parea ca intru intr-o alta lume, si asta mi-a dat un sentiment ca pot contribui si eu la ceva, un sentiment de utilitate, pentru ca faptul ca aveam grija de copiii mei si ii iubeam nu mi se parea a fi un merit, ci o chestie inerenta, la fel ca si cu muncile casnice. Apoi m-am aplecat spre o pasiune a mea, am incercat sa aprofundez, am pus piciorul in prag si am zis gata, eu trebuie sa fac ceva cu mine ca innebunesc, m-am inscris la un curs, dupa care la un altul, nici nu am mai intrebat sotul sau mama daca pot sta cu copiii, i-am anuntat ca ma duc in zilele cutare de la ora cutare la curs si gata, acolo am cunoscut alti oameni, mi s-a ivit posibilitatea sa imi canalizez pasiunea intr-un fel catre un al doilea semi-job, ma simt mult mai increzatoare si mai puternica. In tot acest timp nu mi-am neglijat niciodata copiii, dimpotriva, dar ce regret este ca o data m-au surprins certandu-ma cu ai mei rau de tot, cand efectiv nu mai puteam rezista psihic, si sigur n-a fost o imagine prea placuta.

mihailescu teodora spune:

Buna ziua, dragele mele mamici in suferinta!
O sa incerc sa creionez cumva si experienta mea intr-ale depresiei ,in speranta ca voi fi de ajutor cat mai multor mamici care trec prin asa ceva!
Inanite de a va relata cazul meu particular,as vrea sa fac o mentiune:NU veti reusi sa depasiti singure momentul!Cereti AJUTOR si primiti-l cu toata convingerea!!!Aveti mare nevoie de el-fie ca vine de la familie,prieteni,colegi,etc!!!!
Eu si acum,dupa 2 ani si jumatate,le ador si le divinizez pe prietenele mele de la Odiseea lui Mihnea(Dulceturi si Papanasi de sept-oct 2007) pentru tot ajutorul si suportul moral oferit!
Sabina


Teodora ,cea mai fericitade Mihnea Andrei(17.10.2007)
Mihnea
www.flickr.com/photos/21367727@N02/" target="_blank">Papanashul meu iubit
Antalya 2009
Nasi 2009
Povestea nasterii

mihailescu teodora spune:

Cred eu,ca totul a inceput in februarie 2006!Atunci am suferit un accident auto,spectaculos in sine,dar in urma caruia nu am suferit cine stie ce,fizic vorbind!
M-am refacut destul de bine si repede,toti erau ingroziti de ce mi s-a intamplat,dar eu eram tare optimista si bucuroasa ca s-a sfarsit bine.
Pina intr-o zi,cand totul a capatat o alta conotatie.Fatidica zi a fost:09.03.2006,ziua in care a murit Laura Stoica,in urma unui tragic accident auto!Din acea clipa,totul a luat o turnura noua,neasteptata si deloc placuta pentru mine.
Au inceput sa-mi invadeze creierul tot felul de ganduri negre,care faceau referire doar la ,,D-na in negru’’.Si nu ma vedeam decat moarta,vizualizam suferinta parintilor,a sotului,a colegilor,a tuturor...si nu puteam opri aceste ganduri,scenarii.
Totul imi producea o foarte mare frica,o anxietate iesita din comun.
M-am ambitionat sa nu spun nimanui ce ma macina,am incercat sa fac lucruri care-mi produceau candva mari satisfactii,mergeam des la centre SPA,in oras cu prieteni,sora mea(cea mai buna prietena si confidenta),incercam sa-mi gasesc preocupari,sa-mi tin mintea ,,busy’’ cu chestii utile,constructive.
Pot spune ca in proportie de 75-80 % mi-a reusit.
N-ati vrea sa stiti ce reprezenta pentru mine un drum banal facut cu masina.Era un intreg cosmar.Cel ce conducea nu avea voie sa faca nicio depasire si trebuia sa circule cu max 50km/ora.Eu stateam in spate,cu ochii inchisi pina ajungeam la destinatie.
Am incercat ceva remedii homeopate pentru scaderea anxietatii,nu stiu cat m-au ajutat.
Insa ce cred eu ca m-a ajutat foarte tare,a fost faptul ca zilnic m-am expus situatiei care imi provoca cele mai sumbre ganduri si,in timp,vazand ca nu mi se intampla nimic rau,am inceput sa fiu mai increzatoare.Am ajuns in punctul in care condusul masinii mi se pare o placere,nu mai am niciun pic de trac,anxietatea e ZERO.
O sa continui!


Teodora ,cea mai fericitade Mihnea Andrei(17.10.2007)
Mihnea
www.flickr.com/photos/21367727@N02/" target="_blank">Papanashul meu iubit
Antalya 2009
Nasi 2009
Povestea nasterii