despre bone, parinti, educatie

bonta_bonta spune:

Eu am facut primul copil pentru mine. Ma apropiam de 30, viata mea nu era conform planului (care la vremnea definirii lui presupunea ca pana la 30 de ani trebuie sa ai totul, adica o super cariera, casa, nici o grija, vreo 2-3 copii) - si ... nimic din toate astea. Asa ca am zis ca pot face macar lucrul asupra caruia am cel mai mare control (ca nu las loc de interpretari, asupra procreerii adica, nu asupra copilului in sine).

Al doilea ne-a vrut el pe noi :). Nu ma simt nici deplasata, nici egoista, nu am veleitati ne mama eroina care sacrifica orice pentru copil... pentru ca in definitia mea meseria de parinte nu e un sacrificiu. E normala si o iei ca atare. E lucrul cel mai firesc sa asiguri unei fiinte mici dependente de tine tot confortul fizic, psihic si material - daca mai merge si asta, iar felul in care asiguri acest confort tine de fiecare si de cum intelege ideea de parinte si relatia parinte-copil.

Ca atare e normal sa fiu cat se poate de mult la dispozitia lor, sa le intampin nevoile de toate felurile si la fel de normal este sa ma preocup si de mine.

Daca as avea vreo abilitate, probabil as lucra de acasa, as avea o afacere a mea care sa imi permita sa stau cu ei cat mai mult cu putinta, insa deocamdata ce stiu eu sa fac si ceea ce imi face placere in acelasi timp nu se preteaza pt asa ceva. Ca atare, ma organizez astfel incat la 5 jumate mi-am terminat treaba, daca e nevoie conduc 500 km pe zi ca sa imi indeplinesc si obligatiile pe care le am in si bucuresti, plec la 5 dimineata ajung seara la 10 dar stiu ca ii tin in brate noaptea si ca sunt langa ei daca vor apa, daca viseaza urat, daca le e prea cald sau trebuie sa ii invelesc...

Si ziua da, ne-am descurcat cu bone, cu gradinite, cateva luni a stat si tati acasa cu ei ca nu gaseam bona pt 2 copii asa mici si la gradi nu ne gandiseram, mai lucrez eu de acasa cate o zi doua, am avut si bona pe care am suspectat-o ca nu se poarta cu ei chiar asa cum ne-am dori noi si am dat-o afara, am avut si bona care e pe acelasi loc cu buni. Acum s-a pensionat mama si s-a mutat cu noi spre fericirea si incantarea copiiilor.

Incet incet ei cresc si devin omuleti. Si eu sunt incantata si multumita ca la 33 de ani aproape ca am tot ceea ce trebuia sa am la 30 :) si nu simt ca nedreptatesc pe cineva. In sistemul meu de valori nu intra trauma "ca mami lucreaza" fiindca se stie exact cand si cat e mami acasa si ca atunci cand mami e acasa e 100% acasa pentru familia ei si fiindca mami stie si ce inseamna sa nu ai de mancare, sa nu-ti ajunga banii in studentie si de carti si de mancare (cu toate eforturile celei mai bune intentionate acum bunici din lume), sa citesti despre locuri pe care altii le vad. Nu ma simt aboslut deloc vinovata ca prin munca mea pot sa le pun la dispozitie si un "normal" material.

Si repet, refuz sa cred ca a pune zilnic la dispozitia copilului un model functional de echilibru intre munca si familie, intre responsabilitate si "distractie" ii va produce vreo trauma majora vs. a invata la randul lui sa devina un adult responsabil si organizat, in pararel cu a fi multumit de sine si impacat cu viata lui.

(ca sa nu fiu inteleasa gresit: fiecare are modelul lui si modul lui de a fi un parinte functional. nu sustin ca ceea ce fac eu e corect, ci ca pentru mine deocamdata asta pare corect)

conchita spune:

cuvintealese, felicitari pentru modul in care gandesti.
esti matur, analitic, spui lucrurilor pe nume intr-un dialog civilizat si argumentat, oferind sansa unor interogatii fundamentale parintilor de pe forum. nu ai gresit cu nimic, deci nu iti insusi insultele si nu le repeta la adresa ta ca si cum le-ai accepta, nu e cazul. esti o persoana decenta cu un discurs decent si sunt convinsa ca vei fii un tata excelent atunci cand vei decide sa fii tata.

intrebarile tale sunt intrebarile elementare in cuplu inainte de a concepe un copil. sau ar trebui sa fie. cand nu se intampla, intalnim dramele despre care vorbesti - copii abandonati, abuzati, crescuti de straini, alienati de familie, cu probleme majore de relationare si afectivitate mai tarziu in viata.

iti dau dreptate 1,000 la suta, gandim la fel.

denizel spune:

Cuvintealese, sper ca nu ai plecat decat de pe acest topic, da?

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !

Maamiii, îmi place pielea ta! E ca de câltitzã" :-)) - din jurnalul unei mãmici de bãietel.

ariel_7000 spune:

Denizel, iti raspund eu in locul lui, ca nu se mai intoarce...am vb cu el pe mail.
Mie una imi pare tare rau, dar asta e ... unii cand se simt incoltiti, se retrag, mai ales cand au senzatia ca ei vorbesc de una si li se dau pliciuri peste nas cu superioritate. poate e cea mai buna solutie in final...


mami de alexutza (10.04.2003)si Teodor Mihai (10.04.2008)
" SAVE THE EARTH, IT'S THE ONLY PLANET WITH CHOCOCLATE!"

denizel spune:

Pacat...

Maamiii, îmi place pielea ta! E ca de câltitzã" :-)) - din jurnalul unei mãmici de bãietel.

Morgano spune:

Imi pare rau ca nu am postat cand am citit prima oara cuvintele lui CA (ai fost si botazat, deci primit in casa noastra, de unii mai bine, de altii fte prost).

Eu cred ca are enorm de multa dreptate. Si asta prin experienta mea de mamica care a plecat la birou muult prea devreme pentru ambele fete, si care m-am invinovatit luni de zile ca nu pot sta cu ele cand sunt atat de mici. Si asta in conditiile in care am mica mea afacere, si totusi nu am putut renunta. Pentru bani, pentru continuarea uneri munci de peste 10 ani, pentru psihicul meu (dap, e egoism, da' am nevoie si sa muncesc cu capul). Da', avantajul meu e ca pot sta 2-3 zile pe saptamana acasa, pot lucra si de acasa cand e asociata mea la birou, si am incercat mereu sa fac in asa fel incat sa lucrez acasa, dar in munca cu clientul, e nevoie si de a da nas in nas cu el, nu numai cu mailul.

Scuze, revin. CA, sper ca citesti si vei raspunde atatot postari cu bun simt ale fetelor.Ripley, mami de Ana(10.11.2005) si Iris(10.10.2007)

BalMascat spune:

Si eu impartasesc din parerile cuvintelor alese.
ni se pare ca facem sacrificii ca sa ne crestem copii cand ei au nevoie in primul rand de afectiune si de timp petrecut impreuna. sub impresia ca trebuie sa le oferim mult, se sta la servici pana seara si in scurt timp ajungem la concluzia ca nici nu ne mai cunoastem copilul bine, doar ca ne da acea stare de satisfactie si de bine...cand ne uitam in ochii lui. la urma urmei am facut tot ce era mai bine pt ei...am castigat bani. nu poate nega nimeni bunele noastre intentii. suntem multumiti. dar copilul oare e?

nu mai comentez aspectul cand unii parinti pleaca din tzara la munca si isi lasa copilul in urma. pt luni de zile sau ani de zile. si bineinteles se duc sa munceasca pt copil, sa-i ofere o casa mai mare, sau o masina, sau jucarii....etc cine poate sa-i judece? o fac doar in numele copilului. pt bunastarea lui. pt fericirea lui.

si exista ideea implicita ca parintii ne vor ajuta. trebuie, doar ne sunt obligati, nu?

anya spune:

In viata, de multe ori, e bine sa alegi calea de mijoc. Un serviciu bun, la care sa nu fii obligata sa faci ore suplimentare sau delegatii prea multe- mi se pare idealul. Venitul exista (si pensia cand va fi cazul), copiii inteleg ca mami e la servici si are aceleasi drepturi si indatoriri ca si tati, iar gradinita si scoala sunt indatoririle lor.

Bunica mea a fost genul de persoana, care la presiunea familiei a renuntat la servici si s-a dedicat cresterii copiilor iar mai tarziu a nepotilor. Evident ca acum (bunica a murit de ceva vreme) imi amintesc cu drag de ea si imi pare rau ca nu si-a vazut stranepotii. Ce i-ar mai fi iubit... Si totusi, imi era data ca exemplu de "asa nu". Asta pentru ca ajunsese la mana (sau mai exact buzunarul) celor din jur. Nu avea pensie si daca avea nevoie de 1 pereche de ciorapi trebuia sa-i ceara bunicului. Orice banut cheltuit trebuia raportat. Si uite-asa, de mica, mi s-a inoculat ideea ca nu trebuie sa fiu la mana/mila nimanui.

Pe de alta parte nici nu sunt genul de mamica 24/24 la fundul copiilor. Am stat 8 luni acasa la primul copil si nu se mai intelegea nimeni cu mine. Eram irascibila si nimeni nu facea bine -nimic. Dupa 1 saptamana de mers la servici - redeveneam eu. Asta nu inseamna ca am cine stie ce cariera, dar ma simt bine la servici iar acasa pot fi mami care se joaca si tipa si alearga cot la cot cu ei (ba uneori eu ii invat smecherii si prostii). Merg pe principiul decat mult si prost, mai bine mai putin dar de calitate.

In timpul saptamanii nici nu simt ca parintii nu stau dupa ei. Copiii sunt la gradinita, ies la 4, ii preiau bunicii si ii duc la karate sau engleza, ies la 6-7 seara cand suntem si noi acasa si la dispozitia lor. Seara mancam toti impreuna, ne jucam, ne pupam...iar in week-enduri si vacante stam permanent impreuna si iesim cat mai mult (aproape tot timpul).

Poate n-as fi reusit sa fiu atat de linistita daca n-as fi avut 4 bunici iubitori care sa ma ajute. Nu am apelat nici-o secunda la bone, dar daca n-as fi avut norocul asta, probabil ca as fi facut-o.

Cred ca, de fapt, cam asta e ceea ce se intampla si pe vremuri. Parintii mergeau la camp si copiii ramaneau in batatura cu batranii (bunicii).

Iar la animale exista si gradinite - vezi mangustele; sau pui lasati singuri pana mama vaneaza (ca multi tati sunt iresponsabili si habar n-au pe unde sunt puii lor).

andrruzza spune:

off, m-ati omorat cu timpul asta de "calitate"



mami de Rares Andrei (10.03.2005) si Stefania Maria (10.10.07)

http://community.webshots.com/user/andrruzzaR

ruxandra_sb spune:

Cam da.. dupa 2 ani de stat acasa.. ce usor mi se parea la servici .. Asta prima data; a doua oara eram perfect constienta ce pierd..



[omulet 100% aprobator]




Rasul e ca stergatorul de parbriz: nu opreste ploaia, dar iti permite sa iti vezi de drum. (Jeanne Wasbro)