In deriva
Raspunsuri - Pagina 5
J G spune:
Adina, parintii nu incearca sa rezolve situatia. Ei nici nu vad situatia. Ei vor ca el sa termine facultatea. Atat! Restul, who cares? Nu exista.
Asta e si a fost singura lor problema vreodata.
Si inca ceva, Adina (si alte fete care se mira ca la 25 de ani domne ce-s fitzele astea? Altii... heheee...) eu, acum, la 31 de ani, trec aproximativ prin acelasi lucru (alte probleme, desigur). Si am copil de crescut iar eu nu pot sa muncesc, mai mult, sunt zile intregi in care nu pot sa ies din casa. Si da, are legatura cu parintii mei, cu drumul pe care am mers in urma educatiei primite, drum pe care nu mai pot sa merg acum si altul inca n-am gasit. Noah, ce parere aveti?
Sau oare nu ati inteles pana acum cat de mult se pot intinde (in timp) efectele "educatiei"?
J si Carlita Carliontz (05.02.2006)
bird70 spune:
quote:
Originally posted by MissParker
bird70, daca ar fi asa usor nu ar mai exista atatea suflete vatamate. Din pacate la varsta la care el a plecat de acasa raul deja fusese facut.
Nu contest nici o secunda efectul negativ si raul provocat de parinti. Incerc sa am o parere moderata si sa cred ca exista pe de o parte efectul nociv al parintilor si pe de alta parte un adult care a avut libertate si a dus o viata independenta in ultimii 7 ani si care ar trebui sa-si asume responsabilitatea propriei persoane.
filofteia spune:
Bird70 problema este ca acel baiat nu stie ca este liber, nu stie ce sa faca cu libertatea, nu stie sa ia atitudine. Sunt convinsa ca nu stie prea bine nici ce vrea, pentru ca nu i s-a dat niciodata posibilitatea sa aleaga.
Parintii clar il iubesc si au vrut/vor tot ce-i mai bine pentru el, dar nici acestia nu stiu s-o puna in practica. In fapt baiatul asta este atat de infricosat de parinti incat ar fi bine ca acestia sa nu mai apara in peisaj o perioada, decat sub forma "Te iubesc, esti bine?"
Asa cum am spus sotul meu a trecut prin asa ceva si a pastrat resentimentele in el fata de tata, care era cel mai inversunat, chiar si acum dupa decesul acestuia. Nu pot sa nu ma intreb de ce atatea scandaluri si jigniri aduse atunci? Ce au rezolvat? Nimic... Reprosuri si dupa ce a terminat facultatea ca a repetat 2 ani ... si? Mai important este ca are o familie frumoasa, ca are un job bun si care-i place. Si ce daca nu a ajuns ceea ce vroiau ei? Merita toate frustrarile astea? De ce nu ne putem bucura de ceea ce putem sa facem?
diana2004 spune:
Mie mi se pare tipic pt parintii din Ro (sau cel putin cei care au o anumita viziune comunista asupra lumii )faptul ca ei resimt ceea ce fac copiii lor ca o ofensa impotriva lor ,ceva de genul :cum poti sa-mi faci asta ? Cum poti sa nu termini facultatea cind EU asta imi doresc pt tine ? Am facut atitea sacrificii ,etc.
In loc sa-l intrebe :TU ce vrei de fapt ?
M-am intrebat deseori cum am reusit sa ramin o persoana echilibrata si cum am reusit sa fac sa-mi placa facultatea pe care mi-au ales-o parintii (eu nu am avut niciun cuvint de spus ).Au ales bine ,dar daca nu mi-ar fi placut ? Ca sa nu mai spun ca mama niciodata nu a fost multumita de mine ,si acum ma critica pt diverse si nu mai sint de mult un copil .
A_Iulia spune:
N-am nici o problema? Imi fac una. Si gasesc si vinovati de ea.
Am o problema? A, sigur e cineva vinovat ca am eu o problema.
Cam asa ceva.
In fine, sper sa se rezolve totul si el sa-si revina din starea asta. C-o fi boala, c-o fi trauma, c-or fi fitze...ce-or fi, sa treaca.
Adina + Olivia Q1.04
bird70 spune:
quote:
Originally posted by J G
Si inca ceva, Adina (si alte fete care se mira ca la 25 de ani domne ce-s fitzele astea? Altii... heheee...) eu, acum, la 31 de ani, trec aproximativ prin acelasi lucru (alte probleme, desigur). Si am copil de crescut iar eu nu pot sa muncesc, mai mult, sunt zile intregi in care nu pot sa ies din casa. Si da, are legatura cu parintii mei, cu drumul pe care am mers in urma educatiei primite, drum pe care nu mai pot sa merg acum si altul inca n-am gasit. Noah, ce parere aveti?
Nu stiu ce probleme ai avut cu parintii tai dar nu e atat de neobisnuit sa te trezesti in viata la o rascruce si sa nu stii pe ce drum sa o apuci. Eu am avut niste parinti super, care nu au incercat sa ma controleze desi eram foarte independenta, am plecat de acasa la 18 ani si ei m-au sprijinit intotdeauna sa fac ce mi-am dorit chiar daca nu au crezut ca este cea mai buna alegere. Intotdeauna mi-au zis parerea lor dar m-au sprijinit in alegerea mea chiar daca era exact opusul a ceea ce credeau ei. Parintii mei au o vorba: fiecare are dreptul sa faca greseli
. Si cu toate ca am crezut ca stiu ce vreau de la viata si avem planuri facute vizavi de cum se va desfasura viata mea, am ajuns si eu intr-un moment in care nu am stiut ce sa fac. Renuntarea la profesia pe care am muncit atat de mult sa o am, mi se parea ca o renuntare la propria identitate, dar daca continuam pe acelasi drum eram sigura ca nu voi fi fericita. Plus ca stiam doar atat, ca nu vreau sa mai fac asta dar nu stiam ce anume vreau sa fac. Si atunci, la fel ca multe alte femei 
am decis sa mai fac un copil 
, ca sa castig putin timp de gandire stand departe de meseria mea. Am decis in final sa o iau de la inceput, sa ma inscriu la facultate si sa invat o alta profesie. Nu a fost usor deloc, am agonizat luni de zile in jurul deciziei de-a renunta la ceea ce am fost, dar in final am ales sa fac ceea ce am simtit ca ma va face fericita. Eu am fost intotdeauna o persoana foarte independenta, mi-am ales singura liceul si facultatea la care m-am dus, nu a fost ceea ce parintii mei si-au dorit pentru mine dar au fost intotdeauna acolo sa ma ajute. Si totusi, desi am facut scoala pe care am vrut-o, m-am calificat in meseria fara de care nu vedeam sensul vietii, am ajuns intr-un punct in care am fost foarte nefericita cu ceea ce am obtinut cu atata truda. Ce vreau sa spun este ca in Romania este de multe ori vina parintilor cand copiii ajung in acesta situatie dar se poate sa ajungi acolo si fara sa fi fost impinsa de la spate de altcineva. Eu am decis sa-mi asum responsabilitatea propriei fericiri si sa schimb macazul. Am facut asta luand in considerare si presiunea pe care acesta schimbare o va pune pe sotul si copiii mei, si aspectul financiar pe perioada studiilor si am ajuns la concluzia ca totusi MERITA. Si a meritat din plin.
diana2004 spune:
Bird 
Tu ai reusit tocmai pt ca ai fost incurajata (si sustinuta )sa faci cum crezi tu ca e mai bine si cum simti ca ti se potriveste .Ai o mentalitate de luptator si de ce nu,de invingator .
Mie aici mi se pare ca e buba ,Alexandru nu a fost incurajat sa decida singur ,sa faca ceva singur iar acum el nu mai vrea sa faca nici macar ce i se spune ...Cred ca nici el nu stie ce vrea .
Laina spune:
ai dreptate, Diana. nu stie prea bine ce vrea, si nu stie prea bine sa lupte pentru ce vrea. ma gandeam la replica lui a propos de colega aceea...mi se pare ca e obisnuit sa i se cam ofere totul, sa vina ceilalti in intampinarea lui, nu prea stie cum sa ia el initiativa. Dar va invata, daca parintii ii dau sansa asta, daca il lasa acum sa faca ce vrea el, chiar daca se va lovi putin cu capul de pragul de sus. Va repeta anul, va vedea ca nu-i asa usor, dar va lupta el [t ceva
MissParker spune:
Elle, lasa-l pe varul tau sa citeasca tot ce s-a spus aici despre problema lui, poate il ajuta.
Eu transcriu niste chestii care m-au ajutat pe mine si cu care m-am identificat. Poate gaseste si el ceva cu care sa se identifice, sa inteleaga mai bine care este problema si mai ales care este rolul si raspunderea lui in a o rezolva.
Charles Whitfield - Un dar pentru mine insumi
"Din secunda in care ne nastem avem nevoi. Aceste nevoi sunt sanatoase si normale.
Intr-o familie sanatoasa si echilibrata parintii isi satisfac nevoile proprii intr-un mod sanatos si sunt capabili sa se ajute si sa se sustina reciproc in satisfacerea acelor nevoi. Astfel ei sunt capabili si liberi sa satisfaca si nevoile copilului. De asemenea, sunt capabili sa serveasca drept model copilului si sa-l ajute pe acesta sa-si satisfaca nevoile.
Cu cat parintii sunt mai vatamati si dezechilibrati sufleteste, cu cat familia e mai disfunctionala si nesanatoasa, cu atat nevoile copilului vor fi mai greu de satisfacut, atat de catre parinti cat si de catre el insusi. Copilul este atat de preocupat de nevoile si actiunile celorlalti incat devine incapabil sa-si satisfaca propriile nevoi. Din frustrare si durere, adevaratul Eu incepe sa se ascunda. Ceea ce ramane pentru a supravietui este falsul Eu, Eul codependent."
Acum cativa ani am gasit pe internet descrierea unei familii disfunctionala care are, printre altele, urmatoarele caracteristici:
* copiii trebuie sa urmeze reguli nescrise precum “Nu simti, nu avea incredere, nu vorbi, nu spune la nimeni!”;
* emotiile fie sunt exprimate in mod violent, cu multa furie (de ex. “Nu plange sau iti dau eu imediat un motiv adevarat ca sa plangi!”) fie sunt reprimate in totalitate;
* nu exista intimitate adevarata/sanatoasa;
* copiii simt ca trebuie sa satisfaca nevoile adultilor;
* exista abuz emotional, fizic, spiritual sau sexual – si/sau neglijare;
* perfectionismul; copiii sunt indoctrinati sa dea rezultate cat mai aproape de perfectiune; greselile nu sunt tolerate;
* exista reguli f. rigide si pedepse. Uneori regulile sunt arbitrare, greu de inteles sau se schimba din senin;
* se dau indicatii stricte despre ceea ce trebuie copilul sa creada si sa nu creada. Adevarul este alb sau negru;
* se foloseste manipularea prin „tratamentul tacerii”;
* obligatia de a pastra secretele familiei; se neaga adevarul si realitatea;
* apare de multe ori fenomenul de „triangulare”, in care unul din membrii familiei este folosit ca intermediar;
* exista sindromul „victimei” sau „martirului”: „Ma simt rau, asa ca este vina ta / a altcuiva”;
* granitele personale nu sunt clar definite, acceptate sau respectate; copilul nu are voie sa ia decizii proprii;
* se poarta masti pentru a face impresie buna cui trebuie;
* controlul este conceptul fundamental;
* copiii din aceasta familie fac fata situatiei devenind perfectionisti, clovni, tapi ispasitori sau oameni care incearca sa faca tuturor pe plac, pentru a rezolva tensiunile familiei;
* adultii care provin din familii disfunctionale pot fi „workaholici” fanatici (pana cand ii apuca „midlife crisis”) sau singuratici si pierduti in viata, obsedati de control, pot fi alcoolici sau dependenti de tutun, pot avea foarte putina incredere in ei insisi, pot fi incapabili sa reziste la stres si se prabusesc la cel mai mic esec etc.;
* in familiile disfunctionale se invata ca nu este sanatos sa ai incredere in oameni; parintii prefera sa-i stie pe copii departe de alti oameni;
* nu exista multe momente fericite; „fericirea” apare cel mult cand vin straini in vizita;
* tot ce face, spune sau gandeste copilul este judecat dupa standardele altcuiva – nimic nu este „suficient de bun”; niciodata;
* copilul nu invata ca a fi vulnerabil si a cere ajutor este in ordine si absolut normal;
* copilul nu stie ca este normal sa discuti despre probleme si in afara familiei sau ca sentimentele exista pur si simplu – si e mai bine sa le impartasesti si sa le exprimi decat sa le negi, sa le bagatelizezi sau sa le justifici.
Si tot asa...
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
Cristina_A spune:
Elle_seb cred ca incercarea de a-l integra in grupul tau de amici chitaristi nu va fi de mare folos. Problema lui Alexandru e grava si solutia nu poate fi una superficiala.
Spui: "Nu avea prieteni cu care sa iasa la batut mingea pe maidan, nu stiu nici daca isi dorea asta foarte tare.
El nu socializeaza. Nu are un grup de prieteni cu care sa iasa la o bauta, ca tot ma intreba Laina de prieteni. Nu. A cam fost un singuratic. Si cres ca ai intuit bine in privinta acceptarii. Ii este frica sa nu dezamageasca probabil."
S-ar putea ca lui Alexandru sa nu-i placa stilul asta superficial de socializare. Cred ca ceva acolo este fals si el simte, dar nu-si da seama exact ce este in neregula.
Cel putin, eu asa simt, prin prisma experientei mele. Si eu tot o solitara, dupa spusele unora. Dintotdeuna am fost catalogata de diverse persoane drept "aia cer nu socializeaza", care nu se adapteaza etc. Destul de des parintii si tot familionul (matusi, bunici...) ma pistonau sa ma duc si eu "sa socializez", "sa ma integrez", "sa ma distrez cu persoane de varsta mea". Daca as fi fost cu adevarat atrasa de acest mod de socializare nu as fi avut nevoie sa ma "trimita" cineva. In liceu ma lipisem cumva de un grup de tineri de varsta mea, ma mai duceam pe la intalniri cu ei, mai ascultam o muzica, un rock, mai faceam...De fapt nici nu stiu ce faceam, caci mie mi se parea o mare pierdere de vreme, ma simteam falsa, stingherita. Socializam. Anul trecut am constientizat si am reusit sa-mi spun mie insami ca de fapt nu-mi place muzica rock pe care o ascultau ei, ca nu-mi place palavrgeala, ca ma simt iritata pentru ca am impresia ca imi irosesc timpul, ca ma simt frustrata pentru ca nu pot purta cu ei niste discutii mai profunde. Am renuntat la socializare si la grupul de prieteni din liceu, si m-am simtit de-a dreptul usurata, pentru ca nu mai eram obligata sa "socializez" impotriva vointei mele si cu persoane care nu-mi placeau cu adevarat si cu care nu ma simteam in largul meu.
Si am mai observat ca mama lui il compara cu altii care au reusit:
quote:
Matusa mea se uita la noi, se uita la el si intreaba: "Uite, ele cum au putut sa-si faca un rost? Iar tu, cu tot ajutorul nostru, nu esti in stare sa termini facultatea asta".
ceea ce va face si mai dificila comunicarea dintre parinti si fiul lor.
Si eu cred ca este o idee foarte buna sa-l inviti pe Alexandru sa citeasca aceste mesaje.