In deriva

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

In deriva | Autor: Elle_seb

Alexandru este copil singur la parinti. Are 25 de ani si trece printr-o perioada de criza careia parintii nu-i pot face fata.
In copilarie parintii lui, ca toti parintii care isi doresc ce este mai bun pentru copilul lor, au insistat pe rezultate foarte bune spre excelente la scoala. Alexandru a fost un elev premiant in scoala generala si in liceu. A avut rezultate scolare foarte bune; parintii l-au stimulat in permanenta sa invete, au insistat pe competitivitate. A avut in permanenta de lucrat la matematica si la alte stiinte exacte, meditatii, lucru individual acasa in vacante, samd. I-au cumparat calculator de cand au aparut calculatoarele, ca stimulent si ca recompensa pentru eforturile depuse. Au facut tot ce au putut pentru ca Alexandru sa fie primul din clasa la matematica. Si au reusit. Insa din dorinta lor de a avea un copil exceptional, competitiv si bun la scoala, au minimalizat aspectele care tin de socializarea copilului, joaca afara, relationarea cu ceilalti copii. Alexandru a dobandit cunostinte tehnice de exceptie dar a pierdut undeva, pe parcurs, abilitatile de comunicare si de relationare cu cei din jur. Nu avea prieteni cu care sa iasa la batut mingea pe maidan, nu stiu nici daca isi dorea asta foarte tare. Prefera sa stea in casa la calculator, sa joace jocuri sau sa navigheze pe internet si parintii lui erau multumiti ca este cuminte, ca nu creaza probleme, ca invata, ca este ascultator, docil, cooperant.
Dupa terminarea liceului a dat la o facultate, bineinteles de profil (electronica), pe care si-a ales-o el pe baza cunostintelor dobandite. Acum Alexandru are 25 de ani si este in situatia de a parcurge din nou pentru a doua oara, ultimul an de studiu, intrucat are o multime de restante si examene pe care nu le poate trece.
Parintii lui sunt in pragul disperarii. Au facut tot ce le-a stat in putere pentru ca lui Alexandru sa nu-i lipseasca nimic nici acasa, nici in viata de studentie (nu l-au lasat sa-si ia un job pentru a nu-i afecta scoala, motiv pentru care l-au sustinut financiar pana acum) iar in momentul asta dezamagirea lor este maxima ca este din nou nevoit sa repete ultimul an de studiu pentru a intra in licenta.
Alexandru este varul meu, iar mama lui (matusa mea) a venit in Bucuresti dintr-un oras de provincie pentru a rezolva problemele cu scoala.
Parintii lui au stat de vorba cu el in cateva randuri, insa nu au reusit sa desluseasca exact ce isi doreste copilul lor. Alexandru este intr-o stare de depresie, probabil, din cate intuiesc eu, nu se regaseste niciunde, nu are nici o motivatie, nu poate merge mai departe. Asculta numai hard rock, niste melodii de-ti vine sa-ti iei lumea-n cap, cu versuri care suna "I'm happy, I'm senseless, I have no emotions" si variatiuni pe aceiasi tema.
Iar mama lui l-a intrebat la un moment dat: "cum e posibil ca tu, care ai fost premiant in scoala generala si in liceu, sa nu reusesti sa termini facultatea asta?" Iar Alexandru i-a raspuns: "dar tu stii cat de mult am muncit eu sa fiu asa cum ati vrut voi sa fiu?"
Matusa mea este disperata, aseara plangea, nu stie ce s-a intamplat pe parcurs si cum a ajuns copilul ei sa-i piarda motivatia si interesul pentru propriul viitor. I-au spus ca e vremea sa-si caute un job, a mers la cateva interviuri, a gasit un post la o firma care repara telefoane mobile si alte aparaturi electronice, insa el nu este incantat de jobul asta, spune ca el poate face mai mult decat sa repare telefoane mobile si nu vrea sa mearga.
Ea vrea sa vina pentru o perioada sa stea cu el in Bucuresti pentru a se asigura ca Alexandru isi ia examenele si intra in licenta. Mi-a cerut ajutorul; sa gasesc cumva o metoda de a sta de vorba cu el si de a incerca sa inteleg de unde vine depresia, nefericirea si lipsa lui de motivatie, pentru ca el cu parintii nu vrea sa stea de vorba, lui taica-su ii inchide usa in nas daca vrea sa discute cu el.
Alexandru, cat a fost copil, a fost pasionat de muzica, i-am dat o chitara pe care eu o primisem cadou, isi facea de lucru cu chitara, a invatat sa cante un pic si-i facea mare placere asta. Dar a ramas la stadiul de joaca si de refugiu.
Si acum este pasionat de muzica, il vad ca il inspira, ii placea Deep Purple, Metallica si Pink Floid, acum asculta niste nenorociri de melodii si-mi arata ieri pe internet niste poze ale unui interpret de rock (poze pe care, daca le vezi noaptea, ai cosmaruri).
Este clar intr-o faza de depresie si nu stiu ce am putea noi faca pentru a-si regasi motivatia si pentru a trece peste perioada asta.
Asa ca vin aici pentru a afla pareri de la mamici cu copii adolestenti (sau ma rog, trecuti un pic de perioada adolescentei).
Ce am putea face si cum am putea afla ce-i in mintea lui? Ce il deprima? Ce il nemultumeste?
Ce e de facut pentru ca Alexandru sa se integreze?

Va multumesc pentru timpul vostru, sfaturile voastre sunt importante pentru mine.

Elle_seb

May you always have Love to Share, Health to Spare and Friends that Care!

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

Laina spune:

pai...stiu si eu ce sa spun... Acuma vorbesc din perspectiva omului care a trecut prin ce trece Alexandru acum. Si stii ce mi-as fi dorit la momentul acela? Sa vina cineva si sa-mi spuna "hei, e ok daca nu termini, e ok daca te hotarasti acum ca vrei sa faci altceva, nu dezamagesti pe nimeni." Lui probabil ca-i este atat de frica sa nu dezamageasca pe cineva incat... Ati avut vreodata sentimentul acela de "decat sa gresesc, mai bine nici nu ma mai apuc"? Poate ca asta simte si el, poate ca are nevoie sa fie acceptat EXACT asa cum este el, cu nenorocirile alea de melodii cu tot (poate si aici e o dorinta de a soca, un strigat dupa atentie, acceptare..adica daca cineva reuseste sa accepte ce asculta el, e un prim pas spre acceptarea lui ca persoana, per intreg), poate are nevoie sa stie ca va fi iubit si primit in suflete cu facultate sau fara.
Probabil ca e si super stresat sau obosit....si asta duce la depresie. Are vreun grup de prieteni? Incurajati-i poate o perioada de pauza, de vacanta, de iesire cu ei.

Tu daca poti, intra in lumea lui, fara sa-l judeci, fara sa te oripilezi la pozele alea (sa stii ca el asa se simte in interior, hidos si ca un monstru. aia e o identitate de-a lui, n-o tratati cu usurinta). Nu vreau sa te sperii, insa se poate ajunge la chestii foarte urate daca omul asta este presat in vreun fel, impins de la spate si stresat in plus, au murit adolescenti pentru lucruri mai mici decat asta. Mai bine il lasati sa intrerupa scoala o vreme, sa-si ia ce job vrea el, se se joace cu chitara o vreme (cat de imporatnta e si asta!), cat sa se relaxeze si sa-si dea seama singur ce vrea. Iar voi sa fiti langa el, orice ar face, in orice directie ar lua-o.

Asta e cel mai important, accentuez inca o data: daca vine mama lui, sau oricae dintre voi, spuneti-i ca EXACT asa cum este el, e bine.

Sa ne tii la curent cu evolutia

Eliza5 spune:

Sfaturile Lainei sunt excelente.
Probabil Alexandru este inca in cautarea propriei identitati. Este foarte obositor sa incerci sa fii mereu asa cum vor ceilalti sa fii. Bineinteles ca este demotivat si "in deriva" cum spui tu.
Tin minte ca la 25 de ani munceam deja de 7 ani full time, faceam si o facultate si strangeam bani sa imi cumpar apartament. Poate ca el simte ca se apropie incet - incet de maturitate fara vreo realizare deosebita, fara job stabil, si fara macar sa stie ce ar vrea sa faca de fapt. Atata vreme cat drumul i-a fost trasat de catre altii probabil nici nu stie ce i-ar face cu adevarat placere, ce l-ar face implinit. Trist.
Uite de asta m-am rupt eu de ai mei la 18 ani.

miki68 spune:

Sorry, nu vreau sa ranesc sentimente, asa ca daca nu va place ce spun, ignorati-ma: lui Alexandru "i se cauta prea mult intre coarne". La 25 de ani ar trebui sa fie un tanar barbat responsabil. Poate mai mult decat sa repare telefoane mobile? OK. Sa demonstreze. Multi dintre noi am inceput de la munca de jos si, da, ne-am spus ca putem mai mult (unii am si demonstrat-o), dar faptul ca am lucrat intr-un loc in care am deprins ce-i ala program de lucru, disciplina in munca, responsabilitati, ne-a ajutat sa progresam. Eu lucrez de 22 de ani si, ca oricare, am avut si perioade mai proaste insa nu m-a lovit nici o depresie. Ba, mai mult, nemultumirea era motiv sa caut job-uri compatibile, aplicam si, uneori eram si chemata in interviu, unde ma lamuream daca e ceea ce-mi trebuie. Dar, sa stai sa-ti plangi de mila nu ajuta la nimic.

cristina d.
www.flickr.com/photos/9558016@N05/?saved=1" target="_blank">Motaneii mei

Laina spune:

da, miki68, ai dreptate, Alexandru a fost prea protejat, de-asta se ajunge la o astfel de situatie. Dar acum s-a ajuns aici, si nu cred ca trebuie sa i se spuna "uite ce e, de-acu te descurci singur". Nu cred ca e o solutie.

Si...te admir sincer pentru ca ai putut sa fii atat de puternia incat sa nu ai perioade de depresie, esecurile sa te motiveze mai mult, asa cum spui. ar fi minunat daca am putea fi toti ca tine. Insa, din pacate, lucrurile nu stau chiar asa...sunt si oameni cu un psihic mai labil decat al tau, si tu trebuie sa te consideri fericita ca ai reactionat in viata asa cum ai facut-o.

Dar...mai sunt si ceilalti.

Va ajunge si el un barbat responsabil, dar mai intai trebuie sa se gaseasca, sa vada ce-i face placere, LUI si nu parintilor. Dupa aceea, va fi si el motivat si "tare pe pozitii", pentru ca va lupta pentru el.

Marox spune:

As zice si eu precum compatriotii mei: "Cherchez la femme"... Alexandru are vreo prietena? A avut vreo deceptie sentimentala?

violeta69 spune:

si ce daca Alexandru repeta un an?!
cred ca aici e vorba de orgolilul parintilor si nu de dorintele lui....
sa-l lase sa repete,sa-l lase sa se simta liber...fara obligatii!!!
un an nu inseamna nimic in comparatie cu ce e in sufletul lui....
poate ca uite,nu mai poate......a clacat!!
ii trebuie o pauza sa o ia de la capat!
dar sa fie intreg.....

doar ca ei ar tb sa-i fie alaturi,nu impingandu-l de la spate,ci intelegandu-l,sustinandu-i deciziile.....ceea ce e f grau acum dupa 25 de ani....

spun asta pt ca mi s-a intamplat si mie....si eu n-am fost o rasfatata nici a parintilor si nici a vietii....dar a fost un moment in viata in care am clacat!
un moment din viata in care nu am mai putut sa fiu cea tare,am simtit nevoia sa ma las dusa de val.....sa cedez,sa nu mai fiu cea puternica.....sa pot sa fiu altfel decat ma vedeau ceilalti....

si am trecut cu bine chiar daca mama mea(ca doar ea mai traia) nu a fost deloc fericita,dar m-a inteles si m-a sustinut....

o sa fie ok,daca va fi lasat sa vada viata si cu ochii lui....e destul de mare,dar nu a fost lasat sa creasca liber......

bafta Alexandru,

Vio,mamica de viitor "avionar"
*GRUPUL FETELOR FANTASTICE*

Tot ce se intampla, se intampla intotdeauna cu un motiv!

Elle_seb spune:

quote:
Originally posted by Laina
Acuma vorbesc din perspectiva omului care a trecut prin ce trece Alexandru acum. Si stii ce mi-as fi dorit la momentul acela? Sa vina cineva si sa-mi spuna "hei, e ok daca nu termini, e ok daca te hotarasti acum ca vrei sa faci altceva, nu dezamagesti pe nimeni." Lui probabil ca-i este atat de frica sa nu dezamageasca pe cineva incat... Ati avut vreodata sentimentul acela de "decat sa gresesc, mai bine nici nu ma mai apuc"? Poate ca asta simte si el, poate ca are nevoie sa fie acceptat EXACT asa cum este el, cu nenorocirile alea de melodii cu tot (poate si aici e o dorinta de a soca, un strigat dupa atentie, acceptare..adica daca cineva reuseste sa accepte ce asculta el, e un prim pas spre acceptarea lui ca persoana, per intreg), poate are nevoie sa stie ca va fi iubit si primit in suflete cu facultate sau fara.
Probabil ca e si super stresat sau obosit....si asta duce la depresie. Are vreun grup de prieteni? Incurajati-i poate o perioada de pauza, de vacanta, de iesire cu ei.

Parintii lui si-au pus toate sperantele in el, nu cred ca-i vor putea spune "Hei, e in regula daca nu termini facultatea asta, desi noi te-am sustinut, iar singura ta preocupare era sa inveti". Ei sunt oameni cerebrali, destupati, instruiti, tatal lui este lider de sindicat, este un om in permanenta cautare de cunoastere, cauta mereu sa fie la curent cu noutatile, nu sunt oameni invechiti. Si acum, desi sunt foarte suparati pe el si dezamagiti, cauta sa inteleaga unde au gresit in educatia lui si ce pot face sa remedieze situatia. Iar eu le-am spus: "Ati gresit ca nu l-ati lasat pe picioarele lui si ca nu l-ati lasat un pic sa se zbata singur sa obtina ceva".
Mama lui (matusa mea) a fost parasita la randul ei de mama ei. A crescut-o o matusa. Tot ce a facut a fost sa-l ofere lui Alexandru viata pe care ea nu a avut-o. Il iubesc, normal, e copilul lor, singurul de altfel, insa nu pot accepta ca el, dupa toata truda si eforturile lor, sa nu termine facultatea asta... Insa mie imi pare ca e mai mult decat problema facultatii la ei. El nu socializeaza. Nu are un grup de prieteni cu care sa iasa la o bauta, ca tot ma intreba Laina de prieteni. Nu. A cam fost un singuratic. Si cres ca ai intuit bine in privinta acceptarii. Ii este frica sa nu dezamageasca probabil.

quote:
Originally posted by Laina
Tu daca poti, intra in lumea lui, fara sa-l judeci, fara sa te oripilezi la pozele alea (sa stii ca el asa se simte in interior, hidos si ca un monstru. aia e o identitate de-a lui, n-o tratati cu usurinta). Nu vreau sa te sperii, insa se poate ajunge la chestii foarte urate daca omul asta este presat in vreun fel, impins de la spate si stresat in plus, au murit adolescenti pentru lucruri mai mici decat asta. Mai bine il lasati sa intrerupa scoala o vreme, sa-si ia ce job vrea el, se se joace cu chitara o vreme (cat de imporatnta e si asta!), cat sa se relaxeze si sa-si dea seama singur ce vrea. Iar voi sa fiti langa el, orice ar face, in orice directie ar lua-o.

Asta e cel mai important, accentuez inca o data: daca vine mama lui, sau oricae dintre voi, spuneti-i ca EXACT asa cum este el, e bine.

Ma gandeam si eu tot la asta, matusa mea m-a rugat sa am o discutie cu el, sa incer sa patrund in mintea lui. Cu ei nu discuta.
Voi incerca sa fac asta, desi n-am asa mari valente de psiholog. Apropos, imi zicea aseara ca se gandesc si la varianta sa-l trimita la un psiholog, sa afle care-s cauzele depresiei lui.
Oricum, nu am nici un motiv sa-i judec, nici pe el, nici pe parintii lui, desi undeva, niste lucruri nu trebuiau facute. Au facut ce ai stiut ei mai bine pentru copilul lor. Si da, recunosc ca undeva au gresit. Dar nu constientizeaza cu exactitate unde. Si vor sa remedieze situatia, prin orice mijloc.
O sa incerc sa intru in lumea lui, cum zici tu. Am prieteni care zdranganesc chitari, o sa fac cumva sa ii strang pe toti...
Dar nu stiu cum sa-l abordez...

Elle_seb

Laina spune:

da mai, si-au pus sperantele in el, da tre sa realizeze si ei ca-l distrug daca il imping asa de tare de la spate. Va termina facultatea si va ramane infirm psihic. Nu cred ca asta vor... cred ca vor ce-i mai bine pentru copilul lor, inteleg, ca doar si eu sunt mama. dar poate mai bine pentru Alexandru este drumul lui. Poate termina peste un an. Va termina. dar are nevoie de o pauza.
O inteleg si pe mama lui, dar..ea se proiecteaza acum in el, si pentru el nu-i bine. Spui ca vor sa remedieze situatia prin orice mijloc, bine ar face sa se gandeasca la cuvintele astea si sa nu fie suparati pe el. Ce le-a spus el, faza aia cu "cat am muncit ca sa fiu ce-ati vrut voi", aia-i cheia problemei. M-a facut sa plang chestia asta...

Si...n-ai putea sa dai tu un chef ceva, sa inventezi o ocazie la care sa-i stangi pe toti? sa-i spui lui Alex ca vrei sa fie si el acolo, ca-i important pt tine, asa, ca faza, sa petreceti oleaca de timp la un pahar de distractie.... ceva gen "hai mai las-o un pic incolo de scoala, hai la o bauta ceva". Si sa-l atragi incet in grupul ala de "chitaristi", dintre care sigur unii vor aprecia si ce asculta el. (P.S. si eu ascult nenorociri, de-aste mai cumplite, si nu-i mare necaz) decat ca el tre sa se echilibreze cumva el cu el. Poate reusesti treaba cu cheful si bauta. tie si lui Alex.

Elle_seb spune:

quote:
Originally posted by Eliza5

Probabil Alexandru este inca in cautarea propriei identitati. Este foarte obositor sa incerci sa fii mereu asa cum vor ceilalti sa fii. Bineinteles ca este demotivat si "in deriva" cum spui tu.
Tin minte ca la 25 de ani munceam deja de 7 ani full time, faceam si o facultate si strangeam bani sa imi cumpar apartament. Poate ca el simte ca se apropie incet - incet de maturitate fara vreo realizare deosebita, fara job stabil, si fara macar sa stie ce ar vrea sa faca de fapt. Atata vreme cat drumul i-a fost trasat de catre altii probabil nici nu stie ce i-ar face cu adevarat placere, ce l-ar face implinit. Trist.
Uite de asta m-am rupt eu de ai mei la 18 ani.

Da, asa ma gandesc si eu. Noi (adica eu si sora mea) ne-am luat viata in propriile maini, am plecat de la mama de acasa si ne-am facut viata noastra departe de ea. Pentru ca nu prea am avut de ales.
Matusa mea se uita la noi, se uita la el si intreaba: "Uite, ele cum au putut sa-si faca un rost? Iar tu, cu tot ajutorul nostru, nu esti in stare sa termini facultatea asta".
Ok, undeva ceva s-a intamplat, trebuia lasat sa-si dezvolte propria identitate.
Insa acum fapta-i consumata, ce e de facut?
Sa-l taie de la toate beneficiile financiare? L-ar motiva sau l-ar arunc intr-o depresie si mai mare?
Sa-l lase de capul lui, sa-si ia propriile decizii?
Sa insiste si sa faca (din nou) tot posibilul sa-si ia examenele, sa stea la spatele lui sa-l impinga sa faca asta?
El i-a zis la un moment dat ca are nevoie de cineva sa-l impinga de la spate. Oare de ce? Nu se simte pe picioarele lui? Nu se simte capabil de a se descurca singur? Ce ii trebuie ca sa capete incredere in el? Pentru ca si aici e o problema, el nu are incredere in fortele proprii. Am senzatia ca se simte si complexat din cauza ca nu se poate integra intr-un grup de prieteni, desi, paradoxal, un prieten de-al meu venit in vizita si el, a stat de vorba cu el, Alex a fost foarte comunicativ, au vorbit toata seara, l-a intrebat cum e in Canada, daca-i trebuie viza sa ajunga acolo, cum e viata acolo, ca i-ar placea sa mearga in State la niste concerte rock... Este foarte interesat de viata din afara Romaniei.... de lumea din exterior, lume pe care a vazut-o pana acum doar prin intermediul internetului...

MissParker spune:

quote:
Originally posted by Laina

pai...stiu si eu ce sa spun... Acuma vorbesc din perspectiva omului care a trecut prin ce trece Alexandru acum. Si stii ce mi-as fi dorit la momentul acela? Sa vina cineva si sa-mi spuna "hei, e ok daca nu termini, e ok daca te hotarasti acum ca vrei sa faci altceva, nu dezamagesti pe nimeni." Lui probabil ca-i este atat de frica sa nu dezamageasca pe cineva incat... Ati avut vreodata sentimentul acela de "decat sa gresesc, mai bine nici nu ma mai apuc"? Poate ca asta simte si el, poate ca are nevoie sa fie acceptat EXACT asa cum este el, cu nenorocirile alea de melodii cu tot (poate si aici e o dorinta de a soca, un strigat dupa atentie, acceptare..adica daca cineva reuseste sa accepte ce asculta el, e un prim pas spre acceptarea lui ca persoana, per intreg), poate are nevoie sa stie ca va fi iubit si primit in suflete cu facultate sau fara.
Probabil ca e si super stresat sau obosit....si asta duce la depresie. Are vreun grup de prieteni? Incurajati-i poate o perioada de pauza, de vacanta, de iesire cu ei.

Tu daca poti, intra in lumea lui, fara sa-l judeci, fara sa te oripilezi la pozele alea (sa stii ca el asa se simte in interior, hidos si ca un monstru. aia e o identitate de-a lui, n-o tratati cu usurinta). Nu vreau sa te sperii, insa se poate ajunge la chestii foarte urate daca omul asta este presat in vreun fel, impins de la spate si stresat in plus, au murit adolescenti pentru lucruri mai mici decat asta. Mai bine il lasati sa intrerupa scoala o vreme, sa-si ia ce job vrea el, se se joace cu chitara o vreme (cat de imporatnta e si asta!), cat sa se relaxeze si sa-si dea seama singur ce vrea. Iar voi sa fiti langa el, orice ar face, in orice directie ar lua-o.

Asta e cel mai important, accentuez inca o data: daca vine mama lui, sau oricae dintre voi, spuneti-i ca EXACT asa cum este el, e bine.

Sa ne tii la curent cu evolutia

Laina,

pentru acest mesaj plin de empatie.

Din pacate, eu sunt foarte sceptica in ce priveste disponibilitatea adevarata a parintilor lui de a-l accepta asa cum e el (tocmai acum sa-l accepte asa cum e el, cand nu mai da randament la nivelul stabilit de ei????). L-au dresat si l-au turnat in forma dorita de ei, iar acum stau mirati si isi bat palmele a consternare cand observa ca "statuia" lor se clatina si e pe cale de a se prabusi si din forma lor cea frumoasa nu vor mai ramane decat bucatele de ghips imprastiate pe jos...

Parintii acestia nu vor sa inteleaga, ei vor doar ca Alexandru sa redevina "baietelul perfect" care nu le punea probleme, care nu le iesea din cuvant, care functiona ca un robot ideal. O mare fatarnicie din partea lor ar fi sa se vada acum tot ei victimele in aceasta tragedie. Scuze, Elle_seb, ca e vorba de matusa si unchiul tau, dar eu cred ca si tu ai recunoscut adevarata problema aici.

Eu cred ca el trebuie sa renunte mai intai la orice fel de "ajutor" din partea parintilor, nu de carje de genul asta are nevoie, plus ca asemenea ajutor vine intotdeauna cu dobanda inzecita si de aici si depresia lui, a inceput sa realizeze ce valuta vehiculeaza cu adevarat parintii lui si acum se opune acestui schimb nedrept. E un inceput. Orice criza e o sansa.

Elle_seb, citeste ce am scris pentru Alice la subiectul "Copiii nostri sunt ca noi", despre cartile lui Arno Gruen. Varul tau e cel mai bun exemplu pentru ce se intampla cand parintii ii distrug copilului unul din elementele-cheie ale personalitatii: autonomia. Il admir pe Alexandru ca totusi reuseste sa-si dea seama de adevar (vezi raspunsul lui "dar tu stii cat de mult am muncit eu sa fiu asa cum ati vrut voi sa fiu?"). Eu abia la 33 de ani am inceput sa realizez manipularile alor mei.

Alexandru se simte cu adevarat ca un monstru in sufletul lui, parintii i-au demonstrat-o o viata intreaga, neluandu-l in serios asa cum era el, ci incercand sa-l transforme in marioneta lor perfecta, sa aiba ei de cine sa fie mandri. Ei, uite factura pe care ti-o da viata cand te joci cu identitatea copilului tau.

Imi pare tare rau de el, dar daca vrei sa-l ajuti, nu incerca sa-l influentezi sa reintre sub controlul parintilor, indiferent de bunele intentii pe care le afiseaza ei. El SIMTE ca ei nu-i ofera ceva autentic, altfel nu ar dori sa se desprinda de influenta lor nociva.

Depresia e semnul ca psihicul lui il preseaza exact impotriva vechiului mod de viata, subconstientul ii da de inteles ca era pe drumul gresit, de autodistrugere (perfectionismul este autodistrugere), iar prin depresie el reintra in contact cu propriile sentimente, care i-au fost negate de parinti o viata intreaga. Iar drumul spre recuperarea propriei identitati trece prin durerea veche, nu exista scurtatura. De aceea eu sunt de parere ca aceasta criza e sansa lui de a-si schimba viata in bine.

Iti trimit pe PM datele unei terapeute bune, ea are si colegi barbati pe care ii poate recomanda. Alexandru are nevoie de ajutor competent, cred ca e intr-o criza de identitate atat de puternica incat sfaturile constiente nu mai ajuta. El are nevoie de empatie si acceptare totala, ori asta nu se poate intampla decat intr-un cadru terapeutic adecvat, parintii i-au refuzat 25 de ani asta si e foarte greu de crezut ca se vor schimba peste noapte. EL e singurul care poate sa faca ceva, sa-si recapete autonomia si sa-si gaseasca propriul drum in viata.

Spune-i matusii tale sa stea in banca ei acolo unde e, ca a facut destul rau pana acum. Daca vrei sa verifici capacitatea ei de a intelege si de a accepta realitatea, spune-i ce greseli a facut ea, cata presiune a pus de o viata intreaga pe umerii acestui copil, cu cata lipsa de caldura l-a mulat dupa inchipuirea si dorintele ei, fara sa tina cont de nevoile lui personale. Vei vedea dupa reactia ei (probabil plansete si negare) ca de fapt ea se autocompatimeste pe ea si nu e dispusa sa faca nimic pentru a-l ajuta pe el.

Pe el il doare rau (si poate nici nu constientizeaza asta) faptul ca se regaseste perfect in texte de genul "I am happy, I am senseless, I have no emotions", fiindca ele reprezinta scenariul copilariei lui. El trebuia sa fie fericit, sa nu simta nimic, sa nu exteriorizeze emotii, pentru ca parintii lui sa aiba copilul cu rezultate perfecte, copilul fara pata. El acum vrea sa-si recupereze cumva simtirea si nu stie cum sa procedeze altfel decat prin rebeliune in toate directiile, ca un cal muscat de o viespe care da din copite pana distruge tot grajdul. Nu stie cum sa fie el insusi, pentru ca nu a fost lasat niciodata sa fie el insusi. Trebuie sa invete. Asta invat si eu de 4 ani la terapie. Da-i speranta si spune-i ca se poate. Ca nu e totul pierdut. Ca poate sa invete sa se iubeasca singur asa cum parintii nu au putut s-o faca. Ca va dura ceva timp, dar ca autonomia si identitatea se pot recastiga. Primul pas este scoaterea la iveala a adevarului, rostirea clara si lipsita de echivoc a adevarului personal. Furia deja a descoperit-o, mai trebuie doar ghidat s-o indrepte acolo unde trebuie, spre cei care i-au facut rau, nu sa se autoacuze. E suficient ca-l acuza parintii de-o viata intreaga, dandu-i de inteles ca nu-l vor asa cum e el. Ei nici macar nu-l cunosc cu adevarat, nu stiu (pentru ca nu i-a interesat sa stie) cum este el cu adevarat, care sunt durerile lui, dorintele lui, visurile lui. Trebuie sa iasa cumva din cercul asta vicios si asta cat mai repede!!

Mi-a amortit inima de durere sa tot vad atata orbire si ignoranta, atata distrugere in numele "iubirii" parintesti. E suficient sa te uiti la rezultat si vezi imediat cata "iubire" a fost acolo.