Copiii nosti sunt ca noi

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 4

Germina spune:

Un lucru stiu sigur: actiunile mele, felul meu de a ma purta cu ei si-n preajma lor ii influenteaza.
Nu luam totul de la parintii nostri, vine o varsta cand, scapati de constrangerea de a face ca ei, ne revoltam si facem exact pe invers. Si asa ne simtim liberi. Chiar daca constientizam ca ce ne puneau ei sa facem nu era rau, dar ca nu ne caracterizeaza.
As vrea ca copiilor mei sa le dau puterea sa ia cei mai bun de la fiecare, la varsta aceea cand totul depinde numai de ei. Si nu numai de la noi, parintii, de la toti cei din jurul lor. Sa poata sa devina si sa ramana OAMENI.

Povestea nasterii printului: http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=106096
Povestea nasterii printului 2 (praslea): http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=105746
Poze cu noi: http://s175.photobucket.com/albums/w157/GERMINA_album/

Lumi

MissParker spune:

Eu cred ca eloise a deschis acest subiect pentru a sublinia cat e de important ca parintii sa fie atenti la comportamentul si la actiunile lor in fata copilului, stiut fiind ca un copil invata mult mai mult prin imitare decat prin ce i se predica.

Parintii vor face intotdeauna greseli. Daca sunt perfectionisti cu ei insisi, vor fi si cu copilul, iar asta va pune asupra copilului o presiune abuziva care risca sa-l distruga. Daca parintii sunt insa relaxati si in armonie cu ei insisi, vor recunoaste fara probleme ca e normal si uman sa mai faca si greseli, pe care oricand le poti corecta, daca le admiti si-ti ceri scuze (nu e rusinos sa-ti ceri scuze fata de un copil). Vatamarea adevarata incepe atunci cand tu ca parinte faci ceva gresit (la nervi, din frustrare etc.) si-i vinzi copilului gogoasa ca acel lucru ar fi fost facut spre binele lui.

Oamenii care traiesc in armonie cu ei insisi nu au nevoie sa se vrea perfecti. La capatul celalalt al extremei se afla cineva care se uraste pe el insusi intr-o asemenea masura incat se vrea perfect si nimic mai putin, nu poate tolera nici cea mai mica critica. Pentru mine acest exemplu este intruchipat de mama mea. Aveam 37 de ani cand i-am scris adevarurile care ma torturasera in copilarie, i-am scris ca nu ma simtisem niciodata iubita de ea, ca din cauza batailor ei simteam ca ma uraste, ca mi-a distrus cu criticile ei toata increderea in mine ca femeie, in fine... destule chestii grave, dar adevarate. Ei, cineva care isi doreste o relatie autentica si apropiata cu copilul lui, este capabil sa admita ca a gresit si e dornic sa se autoanalizeze pt. a vedea care sunt cauzele acelor greseli. Dar in cazul mamei mele eu nu am avut parte decat de negare si refuz agresiv, incununate de o izbucnire in fata altcuiva (care nu mai are nevoie de comentarii): "De ce n-a venit ea sa-mi spuna chestiile alea in fata, ca o calcam in picioare!!!" QED.

Eu sunt de acord cu ideea ca un copil este oglinda parintilor, atat a caracterului cat si a comportamentului acestora. Copilul vatamat invata sa supravietuiasca sufleteste doar daca introiecteaza personalitatea acelui parinte pe care-l simte mai puternic, prin identificare isi obtine si el iluzia puterii. Numai ca acesta este pretul prin care copilul isi pierde autonomia proprie si va avea mult de suferit in viata.

Pentru vorbitoarele de germana, cititi Arno Gruen - "Der Verrat am Selbst. Die Angst vor Autonomie bei Mann und Frau" ("Tradarea Self-ului. Teama de autonomie la barbati si femei"). Mi se pare ca exista si in engleza cu titlul "The Betrayal of the Self". Autorul e un tip genial care explica foarte empatic procesul de pierdere a identitatii copilului din cauza identificarii cu "agresorul". Astea sunt evident cazurile de abuz si de maltratare, dar e bine de stiut despre mecanismul de identificare pentru ca si parintii iubitori sa evite anumite greseli. Cine are urechi de auzit sa auda.

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

simali spune:

quote:

Toate bune si frumoase pana intr-o zi cand vine cu o urma destul de urata pe mana, ca si cum cineva l-ar fi strans pana i-a iesit sangele in piele. Observ asta abia acasa, cand il ajut sa se spele pe maini, iar cand il intreb ce are la mana imi spune "m-a strans teacher, ca nu am vrut sa vin in clasa cand m-a chemat".

quote:

Si eu retrageam copilul. Daca i-a lasat urme este chiar foarte grav.

alice

simali spune:

quote:

Noi suntem doua surori, absolut diferite, crescute la fel. Din pacate stilul de educatie nu s-a potrivit. Oare cine este oglinda parintilor nostrii... eu, cea realizata prin forte proprii, dar plina de resentimente fata de parinti, sau soramea, care in clasa a XII facea un copil, nu si-a dat bacalaureatul, traieste de azi pe maine, are pretentia ca sotul sa faca tot, dar care este plina de compasiune fata de parinti (sau cel putin asa mi se pare mie).

quote:

Sora ta face greseli si de aceea este dispusa sa inteleaga greselile altora (ale parintilor in speta). Pentru ca vrea ca la randul ei sa fie inteleasa, ajutata cand nu merita, ridicata de o suta de ori de jos si stearsa de praf, etc.
Tu incerci sa ai o viata ordonata, incerci sa nu faci greseli si nu ai cum sa intelegi. Dar si tu esti oglinda parintilor, doar ca o oglinda "inversa", pentru ca de foarte multe ori copiii vad la parinti niste chestii care nu le plac si-si spun "eu nu vreau sa fiu asa". Poate parea ciudat, dar tipul asta de educatie inversa functioneaza mai bine decat multe metode de educatie clasica. Are insa un dezavantaj major: naste frustrari de tipul "de ce nu pot sa am si eu niste parinti normali, de ce sunt eu nevoita sa ma educ cand asta trebuia sa fie treaba lor?".

alice

eloise spune:

MissParker, o postare extrem de utila si inteleapta, ca intotdeauna. Nu am deschis subiectul pentru a afla raspunsul la o intrebare oarecum retorica, pentru ca e imposibil sa nu constientizezi foarte repede, ca parinte, ca fiinta aceea micuta careia i-ai dat nastere e in acelasi timp parte din tine, dar e si celalalt, e o persoana cu vointa proprie, cu nevoi, sentimente, apoi cu vise si aspiratii proprii care pot fi foarte diferite de ale tale. Cunosc multe exemple de oameni din generatia mea care au fost marcati profund de parintii lor, cel mai adesea in mod negativ, din pacate. Oameni ce poarta povara asta si acum, la maturitate. Cunosc insa si exemple de-a dreptul incredibile (unele sunt atat de spectaculoase incat devin telenovelistice) de oameni proveniti din familii care nu le-au oferit nici un exemplu bun si care totusi au stiut sa se autoeduce si si-au gasit in afara familiei modele demne de urmat si cai de evadare; oamenii astia sunt acum adulti echilibrati si generosi, persoane admirabile pentru care am un respect fara limita.

Problema mea tinea de domeniul drobului de sare(sau poate nu ). Voi fi mereu o mama buna? De unde stiu eu ca fac bine ce fac? Fiind in mijlocul situatiei, ne putem pierde cu usurinta obiectivitatea.

I'm reading a book. You know... it's like forums, just a little shorter.

Andra si Vladut (14.10.2006)
puiul meu creste...
~*~My dear old pics~*~

MissParker spune:

quote:
Noi suntem doua surori, absolut diferite, crescute la fel. Din pacate stilul de educatie nu s-a potrivit. Oare cine este oglinda parintilor nostrii... eu, cea realizata prin forte proprii, dar plina de resentimente fata de parinti, sau soramea, care in clasa a XII facea un copil, nu si-a dat bacalaureatul, traieste de azi pe maine, are pretentia ca sotul sa faca tot, dar care este plina de compasiune fata de parinti (sau cel putin asa mi se pare mie).

Si eu fac parte din prima categorie, a copiilor care s-au salvat singuri prin independenta, prin tarie de caracter, prin ambitie etc. si credeam ca in felul asta reusisem sa ma desprind de parinti si de influenta lor negativa.

Abia in terapie am aflat ca atat adaptarea cat si rebeliunea sunt fete ale aceleiasi medalii, care se cheama dependenta emotionala de parinti. Si stii de ce? Fiindca indiferent daca te adaptezi la pretentiile parintilor (si iti inabusi astfel autonomia si identitatea) sau daca te revolti si faci contrariul a ceea ce vezi la parinti, tot pe parinti ii iei ca si criteriu si aici e buba cea mare.

E normal ca un copil care se simte maltratat de parinti sa le intoarca spatele si sa incerce sa se dezvolte in directia opusa. Dar din pacate si in aceasta situatie tot parintii raman criteriul de baza, pentru ca tu nu ti-ai dezvoltat identitatea proprie intr-o familie in care probabil parintii erau singurii care controlau totul. Sora ta a opus "rezistenta" devenind tapul ispasitor, devenind o "ratata", adica nesupunandu-se pretentiilor parintilor dar in alta maniera decat tine. Ea spre deosebire de tine a ramas mai "apropiata" de parinti dar mai mult dintr-o dependenta sufleteasca si mai mare, amestecata cu sentimente de culpabilitate. Ea probabil a fost mai usor de manipulat si de distrus...

Idealul este sa ne gasim drumul nostru si numai al nostru, care uneori poate fi opus parintilor, alteori se poate incrucisa cu anumite aspecte pe care noi le-am dispretuit la parinti dar care in final se pot dovedi totusi pozitive.

Cei mai buni parinti sunt, asa cum spune si eloise, aceia care accepta si respecta intrutotul identitatea copilului lor, tratandu-l ca pe un individ complet separat, nu ca pe un apendice sau un sclav al lor. Numai ca prea multi parinti au ego-uri si suflete atat de vatamate incat cauta inconstient in copiii lor iubirea materna care le-a lipsit, cauta disperati o fuziune emotionala care nu poate sfarsi decat cu sufocarea copilului, cu anularea oricarei urme de autonomie/identitate proprie a copilului.

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

simali spune:

Buna, Felicia!
Sunt de acord ca cei mai buni parinti sunt cei care respecta identitatea copiilor lor. Dar ce te faci cand copilul iti seamana enervant de mult tie, parintele lui? Tu iti doresti ca el sa fie o alta persoana pentru ca in adancul sufletului vrei sa nu aiba problemele tale, dar el iti seamana atat de mult in tot ce face incat iti dai seama ca abordarea cea mai buna este "asa cum mi-ar fi placut mie sa fiu abordat cand eram copil". Dar uneori tu nu ai idee cum ar fi trebuit sa fi abordat cand erai copil; si nici nu veri sa gresesti; si trebuie in acelasi timp sa-ti retraiesti copilaria si sa-ti judeci parintii, pentru ca ai nevoie de o concluzie, urgent.
Iar cand vezi ca repeta greselile tale la inceput te enervezi, pentru ca astea sunt greseli pe care tu ai invatat in ani muli si cu multa munca sa ti le indrepti. Iar el vine si ti le aminteste. Si ai intr-un fel sentimentul de deja-vu. Pentru ca lupta cu acele greseli trebuia sa se termine dar, iata, reincepe cu copilul tau. Si tu parca te invarti intr-un carusel ametitor.

Duceam astazi copilul la gradinita si-i spuneam - sa nu vorbesti numai tu, sa-i lasi si pe altii sa vorbeasca, sa nu te lauzi, etc. - si parca-l auzeam pe tatal meu spunandu-mi EXACT aceleasi lucruri. Si-mi aduc aminte de cat de mult m-am straduit toata adolescenta sa invat sa ascult, sa nu ma pripesc cu concluziile, sa-i las si pe altii sa vorbeasca, etc. Aveam lipit pe usa de la camera mea chestii gen "tacerea e de aur", etc.

alice

MissParker spune:

simali, Am o prietena care tocmai din cauza ca fiica ei seamana foarte mult cu ea cand era mica nu reuseste sa se apropie sufleteste de fiica ei, recunoaste sincer ca vede in fetita ei aceleasi "defecte" pe care le "uraste" la ea insasi (timiditatea, nesiguranta, lipsa de incredere in fortele proprii etc.). A descoperit la terapie ca singurul mod de a scapa de acele sentimente este de a prelucra propria ei copilarie, de a intelege de unde veneau acele "defecte" si de a-si acorda mai intai ei insesi absolutiune pentru acele asa-numite "defecte", de a nu mai simti ura si dispret (latente) fata de acele "defecte", astfel incat sa nu se mai identifice cu ele in mod negativ la fetita ei, ci sa o poata vedea mai detasat, cu ochi "curati" si liberi de constrangeri.

Copilul iti seamana de multe ori pentru ca fie te imita, fie pune in act ceva ce exista latent in tine, nu iti seamana in comportament pentru ca ar fi mostenit genele H si K de la tine, stii si tu prea bine asta. Tot ceea ce face el si nu iti este pe plac sau te enerveaza este de fapt oglinda in care trebuie sa te vezi PE TINE si nu pe el. Ca atare, LA TINE (nu la el) se afla atat problema cat si solutia.

Uite, eu una nu prea sunt de acord cu definitia pe care o dai tu "greselilor" in acest exemplu, pentru ca imi pare ca esti lipsita de empatie fata de tine insati cea din copilarie.

quote:
Duceam astazi copilul la gradinita si-i spuneam - sa nu vorbesti numai tu, sa-i lasi si pe altii sa vorbeasca, sa nu te lauzi, etc. - si parca-l auzeam pe tatal meu spunandu-mi EXACT aceleasi lucruri. Si-mi aduc aminte de cat de mult m-am straduit toata adolescenta sa invat sa ascult, sa nu ma pripesc cu concluziile, sa-i las si pe altii sa vorbeasca, etc. Aveam lipit pe usa de la camera mea chestii gen "tacerea e de aur", etc.

Dupa parerea mea, nu copilul repeta greselile tale, ci TU repeti o greseala a tatalui tau, Alice. Eu asa simt. Daca tatal tau a incercat permanent sa-ti puna tie botnita (hai sa spunem lucrurilor pe nume, dincolo de bunele lui intentii declarate

), ala a fost totusi un atac la individualitatea ta, in nici un caz n-a fost un act de iubire, desi a fost prezentat ca fiind spre binele tau si probabil chiar tatal tau era convins ca procedeaza bine.

Un copil care vorbeste prea mult (helloooo! cine decide asta, dupa ce norme???) se va lovi singur de reactiile negative ale altora si va invata sa taca atunci cand e cazul sau va invata mai bine sa-si impuna punctul de vedere, sa argumenteze, sa convinga etc.; se va lovi singur de atatea ori de pragul de sus pana cand il va vedea pe cel de jos; asta daca e cazul. Nu ai incredere ca se va descurca? Ei, aici e o problema a ta si numai tu o poti rezolva.

Stiu sigur ca te-ai convins din proprie experienta ca viata e cel mai bun profesor. Nu era nevoie sa ti se impuna din afara cand si cat sa vorbesti, caci nu erai intr-o piesa de teatru in care doar sa interpretezi un rol fixat de tatal tau. Iarta-ma daca ti se pare ca sunt prea pornita (tu stii durerea mea veche si sper ca vei accepta mesajul meu in esenta lui obiectiva), dar parerea mea sincera este ca tatal tau (posibil inconstient) a incercat sa-ti ciobeasca personalitatea si identitatea, convins probabil ca e mai bine in viata sa nu vorbesti prea mult, sa nu te impui prea mult, sa nu creezi controverse si sa nu provoci conflicte etc. Dar asta se cheama dresura, chiar daca e practicata cu bune intentii.

Eu zic asa: indiferent cat iti este de greu, pe baietelul tau lasa-l sa fie asa cum este el, numai asa poate sa se loveasca singur de viata, sa se confrunte cu rezultatele actiunilor si comportamentului lui, sa-si asume raspunderea pentru propriile lui actiuni (daca face ce zici tu va avea intotdeauna scuza ca a urmat indicatiile tale).

Iar in ce priveste "greselile", incearca sa devii mai indulgenta in primul rand cu tine insati. Ti-o spune o (aproape fosta) perfectionista inraita, care invatase (prin preluarea exemplului!) de la propria ei mama sa se urasca si sa se dispretuiasca pentru orice greseala cat de mica... Solutia este sa (invatam sa) ne iubim pe noi insine ceva mai mult. Restul vine dupa aceea, pas cu pas.

Uite, chiar ieri discutam cu terapeuta mea si eu ma minunam (pentru a nu stiu cata oara) de puterea si capacitatea ei absolut iesita din comun de a indrepta pe cineva pe drumul cel bun, printr-o empatie si o blandete si o acceptare totala, cum nu am mai simtit niciodata la nimeni. Ii spuneam ca si eu incerc sa le deschid ochii celorlalti, stiu de cele mai multe ori care ar fi solutia sau de ce se tem unii oameni, incerc sa-i ajut sa vada adevarul ala dureros de care pana nu demult si eu fugeam mancand pamantul, dar ma plangeam ca de cele mai multe ori intampin rezistenta si negare si ca simt ca cel mai mult imi stau in drum propriile mele sentimente, propria mea vehementa cu care ma implic in viata altora ma face sa nu pot avea detasarea ei (divina de-a dreptul). O intrebam cum a reusit ea sa ajunga la acest punct. Raspunsul a fost foarte simplu: "Am facut curatenie in mine insami si de aceea acum nu mai reactionez la nici un fel de triggere exterioare, nu mai am conflicte interioare nerezolvate care sa ma faca sa regresez in postura emotionala a copilului neajutorat de fiecare data cand retraiesc o situatie cu elemente din copilarie."

Si pentru mine s-a mai aprins o lumina pe drumul pe care merg cu ajutorul ei. Si sunt atat de recunoscatoare si de fericita ca imi e dat sa traiesc aceasta aventura existentiala...

***************************************************

Zilele trecute am gasit intr-o carte o poezie superba, pe care o voi traduce mai jos fara alte comentarii, fiindca textul ei spune totul.

AUTOBIOGRAFIE IN CINCI CAPITOLE SCURTE
de Portia Nelson

I
Merg pe strada.
Pe trotuar este o groapa mare.
Cad in ea.
Ma simt pierduta ... ma simt neajutorata.
Nu e vina mea.
Imi ia o vesnicie ca sa ies de acolo.

II
Merg pe aceeasi strada.
Pe trotuar este o groapa mare.
Ma fac ca nu o vad.
Cad din nou in ea.
Nu pot sa cred ca ma aflu in acelasi loc
dar nu e vina mea.
Si totusi imi ia tare mult timp ca sa ies de acolo.

III
Merg pe aceeasi strada.
Pe trotuar este o groapa mare.
O vad.
Cad din nou in ea ... e un obicei.
Am ochii deschisi
Stiu unde sunt.
E vina mea.
Ies imediat de acolo.

IV
Merg pe aceeasi strada.
Pe trotuar este o groapa mare.
O ocolesc.

V
Merg pe alta strada.

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

simali spune:

Multumesc pentru raspuns, Felicia. Sa nu te temi niciodata ca voi judeca "invers" mesajele tale. Nici o secunda nu ma indoiesc de bunele tale intentii.
Voi medita la mesajul tau. Am nevoie de ceva vreme. Dar ti-am raspuns acum ca sa sti ca l-am vazut, m-a impresionat si ma gandesc la el in continuare.

alice

simali spune:

quote:

Copilul iti seamana de multe ori pentru ca fie te imita, fie pune in act ceva ce exista latent in tine, nu iti seamana in comportament pentru ca ar fi mostenit genele H si K de la tine, stii si tu prea bine asta.

quote:

Nu cred ca este vorba numai de imitatie.
- Eu de pilda nu-mi folosesc degetul aratator la apucat lucruri. Nici tatal meu nu si-l folosea. Nu-l foloseste nici copilul meu. Asta ne face extrem de neindemanatici. Vlad ca si copil a avut in jurul lui foarte multa lume (sotul meu, mama, bona, fratele meu, etc.) si motive destule sa invete sa apuce corect. Dar el apuca ca mine.
- Cand eram mica obisnuiam sa-mi tin picioarele intr-un mod unic, in care numai mama mea si le tinea la randul ei in copilarie. Toata lumea observa si era uimita. Iar eu nu o vazusem pe mama mea in copilarie.

Crede-ma Felicia, ca indiferent cate cercetari stiintifice s-ar face exista anumite lucruri la copilul tau care sunt dincolo de orice explicatie logica. Nu este numai imitatie. Si nici mimetism. Este mai mult decat atat.

alice