Sa vorbim cu copiii despre sentimente!

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 8

simali spune:

quote:

Te-ai luptat toata viata cu "monstrul" de tata (mama), te-ai luptat cu toata armata lor de frustrari, nervi, complexe, anxietati, lasitati, TU ai invins... dar uite ca vine si lupta cea mai mare: copilul tau nascut mosteneste genele "monstrului", cu tot cu ce am scris mai sus ((si genetica pentru "idioti" pe care o stiu eu nu ma poate contrazice (dar ma poate contrazice un membru DC daca stie mai multe), aceste trasaturi se mostenesc)).

Ce faci?

Te uiti intr-o parte, spunind: oh, nu...e doar o iluzie, acest copil nu seamana cu bunicul lui abuzator emotional, acest copil e un ingeras nevinovat si care cere mai multa atentie dar deh, asa sint toti copiii...
sau
te uiti fix spunind " oh, da, copilul meu e ca bunica-su, manipulant si mare comandant, oare sa-i pastre latura asta dat sa i-o slefuiesc sau sa o distrug, "din fasha!!!!!!"

Mai pe scurt: stiu ca sentimentul afisat sau reprimat pare o chestie de moment dar eu cred ca are legatura cu ceva ce tine de manifestare si de personalitate.
Se mosteneste deci sentimentul (personalitatea)?- pentru mine ar fi important de stiut.
Ati observat ca exista situatii de mostenire a acestuia (acesteia)?

quote:

Este clar ca exista trasaturi de caracter mostenite genetic. Noi am mai discutat aici pe forum despre faptul ca cercetatorii nu au ajuns inca la un acord in ceea ce priveste acest subiect. Adica nu are nimeni o "lista" cu ce este trasatura de caracter mostenita genetic si ce este in realitate caracter modelat de educatie.

Dar cu siguranta un copil nu poate deveni manipulator sau dominator numai pentru ca asa a fost bunicul lui. Un copil poate fi sa zicem coleric din nastere, ori cu tendinta de a face pe altii sa i se supuna tot timpul, dar pentru a ajunge manipulator ori dominator trebuie sa creasca fie intr-un mediu exagerat de permisiv (deci victimele sa i se ofere pe tava) fie intr-unul foarte restrictiv, astfel incat el sa simta nevoia sa-i manipuleze si sa domine pe cei dragi pentru ca STIE ca altfel nu va obtine NICIODATA de la ei ceea ce-si doreste. Ceea ce devine un copil este in realitate un exercitiu de-o viata...

alice

simali spune:

quote:

Pe de alta parte, mie mi se pare atit de dificil sa te reconstruiesti ca om, la un moment dat, sa iti redobindesti claritatea si apoi sa o pastrezi ( rupindu-te total de parinti? citi sint in stare sa o faca? mai bine zis ...de ce sa te mai rupi de ei odata ce ai inceput sa-i intelegi, caci mie asta mi se pare claritate, sa te intelegi pe tine, un lucru pe jumatate facut dar sa te intelegi pe tine, pe ei si pe voi raportat unii la altii +iertare = lucru facut complet= parerea mea) dar sa nu te mai poti lupta cu ce a iesit din pisica la generatia urmatoare...

quote:

Aiu foarte mare dreptate. Dar sa sti ca in realitate te poti lupta cu ce-a iesit din pisica la generatia viitaore. Prin cunoastere. Si cu cat cunosti mai mult intelegi cat de mult are fiecare de ale. Intelegi ca natura ne da in realitate foarte putin si in linii mari dar ca noi putem scrie in acest cadru asa cum vrem.

Maestrii de ZEN spun ca viata fiecarui om este o imensa broderie. Din momentul in care ne maturizam, este numai alegerea noastra ce si cum brodam. Fiecare pata, fiecare greseala se vede, iar in final, broderia fiecaruia este oglinda vietii pe care el a ales sa o aiba.
Caracterul unui copil nou nascut este un suport de brodat. Natura predefineste forma, culoarea, densitatea tesaturii. Ceea ce se va broda pe aceasta panza pana la maturitatea copilului este in mainile parintilor. Apoi totul devine numai si numai alegerea lui.

poze cu noi pe Iraklia
http://community.webshots.com/album/560944415azJSjN

alice

Elise spune:

Am urmarit cu atentie subiectul... n-am scris pina acum pentru ca n-am avut suficient timp sa-mi sintetizez ideile.
Sint mamica de bebeu. Deci n-am experientza noptilor in care stau si despic firul in patru cu fie-mea adolescenta.
Dar ce mi-am propus de pe acum si am de gind sa urmaresc este sa O INFLUENTEZ CIT MAI PUTIN.
Pentru ca nu este "eu in reluare". Eu mi-am papat malaiul de pina acum, ea nu este a doua mea sansa de a face lucrurile mai bine.
Este ea.
Tot ce am eu de gind este sa ii prezint optiunile.
Cel putin pina le va vedea singurica pe toate.
Si mai vreau sa fiu acolo cind o sa aiba nevoie de mine. Daca o sa imi ceara sa o ajut, o sa o ajut. E una dintre optiuni.
Dar nu vreau, chiar NU VREAU sa ii stirbesc vreodata libertatea de a alege. De a-si alege un drum. Chiar daca o da in bara, chiar daca nu va realiza nimic, chiar daca va "parazita" o buna parte din viata.
Nimic, in afara de moarte, nu e o drama ireversibila: in viata totul se rezolva. SIntem nascuti hopa mitica: sa cadem si sa ne ridicam. Avem puterea asta.

Si mai vreau ceva: sa stie ca mama-sa, bosoroaga, cum va fi, va fi prietena ei intotdeauna.
Si are garantat cel putin un umar pe care sa isi verse toate "deseurile" adunate peste zi. Orice ar face.

PS: MissParker, iti inteleg, teoretic, inversunarea. Dar opusul iubirii nu e ura, ci indiferentza - daca extrapolam, in realitate ura e tot o forma de dependentza. Macar prin simpul fapt ca TE PREOCUPA atit de mult trecutul, e evident ca iti "maninca" din prezent. Din prezentul care e fericit, din cite am inteles.
SI in momentul in care ai convingerea ca NU POTI SA TRECI PESTE de o chestie, de obicei chiar nu poti... e autosugestie in mare parte.
Cred ca oamenii pot fi mult mai flexibili de asa. Spre binele lor, sint inzestrati cu capacitatea de a UITA. Pur si simplu.
Asta cred eu.

Elise & BBLisa

patou spune:

quote:
PS: MissParker, iti inteleg, teoretic, inversunarea. Dar opusul iubirii nu e ura, ci indiferentza - daca extrapolam, in realitate ura e tot o forma de dependentza. Macar prin simpul fapt ca TE PREOCUPA atit de mult trecutul, e evident ca iti "maninca" din prezent. Din prezentul care e fericit, din cite am inteles.
SI in momentul in care ai convingerea ca NU POTI SA TRECI PESTE de o chestie, de obicei chiar nu poti... e autosugestie in mare parte.
Cred ca oamenii pot fi mult mai flexibili de asa. Spre binele lor, sint inzestrati cu capacitatea de a UITA. Pur si simplu.
Asta cred eu.

sper sa nu va suparati pe mine ca-mi bag nasul, dar simt nevoia sa va povestesc experienta mea personala

Multa vreme am crezut ca am « uitat » copilaria mea. dar din pacate nu a fost asa de simplu. cred ca organismul nostru are particularitatea de a ne face sa retraim evenimentele traumatizante pentru ca doar asa ele pot fi eliminate. cata vreme n-am realizat acest lucru ma invarteam intr-un cerc vicios si retraiam parca aceleasi scenarii (pe care nu eram capabila sa le depasesc,oricat efort faceam) Cand am constientizat ce se intampla a fost pentru mine ca o iluminare, am inteles in sfarsit de ce « atrageam « in viata mea aceleasi intamplari si repetam aceleasi greseli
A fost greu sa inteleg ca ceea ce parea o fatalitate nu era decat un ciclu si ca depindea de mine sa-mi iau propria viata in maini abandonand trecutul si ceea ce nu-mi mai apartinea in prezent.
Trebuie sa retraim trecutul pentru a intelege problemele prezentului, uitandu-le repetam aceleasi scenarii.

miss parker, iti multumesc pentru "inversunarea" ta, e extraordinar pentru mine sa intalnesc, din pacate doar virtual o persoana care nu ma acuza si nu ma face sa ma simt vinovata ca nu-mi iubesc neconditionat parintii, mai ales ca nu i-am iubit neconditionat niciodata.(in sfarsit ma simt mai putin un monstru -tot nu m-am vindecat de tot)

Elise spune:

oi fi eu "anormala" cu o copilarie nu taman fericita care uite ca n-are capacitatea sa urasca pe nimeni.... Si nici nu ma invirt in nici un cerc. Si nici nu "atrag" aceleasi greseli (fac altele noi ).

Serios acum, ai mei au facut si lucruri bune si unele proaste, le-am evaluat la un moment dat, dupa care am evaluat si produsul finit si am tras concluzia ca m-am descurcat binisor pentru un context in general defavorabil.
Deci, atita timp cit sint multumita de adultul care am devenit, am concluzionat ca n-are sens sa le port pica, n-am de ce. Probabil si ostilitatea, si problemele, si partea mai putin roz a lucrurilor au contribuit la evolutia mea, asa cum a fost ea.

In plus, nu prea cred ca in mod premeditat s-au chinuit sa imi faca mie mizerii. Efectiv asa au stiut ei sa reactioneze.
Cred mai curind ca a fost o eroare de logica sau de educatie decit rea vointza.
Nu-i admir pentru asta, da' nici nu o sa imi consum acum timp si energie sa tot dezgrop ce s-a intimplat. Ca nu prea ma mai intereseaza. A fost, a fost, a trecut, hai sa vedem ce facem de acum incolo.
Mi-e foarte greu, structural, sa raman blocata intr-un anume moment din trecut. Indiferent daca momentul mi se pare drept sau nedrept, cumva "ma vindec", se estompeaza si dupa un timp mai conteaza doar asa, informativ. Fara incarcatura emotionala, si in mod cert fara resentimente.

Elise & BBLisa

daniella4 spune:

Elise, un buchet mare de flori pentru modul in care gandesti.
Si referitor la trecut si in special la cum vrei sa te porti tu cu BBLisa. E o norocoasa cu o mama ca tine.

patou spune:

elise, un buchet de flori si de la mine - eu din pacate pe langa greselile noi pe care le fac le repet cu incapatanare si pe cele vechi.In ce-i priveste pe parintii mei, n-am spus ca-i urasc, doar ca nu-i iubesc in mod neconditionat, ca nu ma pot impiedica sa le vad greselile. In fine, multa vreme am crezut ca am uitat copilarie, dar odata cu nasterea copilului meu am realizat ca de fapt n-am uitat chiar nimic. acum incerc sa ma tratez :)

Elise spune:

Multumesc mult.
BBlisa mea e norocoasa ea... si cu mine, si fara mine e un copil norocos.

Elise & BBLisa

simali spune:

quote:

dar odata cu nasterea copilului meu am realizat ca de fapt n-am uitat chiar nimic

quote:

Exact la fel mi s-a intamplat si mie. Retraiesc impreuna cu copilul meu foarte multe secvente din copilaria mea. Si pe masura ce le retraiesc, inteleg din ce in ce mai putin de ce au reactionat parintii mei intr-un anumit fel.

Nu o constat cu ura, ci cu durere. Imi vine sa plang uneori, pentru ca-mi amintesc de pilda de fetita neajutorata care eram in clasa I-a (aveam exact varsta fiului meu acum) si de mama si invatatoarea mea care pretindeau ca eu sa-mi amintesc singura ce sa-mi pun in ghiozdan, temele pe care le am de facut, la ce ora sa plec la scoala (singura, pentru ca parintii plecau la 6 si ma lasau singura in casa sa plec la 7, dar eu uneori adormeam asa, imbracata, si intarziam la prima ora si ajungeam cu coditele ciufulite. Atunci invatatoarea ma tinea la usa sau ma tragea de codite, sau considera ca am venit "smulsa" la scoala si-mi facea codite cu sarma ca sa rada clasa de mine, sau imi punea bentita din hartie igienica daca mi-o uitam acasa. Apoi imi scria in carnet si aveam de indurat acasa cele mai virulente dojeni materne). Mama mea spune ca nu-si aminteste nimic si ca de fapt toate acestea sunt exagerarile mele.

In schimb am inteles ceva (care ma ajuta sa trec peste multe, sa ma ridic si sa merg mai departe, sa fiu in continuare o buna prietena pentru mama mea): 3/4 dintre copiii pe care-i cunosc au trecut prin experiente asemanatoare cu ale mele. In Romania anilor 70-80 cam acesta era modelul de educatie. Nu insemna ca parintii nu te iubeau, pur si simplu nu le treceu prin cap unele lucruri. De-aia mama mea nu tine minte nimic. Pentru ca nici prin cap nu i-a trecut ca educatia primita nu o sa ma umple de maxima recunostinta in viitor si ca toata constructia a avut ceva hibe majore.

alice

MissParker spune:

quote:
Originally posted by simali
Cred ca este nevoie acuta de oameni care sa nu se ascunda pe dupa piersic cand este vorba despre probleme importante. POate ca este cazul ca noi, parintii, sa intelegem odata pentru totdeauna ca probabil copiii nostrii nu ne vor ierta daca o sfeclim prea tare. Sa incetam sa ne iluzionam cu texte din biblie de tipul "si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostrii". Uite ca sunt copii care NU POT sa uite. Si Felicia este macar unul dintre acei copii care se ofera voluntar disectiei colective aici, pe forum. Ea ne vorbeste cu sinceritate despre sentimentele ei, ne aduce in atentie lecturile ei, ne ajuta sa deschidem ochii, ne ia partasi in aceasta calatorie purificatoare pe care ea a avut curajul sa o incepa.
Dar sunt mii de adulti care nu vorbesc despre asta, care se prefac la nesfarsit ca nu intretin relatiile cu parintii lor pentru ca sunt ocupati, sau pentru ca, uite, vezi, am plecat in Canada si ne desparte un ocean. Eu am cunostinte care au cosiderat ca nici macar un ocean nu este sigur atunci cand au decis sa fuga cat mai departe de familiile lor. Cand fugi departe sau cand te refugiezi in munca, sau cand te arunci in cap cu coarda elastica nu intotdeauna te mana dorinta de aventura si neprevazut ori dragostea pentru bani si putere.

alice

Sunt sigura ca ceea ce fac este bine pentru mine. Si am sa continui sa sustin si pe altii care au de parcurs acelasi drum, atata timp cat vad si asemenea reactii, pe langa multele, foarte multele PM-uri pe care le primesc de la oameni cu niste experiente de abuz de neinchipuit, care indraznesc sa mi se confeseze doar mie, dar nu si pe forum, unde nu se simt intelesi si se tem de verdicte moraliste, pseudo-religioase sau de genul "hai, draga, dar maturizeaza-te odata si treci peste, ca se poate, X si Y cum au putut? Tu de ce nu poti??"... Asemenea oameni, care au suferit si mai mult decat mine, nu indraznesc sa scrie despre suferinta lor nici acum, fiindca oprobriul public fata de cei care nu functioneaza perfect abia asteapta sa le dea cu maciuca in cap... ceea ce i-ar distruge si mai tare. Ei bine, eu nu tac.

Ideea de baza este una singura. Detalii am mai dat pe alte topicuri, nu vreau sa ma repet. Tu ca adult ai in primul rand raspunderea fata de copilul abuzat din tine, copilul a carui dezvoltare emotionala a fost brutal stopata si al carui suflet a fost calcat in picioare si vatamat si ranit intr-un mod pe care majoritatea adultilor l-au pierdut pe undeva prin fundurile memoriei, in timp ce acum se simt mari si tari si la carma situatiei (iluzie mare!!).

Ei bine, atunci cand iti "intelegi" si iti "ierti" a priori agresorul (adica fara a constientiza pe deplin abuzul si fara a face travaliu afectiv pentru suferinta copilului din tine, recuperand durerea refulata), cand stergi cu buretele abuzul si-i dai "carte blanche" abuzatorului, fara ca agresorul sa faca ceva pentru a repara raul, nu faci altceva decat sa-l tradezi din nou si din nou pe copilul care ai fost, lucru care se repercuteaza din pacate nu numai prin repetarea acelorasi greseli sau prin alegerea acelorasi relatii abuzive, dar si prin boli (chisturi, boli de piele, sterilitate, atacuri de panica, noduli sau tumori, anorexie, bulimie si multe, multe altele). Corpul nu iarta (cine a citit Alice Miller - "Revolta trupului", stie despre ce vorbesc).

Alice Miller scrie pe homepage-ul ei:

Ne putem elibera de consecintele abuzurilor atunci cand suntem pregatiti sa ne confruntam emotional cu adevarul copilariei noastre, sa renuntam la a mai nega gravitatea suferintei noastra, cand suntem pregatiti sa simtim empatie fata de copilul care am fost odinioara si astfel sa intelegem cauzele temerilor noastre cele mai ascunse. Numai astfel ne putem elibera de temeri si de sentimentele de vinovatie care ne-au fost inoculate de timpuriu. Cunoscandu-ne propria istorie si propriile sentimente reusim sa cunoastem cu adevarat omul care suntem si invatam sa-i oferim acestui om ceea ce ii este necesar, dar nu a primit niciodata de la parinti: iubire si respect. Acesta este telul unei terapii revelatoare: ranile se pot cicatriza cand sunt pansate si luate in serios, insa existenta cicatricilor nu are voie sa fie negata.

Eu numesc o terapie revelatoare acea terapie care il ajuta pe client sa-si cunoasca istoria reprimata si dureroasa a propriei copilarii, cu ajutorul trezirii vechilor emotii refulate si a visurilor, cu scopul de a nu se mai teme inconstient de pericole care au fost reale in copilarie, insa acum nu mai sunt reale. Clientii nu vor mai avea dupa aceea constrangerea sa se teama sau sa reinsceneze ceea ce li s-a facut in frageda copilarie, fiindca isi vor cunoaste realitatea veche si vor avea terapeuti competenti care ii vor invata ca reactia adecvata fata de abuz este furie si apoi tristete, suferinta.

Clientii vor reusi sa inceteze sa se mai comporte dur si lipsit de iubire fata de ei insisi, sa se autoacuze inconstient, sa se biciuiasca sa functioneze fara greseala, sa isi dauneze prin dependente de toate felurile (alcool, droguri, tutun etc.), fiindca vor putea simti empatie fata de copilul care a suferit atat de mult din cauza parintilor. Clientii vor invata sa reactioneze si ca adulti intr-un mod mai responsabil, dupa ce isi vor intelege propriile temeri si propriile mecanisme distructive.

O asemenea perspectiva este total opusa tuturor formelor de tratament in care se sugereaza invatarea unui nou comportament sau imbunatatirea starii de spirit (prin yoga, meditatii, gandire pozitiva, autosugestie, autohipnoza etc.). In aceste forme de "tratament" se evita cu incapatanare tema abuzurilor din copilarie. Teama fata de acest subiect, care este prezenta si usor de constatat in intreaga societate, este de fapt teama inconstienta a tuturor copiilor abuzati, teama de urmatoarea lovitura in cazul cand ar indrazni sa demaste sadismul si cruzimea parintilor lor. Si intrucat majoritatea oamenilor au crescut cu lovituri (fizice si psihice!), fara a avea posibilitatea de a se apara, aceasta teama este foarte raspandita si este prezenta permanent in subconstient, desi multi oameni se mint si nu vor s-o admita, negand fie ca au fost abuzati, fie ca abuzul i-a afectat in mod ireparabil."

QED. Rationalizarea nu este decat un mecanism de defensa al constientului. Daca nu ar exista un conflict ascuns in subconstient care se cere exprimat si trait, nu ar avea nevoie nimeni de rationalizare...

Si mai intervine alt mecanism de aparare: IZOLAREA, despre care o profesoara de psihanaliza scrie asa:

"Este cazul in care bolnavul nu a uitat traumatismele patogene, DAR a pierdut legatura dintre ele si, mai ales, semnificatia lor emotionala!! El este la fel de refractar la demonstrarea adevaratelor corelatii ca si un isteric la trezirea amintirilor sale refulate. O pacienta care si-a spus ani in sir, pastrand intacta o imensa angoasa la care doar eu, dar nu si ea, paream sa am acces: "faptul ca mama, in puseul ei psihotic, a vrut sa ma stranga de gat si sa ma omoare, nu a avut nici un efect asupra mea, absolut nici unul." (!!??) Angoasa ei, intacta, complet izolata de amintirea acestei traume care, in mintea ei, apare doar ca o amintire fara afect, o scena, o fotografie sau chiar mai putin. Aici actioneaza deci o contrainvestire si actiunea ei consta in a mentine separat ceea ce de fapt este unit. Vorbim deci de un mecanism de aparare care consta in a izola o idee sau un comportament in asa fel incat conexiunile lor cu alte idei sau afecte sau cu restul existentei subiectului sa fie intrerupte, apararea se produce prin separarea reprezentarii insuportabile de afectul legat in mod normal de ea. Reprezentarea chiar slabita si izolata ramane in constiinta, afectul nu.

Freud a vorbit si de un prototip normal al izolarii, si anume acela al gandirii logice, in care se face efortul de a se elimina continuu asociatiile afective in favoarea obiectivitatii."

Cam asa simt eu de fiecare data cand citesc relatari seci ale persoanelor care au fost odinioara copii abuzati si care afirma cu autosuficienta ca pe ei nu i-a afectat, ei au depasit cu bravura, ei au rezolvat, ei au facut si au dres, de parca s-ar fi nascut la 30 de ani, maturi si stapani pe viata lor, au uitat ce inseamna sa fii un copil nevinovat si neajutorat si ABUZAT. Asta nu se vindeca prin decizii constiente, nu exista asa ceva, m-am sculat intr-o dimineata si am decis ca nu ma mai afecteaza ce mi s-a facut, gata, punct. Ar fi de dorit, dar nu merge asa. E un mare autogol chestia asta, desi scuteste de alte eforturi. Corpul, unde au fost stocate toate abuzurile, corpul nu uita si nu iarta. Iar daca nu-l ajutam cu constientul sa-si vindece ranile, corpul se va intoarce impotriva noastra, cu boli din ce in ce mai grave, cu semnale de alarma tot mai grave, pana cand vom accepta durerea veche.

Ah, si abuzul nu se vindeca doar daca iti urasti agresorii, sa nu micsoram perspectiva de dragul polemicii, ca nu la asta se reduce travaliul afectiv. Abuzul se poate vindeca daca permiti intregii suferinte reprimate sa iasa la suprafata si sa fie simtita. Dar e un drum spinos si riscant si readuce in constient toate temerile si angoasele vechi, pe care ne-am chinuit atata sa le infundam la loc in subconstient. Eu eram regina reprimarii, eram toata creier si ratiune, iar emotiile erau pe moarte.

Dar oare cum se poate sa nu te doara inima pana la urlete de suferinta copilului abuzat care ai fost candva, cum se poate sa stergi cu buretele acea suferinta si neajutorare a copilului batut, parasit, ignorat, lipsit de iubire, pedepsit, care a fost silit sa reprime amintirile pentru a nu muri de durere si pentru a nu vedea ca nu este iubit? Cum se poate sa nu simti mila si sa nu ti se franga inima la amintirea situatiei disperate a copilului mic si neiubit care inca traieste undeva in tine si isi cere drepturile la o viata implinita?

Empatia incepe cu propria persoana, cu propriile dureri si suferinte refulate. Daca nu putem nici fata de noi insine si de durerea noastra sa simtim mila si compasiune (ca ar fi semn de "slabiciune" si noi suntem puternici si ne carmuim dintotdeauna cu mare intelepciune si eficienta propria viata!), ne tradam inca o data tot pe noi insine, dupa ce am fost tradati in copilarie si de parinti, deci nu facem decat sa accentuam raul si ranile.

Nu exista abuz care sa nu lase urme adanci in subconstient. Nu exista abuz care sa poate fi prelucrat emotional fara terapie. Nu exista abuz care sa nu influenteze masiv si negativ viata adultului. Nu exista abuz care sa poata fi anulat prin hotarari constiente sau prin miracole ale personalitatii.

Ceva ne deosebeste masiv, pe mine de aceia care sustin ca ei au inteles si au iertat si ca nu mai conteaza si ca etc. samd., acela este factorul revelator: ei nu fac nimic.

Asta e scopul suprem pentru care cineva rationalizeaza, intelectualizeaza, izoleaza trairile concrete de semnificatia lor profund afectiva, explicand ... CE? explicand ca de fapt el nu vrea sa faca nimic (pentru ca nu crede, pentru ca a rezolvat deja, pentru ca a inteles si i-a trecut furia sau pentru ca nu a avut-o niciodata, pentru ca totul e ok, pentru ca ce rost are sa ne analizam atata trecutul, pentru ca trebuie sa fim puternici si sa mergem mai departe cu orice pret, pentru ca nu-l mai doare ca a mancat fasole tare etc.), motive se gasesc cu miile pentru a trada si a parasi copilul neajutorat care exista inca si traieste in fiecare om abuzat. Esentialul se reduce la asta: a face ceva (pentru a vindeca ranile copilului abuzat din noi) versus a nu face nimic.

Si intotdeauna e mai comod si mai usor si mai lipsit de conflicte sa nu faci nimic (si sa explici competent de ce nu e cazul sa faci ceva), e mult mai greu si mai dureros sa-ti asumi riscul sa spargi tiparele, sa "fluieri in biserica" (simali,

), sa suporti sa fii hulit si dusmanit de oameni care pana nu demult te admirau (cand te foloseau), e mult mai greu sa scandalizezi rostind adevaruri neplacute, sa ramai focusat pe adevarul interior (care nu se lasa programat de creier), sa ramai pe drumul dureros care duce la vindecare. Scurtatura fara durere nu exista (desi majoritatea oamenilor vor sa creada contrariul).

Din pacate, mecanismele de aparare gen izolarea si rationalizarea/intelectualizarea sunt inconstiente, deci cine le aplica le va nega pana in panzele albe, fiindca nu vrea sa renunte la control si la putere (asa iluzorii cum sunt). Aici e marea tragedie. De aceea discutiile rationale nu vor folosi la nimic, pana cand acei oameni abuzati nu vor descoperi durerea. Abia cand poti suporta sa te doara sufletul, sa-ti sangereze inima pentru ceea ce ti s-a facut si sa suporti cea mai neagra depresie, abia atunci se cheama ca ai descoperit adevarul.