Copiii nostri - datori ?

conchita spune:

Try, tot nu inteleg. deci daca eu imi asum o responsabilitate anume, nu va fi de datoria mea sa respect responsabilitatea asumata? in fine, iar ne incurcam in semantici. pentru mine e acelasi lucru. exemple concrete propusesem si eu, ca ma confuzeaza rau referirile la general in problema asta. si subscriu la ultimul mesaj al amultetei, mai ales la ultima propozitie.

se vorbea aici de puterea propriului exemplu, eu l-am experimentat in sens invers si de aceea cred ca un copil, daca isi vede parintii neglijandu-i bunicii, are totusi sansa sa se automotiveze sa nu faca la fel in viitor. sfaturile sunt bune si ca sfaturi in sine, chiar daca nu sunt sustinute de fapte. ma gandesc ca un copil poate sa vada ca parintii lui stiu in principiu ce e bine, chiar daca nu reusesc, conjunctural, sa atinga performanta aceea de bine in viata de zi cu zi. macar ramane cu ideea ca e nobil sa ai un ideal moral in viata :))
revenind la modele, nu am apucat bunicii din partea mamei asa ca nu am avut un exemplu concret de conduita vis a vis de comportamentul fata de parinti al mamei. m-a oprit asta sa am grija de ea si sa sacrific la randul meu o gramada de alte chestii ca sa raman cu ea pana in ultima clipa? nu. deci regula ramane regula numai teoretic. iar eu as fi renuntat la orice, si chiar am renuntat la orice, pentru mama. cand ma mai roaga sotul meu sa-i povestesc despre ea, il mai tachinez spunandu-i ca daca mai traia mama, el ar fi avut o singura solutie sa-mi fie aproape: sa traiasca in romania, pentru ca nu as fi parasit-o, de fapt nu am parasit-o, punct. prin urmare, vorbesc din perspectiva copilului. si, doamne fereste sa-mi fi cerut mama vreodata sa fac ceea ce am facut pentru ea. dragostea nu e facuta numai din flori si declaratii de intentie, dragostea mai trece si prin iad, iar fara (datoria)morala, ramane acolo, pana la urma, fara sa mai zboare in veci.

o singura remarca referitoare la exemplul crestin si inchei: sa ne gandim ce a facut Tatal cu Fiul sau pentru fii sai- noi, oamenii, da? dar eu ma gandesc si mai mult la ce a facut Fiul ca sa se faca voia Tatalui...aia, da, dragoste filiala ca exemplu suprem de misiune a datoriei morale indeplinite. si, da, Tatal I-a cerut-o. Tatal care ne indeamna sa ne respectam parintii si sa-i veneram pentru ce ne-au oferit, ca nu i-a obligat nimeni sa renunte la portia lor de viata pentru noi. e ca si in discutia despre Romania si emigrantii, ciudat ca tot aceleasi persoane care se revolta ca unii isi "uita" radacinile fata de care au o datorie sa le respecte, iubeasca, serveasca, tot aceia gasesc ceva anormal in educarea propriilor copii in acelasi spirit. fara suparare, e doar o constatare de dragul logicii in conversatie.

Authority Zero

Rodica P spune:

Frumusetea discutiei vine si de la faptul ca "noi" copii discutam cu "noi" parintii pentru ca la momentul de fata sintem si copii si parinti.
Deci putem privi problema din ambele situatii si sintem cind obiectivi cind subiectivi. In general cred ca situatiile sint atat de diferite precum sint persoanele.

Sint parinti excesiv de posesivi care cer totul de la copii deoarece isi imagineaza ca pot sa puna stapinire pe viata copiilor lor, care de multe ori ajung chiar sa isi desparta copii de partenerii lor doar pentru ca asa li se pare lor ca este mai bine sau parinti care desi au facut totul pentru copii lor, acestea din urma isi inchipuie ca lor li se cuvine doar sa primeasca fara sa dea nimic in schimb dar de cele mai multe si unii si altii sint doar niste persoane foarte egoiste.
Dar nu de putine ori am vazut parinti care si-au lipsit copiii ori de dragoste ori de mincare ori si de una si de alta. Acestea se cheama parinti inconstienti.

O veche poveste chinezeasca ne spune cum un om aflat in putere a cumparat trei piini una pe care o da inapoi parintilor una pentru el si una o imprumuta copilului lui.
O alta povesteste este despre fiul care si-a gonit tatal din casa cind acesta nu a mai putut munci si care la rindul lui a fost gonit de copilul lui si se gindea cu regret ca nu ar fi trebuit sa isi goneasca tatal dar isi intelegea fiul.
Concluzia mea este sa te porti cit poti de bine si cu parintii si cu copii.

Rodica si Stefan-Daniel
http://community.webshots.com/user/stefandaniel10

sirod spune:

Scuzati-ma daca 'dublez' cumva un rspuns, postez fara sa citesc ce s-a scris, pentru ca sint foarte sensibila la un asa subiect.
Copilul meu nu are si nici nu o sa aiba vreo data datorii al noi!Si nici nu o sa ma deranjeze vreodata!
Nici macar nu consider ca trebuie sa fie recunoscator pentru ca il cresc si uneori renunt la noi - e DATORIA NOASTRA, noi l-am vrut pe el nu el pe noi!Si in fond, renuntarile la propria persoana apartin meseriei de parinte!
Sau daca vreti : datoria lui este sa-si traiasca viatza cum vrea si cum ii este bine!

Hai sa citesc ce-ati scris .....
A respecta regulile nu inseamna, dupa mine, ca ar avea o datorie la mine...intr-adevar, fara exemple nu ne intelegem...exemplu:
imi spune soacra-mea:'uite din cauza copiilor, acum nu am o pensie ca am stat si i-am crescut!'Pe mine m-a lasat perplexa...'DIN CAUZA???'In mintea mea a sunat ceva de genul 'din cauza intemperiilor naturii...'
I-am raspuns:'de ce vorbiti asa?Nu va angaja nimeni daca doreati sa lucrati(doar stiti cum era cu serviciul inainte de 89,nu?).Ca doar copiii nu au fost sugari pina s-au insurat!'
Eu la asemenea replici care reflecta un mod de crestere, de 'indoctrinare' al copilului ma refeream cind vorbeam de datorii...
DORIS

marianad spune:

atunci cand un parinte spune copilului lui: pentru tine am indurat
atatea, m-am sacrificat etc etc...ce inseamna? o alta forma a lui eu te-am facut, eu te omor.dar ganditi-va ca sunt si parinti care le pun pe toate la un loc si varsa sacul cu astfel de frustrari adunate in timp.ce poate sa inteleaga acel copil? doar ca pana la urma este o povara pentru parinti.daca este un copil rebel, poate sa isi bocceluta la spinare si sa fuga cat il tin picioarele de astfel de parinti.daca e un copil sensibil, poate sa faca alta si mai mare si atunci, sa nu mai ai ce sa omori, ci ce sa duci la popa (Doamne fereste!).dar mai sunt si acei copii care se simt oarecum datori fata de parinti, isi sacrifica viata, accepta compromisul de a face cumva sa ii Rasplateasca pentru sacrificii pe parinti si ajung la varsta la care pot fi parinti si copiaza modelul pe care l-au vazut in familie.este un cerc vicios.un copil poate fi traumatizat pe viata, poate sa fie un ratat din cauza unor asemenea atitudini ale parintilor.cati nu or fi in lumea asta mare!?
este normal sa iti ajuti copilul sa creasca, sa se dezvolte fizic si intelectual, sa evolueze. la fel de normal mi se pare si ca la randul sau, un copil care a reusit sa fie pe picioarele lui sa isi sprijine parintii.dar nimic din obligatie.nimic din constrangere.pur si simplu din suflet.si mai ales in limita posibilitatilor.au fost parintii alaturi de micuti cand au facut varsat de vant? cand au avut apendicita? ok.era absolut normal.strainii sunt mai rari in RO care sa iti fie alaturi asa cum iti sunt parintii, daca ii ai.altfel, poti spune ca ai prestat un serviciu pentru care sa ceri o recompensa, eventual o remuneratie, cu atat mai mare cu cat este vorba de rude de gradul I, nu?cand parintii sunt suferinzi si neputinciosi,asa cum au fost si copii, cine sa le fie alaturi? ii bagam in azil? sau incercam sa spunem saru-mana mama, saru-mana tata si sa ii ajutam?asa cum noi suntem ai lor, asa si ei sunt ai nostri.buni sau rai.
nu va fac morala si nici nu zic ca as avea dreptate.eu sunt un copil mare, care s-a maturizat brusc datorita sacului de frustrari care s-a revarsat asupra mea de timpuriu.dar stiti care e ironia? ca Dumnezeu m-a ajutat sa ajung pana azi si sa fiu in stare sa ii sprijin eu pe parintii mei, mai desarta din cand in cand sacul si acum,iar marile decizii in casa nu se iau si cu mine de fata, eu fiind un copil, ce sa stiu eu?!nu reprosez nimic, doar ma gandesc ca Dumnezeu a vrut sa trec prin toate cate am trecut (si fuga de acasa si tentative de uscheala pe dincolo si depresii si mari intrebari:da de ce m-a mai facut? etc, etc)doar ca sa stiu, sa vad, sa simt si sa nu fac si eu la randul meu asa.dar oare voi fi in stare?nu cumva mi s-a intiparit acest comportament?
voi care sunteti parintzi, nu schingiuiti sufletele de langa voi, pentru care sustineti ca sunteti in stare sa va dati si viata!

try spune:

"Try, tot nu inteleg. deci daca eu imi asum o responsabilitate anume, nu va fi de datoria mea sa respect responsabilitatea asumata?"

Ca sa explic mai bine, eu vad responsabilitatea ca pe o chestie benevol acceptata de un individ. Adica consimt sa fac asta, consimt sa am grija de copilul meu din prima casatorie (e pur un exemplu) desi nu sta cu mine. prin faptul ca am facut acest copil, imi asum si responsabilitata cresterii lui. Ceva de genul ca responsabilitatea vine ca un efect, ca o cauza a unei actiuni.

Datoria mie imi sun mai mult a chestie "vrei nu vrei, trebuie s-o faci". Adica indiferent de ce-ai facut sau nu inainte, indiferent de vointa, acceptul sau consimtamantul tau, datoria trebuie platita.

Cum sa explic altfel: responsabililate imi suna a "AR TREBUI sa faci asta" (ar fi frumos, ar fi bine, ar fi moral etc.)
iar datoria imi suna a "TREBUIE sa faci asta" (adica nu incape indoiala ca nu se face. Nu faci, platesti in alt fel, adica exista repercursiuni clare pentru asta.

Stiu ca mers pe firul DEX-ului ele se confunda la un moment dat, cred ca se pot numi chiar sinonime (dar nu perfecte). Oricum sunt foarte multe situatii in care cele 2 notiuni se pot suplini una pe cealalta.
Eu am explicat cum anume sunt ele separate, diferentiate in mintea mea, in acceptiunea mea.

Si eu sunt adepta unor responsabilitati/datorii a copilului fata de parinti, dar in forma lor mai lejera. In general de felul meu nu-mi plac impunerile. Nu pot sa spun ca nu mi-ar placea ca al meu copil sa-mi fie recunoscator pentru ce-o sa fac pentru el, dar n-am sa-i cer si nici n-am sa astept cu titlu de datorie ceva in schimbul efortului meu ca parinte. Mi-ar placea sa vad in copilul meu sentimentul de responsabilitate fata de mine ca parinte, pentru ca in fond este o valoare dobandita acest sentiment, dar nu cred ca pot face mai mult decat sa ma intristez in situatia in care copilul meu n-ar dobandi acest sentiment. Deci nu ma vad indreptatita la mai mult decat intristare; daca as astepta vreo datorie de la el, e ca si cand toata educatia pentru el si efortul meu ca parinte ar capata valoare de troc: iti dau asta, astept in schimb asta, ori eu cred ca efortul nostru ca trebuie sa fie neconditionat. Normal ca nu exista nimic mai recompensator decat vazandu-ti copilul ca-si intoarce fatza asupra ta, dar nu cred in ideea de ei trebuie sa se plece asupra noastra.
Reprosurile unor parinti imi suna in majoritate a "datorie", nu a responsabilitate (pornind de la diferentierea ce-o faceam eu mai sus intre cele doua).
Cu alte cuvinte, daca maine mama vine si-mi reproseaza ca "te-am crescut si te-am etc., iar tu ce-mi oferi in schimb!??!" o s-o simt ca pe o fortare de mana, o s-o simt ca pe o metoda de a-mi spune ca am o datorie pe care nu mi-am indeplinit-o (si care nici macar nu intra in discutie sa n-o indeplinesc) si ca urmare sa ma astept la ceva rau (ori ca ea nu ma va mai trata la fel, ori ca imi va intoarce spatele, ori ca nu ma va mai iubi la fel de mult... etc.).

Idealul este atunci cand reusesti sa trezesti in copilul tau acele coarde sensibile care sa-l faca pe el sa ia decizia "da, astia sunt parintii mei, sunt speciali si eu am o responsabilitate fatza de ei". Daca nu vine din interiorul lui, orice actiune de responsabilitate a copilului catre parintele lui va fi una artificala, falsa. Adica o face ca stie ca trebuie (asa i s-a inoculat lui pe parcursul vietii), nu ca si-o doreste. Si-am intalnit des si astfel de situatii. Copii (maturi, adulti) care faceau anumite lucruri pentru parintii lor numai de gura lumii, sub impulsul acelei vorbe "ce vrei? E mama, trebuie sa am grija de ea".
Ideea e ca trezirea acestui sentiment de responsabilitate nu se face la 25 sau 30 de ani, ci de-a lungul vietii, incetul cu incetul.

24+ sapt DNP 31 oct.

Andrada spune:

Va invit cu drag sa raspundeti la sondaje:
http://desprecopii.com/forum/forum.asp?FORUM_ID=58

A

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

conchita spune:

quote:

---

Originally posted by try
Idealul este atunci cand reusesti sa trezesti in copilul tau acele coarde sensibile care sa-l faca pe el sa ia decizia "da, astia sunt parintii mei, sunt speciali si eu am o responsabilitate fatza de ei". Daca nu vine din interiorul lui, orice actiune de responsabilitate a copilului catre parintele lui va fi una artificala, falsa. Adica o face ca stie ca trebuie (asa i s-a inoculat lui pe parcursul vietii), nu ca si-o doreste. Si-am intalnit des si astfel de situatii. Copii (maturi, adulti) care faceau anumite lucruri pentru parintii lor numai de gura lumii, sub impulsul acelei vorbe "ce vrei? E mama, trebuie sa am grija de ea".
Ideea e ca trezirea acestui sentiment de responsabilitate nu se face la 25 sau 30 de ani, ci de-a lungul vietii, incetul cu incetul.

---

atunci inseamna ca nu ne contrazicem, ci a fost o neintelegere. credeam ca voi sustineti ca nu trebuie educati in spiritul responsabilitatii/datoriei morale fata de nimeni- parinti si societate. daca am inteles eu gresit, scuze.

Authority Zero

Laura B spune:

Aveti dreptate cele care spuneti ca vorbim mai mult din experienta personala sau avand exemple concrete in minte. As vrea sa revin cu o lamurire referitor la ce am spus ca avem o datorie sa ne ajutam parintii, fara sa pomenesc ca datoria isi are radacinile in dragostea fata de ei. Exemplu: mama mea, pe care o iubesc si ma iubeste, ar fi trebuit in vara asta sa vina in vizita la noi. Sa ne vedem- nu ne-am vazut de aproape 3 ani-, sa-si cunoasca nepoata- prima si, deocamdata, singura. Din nefericire, a intervenit o problema: bunica mea, mama mamei, a facut un atac cerebral. Mama o ajuta acum sa se spele, sa manance, sa se imbrace, sa-si ia medicamentele. Deja bunica se simte mai bine, totusi are o varsta cand trebuie supravegheata cu atentie si rabdare. Mama isi iubeste mama. Intre cele doua iubiri, mama mea cum sa se imparta? Eu, ce ar trebui sa fac acum? Sa-i cer sa o lase pe bunica cu un strain, pentru ca "mi-a promis ca vine", pentru ca eu sunt copilul ei, pentru ca mie imi "datoreaza" mai mult, si pentru ca si eu am nevoie de ea? Bineinteles ca nu; bineinteles ca o inteleg ca momentan a amanat pe o perioada nedeterminata venirea ei aici. Si cum sa numesc cauza alegerii ei, ca sa fie cat mai corect? Responsabilitate? Datorie? Dragoste? Toate?

Ce vreau eu, de fapt, este ca fata mea sa nu invete de la mine ca numai ei i se datoreaza totul, iar ea nu datoreaza nimic, nimanui (nu ca repros, nu cu intentia de a scoate ochii pentru ceva). Sper sa fiu suficient de inteleapta incat sa reusesc sa o invat asta fara sa inteleaga ca ma are atarnata de ea, cu disperare, toata viata. In ceea ce priveste grija copilului meu fata de mine mai la batranete, try a spus foarte frumos: "mi-ar placea sa...", dar daca nu va fi, ce pot face? Ne-om descurca si noi, cum se descurca pe lumea asta multi altii!

Laura

oake spune:

Eu zic ca asta are legatura putin si cu subiectul in care se discuta "sacrificul suprem" fata de copii nostri. Mai toate am spus atunci ca ne-am da inimia pt.copiii nostri... Dar apoi stateam si ne gandeam ca de fapt asta depinde de varsta...
Eu acum stiu ca mi-as da bucuroasa inima pt.copilul meu...pt.ca el sa traiasca... si pt. ca stiu ca eu nu as putea trai fara mine...
Dar in acelasi timp eu nu as putea accepta la varsta asta ca mama mea sa faca acest lucru pt. mine.
Mama creste copii de 48 de ani: atat are fratele meu cel mare... fratele meu cel mic are 32... noi fetele suntem la mijloc... in toti anii astia nu a asteptat nimic de la noi...ne-a crescut pt. ca ne-a iubit...
Acum a ramas singura... tata a murit acum 1 an 1/2 de dorul copiilor lui si mama a ramas singura... E cam greu dupa 50 de ani sa te trezesti singura nu-i asa??? Cam cati din noi cei 4 frati au constientizat asta??? Nu vreti sa stiti
Nu ca nu ar iubi-o pe mama!!!! Dar sunt prea prinsi de vietile lor de familie! Unul are 2 copii de crescut... altul are 2 caini de vaccinat... celalalt are un copil prin SUA caruia ii duce dorul.. si raman tot eu aia care ii duc grija pt.ca e mama...si pt.ca o iubesc... nu pt.ca ii sunt datoare... desi datoare ii sunt... cu varf si indesat... dar nu as lasa-o NICIODATA sa moara pt.mine.. mai degraba mor eu pt. ea!!!!
Deci... depinde de perspectiva! Cum si azi mi-as da viata pt. mama mea... tot asa mi-as da-o pt. bebitza al meu...
Si hai ca deja m-am intristat prea tare

Multi pupici pt. mamici si pt. pitici
Oake si Bebitza

http://community.webshots.com/user/bebitza_vlad

oake spune:

"Eu acum stiu ca mi-as da bucuroasa inima pt.copilul meu...pt.ca el sa traiasca... si pt. ca stiu ca eu nu as putea trai fara mine"

Era de fapt... "nu as putea trai fara el"

Multi pupici pt. mamici si pt. pitici
Oake si Bebitza

http://community.webshots.com/user/bebitza_vlad