Copiii nostri - datori ?
Raspunsuri - Pagina 4
tata lu Toma spune:
"Eu te-am facut, eu te omor" nu vorbeste despre "indatoririle" copilului ci despre "drepturile" parintilor.
In mod evident e, oricum, un concept hidos !
Noi le-am dat viata si noi avem datoria de a le oferi (moral sau material) tot ceea ce ne sta in putere pentru ca gestul nostru sa nu fie unul egoist. Nu i-am facut pentru noi, i-am facut pentru ei !
A ! Daca vreti sa vorbim despre relatia copil-parinte ca despre una de dragoste, atunci e clar ca ajungem la "give and take".
Sau daca vreti sa vorbim despre valorile morale pe care trebuie sa le posede orice individ, atunci sigur ca o sa discutam despre respectul fata de familie, fata de parinti.
Oricum am privi lucrurile, mingea e la noi asa ca avem sansa de a fi iubiti si respectati de copii nostri.
vlad,
un copil mare cu un copil mic
sinzi_ana spune:
Si eu am auzit fraza asta la unii parinti si mi s-a facut pielea de gaina!! E absolut oribil sa faci o afrimatie de genul asta! Te dezumanizeaza si te degradeaza ca parinte!!!
Sinzi si David
cataghe spune:
Eu cred ca multe dintre aspectele discutate aici, de genul respectare a regulilor casei, convietuire civilizata, etc, tin de educatia pe care parintii o dau copiilor si nicidecum de indatoririle pe care ei le-ar avea fata de parinti.
Cred ca subiectul este altul, si anume in ce masura au dreptul parintii sa intervina in viata "copiilor" in momentul cind acestia ajung la maturitate, in virtutea faptului ca i-au adus pe lume, i-au crescut si le-au purtat de grija.
Opinia mea am mai scris-o si la alte subiecte pe tema asta, dupa parerea mea parintii de la o virsta incolo a copiilor nu mai trebuie sa se amestece in viata lor, in nici un caz nesolicitati. Relatia dintre parinti si copii nu este un contract de genul "eu te cresc, tu ma ingrijesti la batrinete", pentru ca atunci la orice pretentie nesatisfacuta a parintelui copilul poate raspunde cu o pretentie a lui care nu a fost satisfacuta, sau nu a fost satisfacuta in masura in care a fost satisfacuta de alti parinti pentru copiii lor, si de aici interminabile discutii... Din punctul asta de vedere, exact asa cum parintii fac pentru copii "cit pot", la vremea lor, asa si copiii fac pentru parinti "cit pot" la vremea lor.
Orice parinte trebuie sa se obisnuiasca cu ideea ca vine o zi cind puiul va zbura din cuib si din acel moment responsabilitatile lui vor fi prioritar legate de deciziile pe care el insusi le ia in viata, printre care, sa recunoastem, nu se numara cea de a se fi nascut, ci in primul rind aceea de a-si uni viata cu cineva si de a avea proprii lui copii.
Eu nu militez, Doamne fereste, pentru uitarea parintilor, dar grija fata de parinti vine din interior, nu din constringere si datorie. Daca eu ca parinte am reusit sa am cu copilul meu o relatie de asa natura incit lui sa-i pese de mine, bravo mie, daca nu, atunci inseamna ca si eu am gresit pe undeva, caci in legea firii este ca parintii si copiii sa aiba o relatie de iubire. Daca aceasta relatie se perverteste, in majoritatea cazurilor vina apartine ambelor parti. Prin a-ti pasa de parinti nu inteleg neaparat sa stai toata viata legat de ei, in aceeasi casa/oras/tara. Inteleg sa le acorzi respect si dragoste, oriunde te-ai afla, cu tot ce presupune asta.
Din pacate calitatea de parinti nu ne face perfecti ca si fiinte umane, si se pot face multe si mari greseli in relatia pe care o ai cu copilul tau, ca si in educatia pe care i-o dai. Iar sa faci aceste greseli, iar apoi sa vii si sa invoci "datoria" lui fata de tine, mi se pare un pic fortat, ca sa ma exprim blind.
Numai bine,
Catalina.
This is the first day of the rest of my life!
anda141 spune:
Mie mi se pare simpla chestia asta cu datoria : adica eu nu fac nimic pentru copilul meu din datorie,o fac din dragoste si din toata inima, la fel si eu , la randul meu fata de parintii mei. Nu am cum sa o fac din datorie (obligatie , ca asta inseamna) ,din datorie fac alte chestii, de ex.ceva la serviciu, care nu e neaparat responsabilitatea mea, dar si colegul meu m-a ajutat cand am avut nevoie....etc. Iar daca impun niste reguli, e normal, nu inseamna ca copilul e dator sa le respecte, mai degraba as putea spune ca o face din respect pentru parinti ( respectul pe care i-l impunem),din dragoste pentru ei si din increderea pe care o are in noi, ca parinti, ca tot ceeace-l invatam sa faca/sa nu faca e pentru ca stim ceeace e cel mai bine pentru el.
Monica si bebe Albert
( 19.ian.2004)
http://community.webshots.com/user/monica1816
Rodica P spune:
Cu datoria nu sint de acord cu atit mai mult cu fraza "eu te-am facut eu te omor".
Nu as accepta nimic din ceea ce ar face copilul meu pentru mine din datorie si nu din dragoste.
Mi-ar place insa ca peste ani sa isi aduca aminte de dragostea cu care a fost crescut.
Mi-ar place sa ma respecte ca parinte si sa imi arate daca macar dragostea pe care o aratam noi parintilor nostri carora nu le datoram nimic dar ii respectam si ii iubim.
Dar daca peste ani ajungi in situatia sa nu ai o bucata de piine iar copilul tau uita ca poate ai facut sacrificii sa il cresti si iti intoarce spatele asta cred ca tine numai de educatia pe care i-ai dat-o. Si mai cred ca este imposibil ca un copil care a crescut inconjurat de dragoste si caldura sa faca acest lucru.
Rodica si 
Stefan-Daniel
http://community.webshots.com/user/stefandaniel10
maria m m spune:
In primul rand,copii nostrii ne iubesc...si iubirea presupune respect,ascultare,devotament....
De-aia ei trebuie sa ne respecte,sa ne asculte ca sa ne arate ca ne iubesc............si noi la fel...atrebuie sa-i crestem si sa le dam ce e mai bun deasemenea ca sa le aratam ca ii iubim.!!!!
maria,
de Paula 
si Miruna 
amuleta spune:
Catalina a completat foarte bine ce-am vrut sa spun cu primul mesaj, pentru ca de fapt acesta este stadiul la care sint acum si care ma macina moral, sa spun asa . Parintii sint inca in putere dar intr-o zi nu vor mai fi. Ei nu vor sa vina linga tine, spunind ca "se descurca" iar tu nu-ti poti abandona pur-si-simplu proprii pui (plus "omu' ") ca sa zbori inapoi la ei, desi asta vrea sufletul tau. Ei, asta-i o dilema morala care ma termina.
Al doilea punct la care ma refeream este educatia copiilor in vederea asumarii responsabilitatilor (cum ar fi aceea de a avea grija de parintii lor). Cineva spunea ca sint copii care-si ignora parintii din cauza anturajului. Imi pare rau dar nu pot sa-i absolv pe copii asa usor de nesimtire si nici pe parintii lor de felul in care i-au crescut. Cred ca cel mai important lucru pe care-l oferim copiilor nostri este exemplul personal. Putem sa le predicam noi lor cit vrem despre Dumnezeu, dragoste si datorie dar daca puii ne vad facind rabat la astea, o sa faca si ei rabat mai tirziu. Ca poate tu ti-ai torturat sufletul facind niste compromisuri, asta ei vor intelege sau nu dar cu siguranta se vor "prinde" imediat de ideea scurtaturilor morale. La fel si cu atitudinea noastra fata de parinti si socrii. Copiii vor intelege mai putin justificarile noastre si mai mult ideea ca instrainarea si raceala fata de parinti sint OK.
Noi sintem copiii lui Dumnezeu. N-am vrut sa existam, cum nici copiii nostri n-au vrut sa se nasca. Asta inseamna ca nu-i sintem datori cu nimic ?
cl spune:
L-am avut pe Alex pentru ca l-am dorit. Enorm! Sunt in stare sa fac orice pentru el. Ca orice mama, de altfel. Dar nu o sa-i cer nimic in schimb, nu-mi datoreaza absolut nimic. Sper sa am intelepciunea sa nu incerc sa-i controlez viata. Daca o sa am nevoie de ajutor si o sa poata, bine, daca nu, iarasi bine. Nu-mi datoreaza absolut nimic.
Si acum, daca nu va suparati, o sa va spun un banc, ca sa destind putin atmosfera. Un cioroi pe malul unui rau, cu trei pui, vrea sa-i treaca pe malul celalalt. Il ia pe cel mare in spinare si se ridica in vazduh. Cand ajunse pe la jumatatea raului, il intreaba "dragul tatei, asa o sa faci si tu cu mine, cand o sa fiu obosit si batran, fara puteri, o sa ma treci raul?", "da, tata", raspunse puiul. Cand auzi tatal, zbang se intoarse si cazu puiul in rau. Se duse apoi dupa cel mijlociu. Istoria s-a repetat. Apoi l-a luat si pe cel mic. Aceeasi intrebare. Puiul cel mic i-a raspuns "tata, daca o sa pot sigur ca o sa fac asta, dar sigur nu stiu, pentru ca o sa am si eu puisorii mei si nu stiu ce-mi va rezerva viata". Si tatal l-a trecut pe malul celalalt al raului.
Sper ca nu v-ati suparat si ati inteles ce am vrut sa spun.,
Claudia
rosa spune:
Catalina, perfect de acord cu tine!
Ar trebui sa facem diferenta intre indatoririle de care vorbim, morale sau materiale.
Ce te faci cu parintii care isi privesc copiii ca pe o investitie, o polita de batrinete? Unicul copil, crescut cit au putut ei de bine, sa invete limbi straine, sa mearga la ski, la mare, sa fac sport etc, etc, acum i se spune ca ei, parintii, au ajuns la virsta cind trebuie sa-si recupereze investitia materiala 
Datoriile morale si respectul copilului fata de parinti sint rezultatul educatiei primite in copilarie. Dar de aici pina la revendicari materiale, constringere si santaj sentimental din partea parintilor, e cale lunga.
try spune:
O sa va spun eu in ce nu cred: nu cred in reprosurile legate de datoria copiilor fata de parinti. Normal ca au o datorie/responsabilitate fata de parinti, o datorie asa cum o au si fata de alti semeni de pe pamantul asta: minimul acestei responsabilitati/datorii este respectul fata de parinte ca de la om la om. Cred ca diferentele de interpretare apar la "pana unde se intind aceste datorii/responsabilitati". Tind sa imbratisez diferentierea lui dodo vis-a-vis de cuplul responsabilitate-datorie, fara insa a nega ceva din spusele conchitei (voi doi practic v-at isuprapus pe multe chestii, dar formularea ). Responsabilitatea dupa mine presupune un grad mai mare de constientizare a ceea ce trebuie sa faci si de regula o faci ca urmare a imboldurilor interioare. Morala ta, cea pe care ai reusit s-o acumulezi pana la un anumit punct te face sa actionezi in consecinta, te face sa accepti responsabilitatea x sau y, in cazul nostru responsabilitatea fata de parinti. Datoria suna mai mult a o chestie "vrei nu vrei, trebuie s-o faci". Dar ideea e in ce consta practic aceasta responsabilitate a copiilor fata de parinti lor? Aici intervin diferentierile intre pareri. Nu cred ca cineva de aici pledeaza pentru lipsa de responsabilitate absoluta, la modul: eu iti fac, eu iti dreg, eu iti ofer, te cresc, te educ cum stiu mai bine si apoi nu am nici o pretentie in schimb de la tine, poti sa te duci pe campii si chiar sa ma renegi ca persoana. Desi viziunea mea privind "datoririle" copilului fata de parintii lui este una destul de libertina, adica destul de aproape de ceea ce descriam cu o fraza mai sus, totusi nu o imbratisez ca atare si pe deplin. Sunt de parere ca, daca se ajunge in situatia ca propriul copil sa nu fie capabil sa-si asume responsabilitatile ca si copil in fata parintelui sau este clar deficienta de educare. Atunci cand nu ai reusit sa-i insufli propriului copil sentimentul ca iti datoreaza ceva, inseamna ca ai gresit undeva in educatia lui. Nu sunt in nici un caz pentru reprosurile cum ca "imi esti si tu dator, copile, nu numai eu tie". Daca vreodata copilul meu va avea aceasta manifestare de debarasare de responsabilitati fata de mine ca parinte, mi se pare cel mai nerelevant, mai periculos si mai putin eficient sa vii cu replici de genul "imi esti si tu dator".
Un alt aspect care face diferentierea intre pareri legat de datoria/responsabilitatea lui fata de parinti este "la ce parte a vietii copilului ne referim?" Cand vorbesti de un copil sub 10 ani, sa zicem, e una, responsabilitatile sunt mai clare si cred ca parerile sunt oarecum unanime (cu mici diferentieri). Cand vorbim de un "copil" la 30 de ani si de responsabilitatile/datoria lui fata de parintii proprii e altceva. Aici apare buba. Cred ca mai mult la aspectul asta s-a pornit in primul mesaj si s-a urmarit mai mult aspectul de datorie decat de responsabilitate (in acceptiunea in care am vorbit la inceput de ele).
Pentru unii, vizita saptamanala reprezinta o parte din lista datoriilor pe care le are un copil fata de parintii lui. Altii, spre exemplu, nu includ pe lista asta nici macar situatiile de genul "parintii sunt bolnavi si copii trebuie sa aiba grija de ei". Pentru unii datoria asta se reduce la a vorbi respectuos cu parintii, pentru altii datoria fata de parinti merge pana la jertfe si sacrificii (materiale si emotionale/de timp) destul de mari.
Daca s-ar vorbi pe cazuri concrete cred ca ar fi mai simplu, dar vorbind asa, la modul general, e foarte usor sa "alunecam" unul pe langa altul in explicatii, asa cum s-a intamplat cu replicile conchita-dodo. In fond vorbeau cam de acelasi lucru.
Cat priveste datoria lor fata de noi pentru faptul ca i-am nascut si i-am crescut...la mine nu tine. Parintii nu fac si cresc un copil pentru a astepta o datorie din partea lor. Ca trebuie sa existe respect si responsabilitate pentru ei, da, nimic de zis, dar nu pentru ca noi i-am nascut si crescut, ci pentru ca inainte de toate sunt oameni ce trebuie sa functioneze intr-un sistem care asa merge: pe drepturi si obligatii. Motivul pentru care copii nostri trebuie sa-si asume responsabilitati sau sa fie datori fata de noi nu e pentru ca noi i-am facut, ci motivul este pentru ca suntem oameni. Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa, sunt in mijlocul unor treburi si nu ma pot concentra foarte bine pe formulare.
Din tot ce s-a scris mi-a atras iarasi atentia mesajul claudiei (cl) si replica lui tata lu' Toma "mingea e in terenul nostru. Perfecta dreptate, ai sintetizat la maximum o intreaga idee.
24+ sapt DNP 31 oct.