imi lipseste instinctul matern?

Bic spune:

aoleooo, roxanal, ai mey si tu grija, zau asa, cu aia mare, ca e prapad altfel.
Io mi-s sora mai mare cu 5 ani decit a mica si am suferit o viata ca mama m-a considerat "mare" de la 5 cinci ani. Si nici acum nu pot sa trec peste faptul ca cu sora-mea a fost clar mult mai indulgenta si dispusa sa-i dea totul decit mie.

Daca ar fi fost si mama macar pe jumate cit esti tu de intelepat, multe ar fi putut schimba.

Smaranda, 3.11.2005
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=75330" target="_blank">Povestea nasterii

www.askdrsears.com/html/2/T020100.asp" target="_blank"> Alaptati,
www.lalecheleague.org/bfinfo.html" target="_blank"> alaptati,
alaptati!

Cum se poarta un bebelus in wrap si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=80475" target="_blank">discutia de pe DC

marimar spune:

roxanal,
e bine ca realizezi ce se intimpla, ca esti constienta. In acelasi timp incearca sa te pui mai mult in locul fetei celei mari, sa iti imaginezi cum simte ea...imagineaza-ti ca daca nu iei masuri, s-ar putea sa se indeparteze de tine tot mai mult. Ai grija sa petreci timp doar tu cu ea, e maricica, o poti lua cu tine la shopping, sau iesiti la o cafea,prajitura, suc numai voi doua....

copilul meu cel mare are 7 ani, cea mica 2 ani jumate, incerc din rasputeri sa nu fac diferente, simt ca ii iubesc pe amindoi la fel de mult, chiar daca diferit pentru ca au nevoi diferite dar ma raneste mult sa aud ( cum am auzit de la o prietena) ca cea mica e favorita !!! Nu vreau sa favorizez nici un copil, ii dragalesc si pupacesc pe amindoi,le spun la amindoi ca ii iubesc, incerc sa petrec timp cu fiecare in parte, iar ei nu sint gelosi unul pe altul , adica, ba da, cea mica e uneori geloasa pe cel mare...

Incerc, constient, sa ma privesc dinafara, sa vad cum se vad actiunile mele insa stiu ca , chiar daca azi petrec mai mult timp cu cea mica, miine voi petrece mai mult cu cel mare, in timp se compenseza, sau cel putin asa incerc sa fac.

-------
Life's a journey, enjoy the trip !

Saturnine spune:

Eu am doar un copil de 5 saptamani, asa ca nu pot spune cum e cu 2 si cu favorizarile, etc . Dar am avut totdeauna cate o pisica . In ultimii ani am avut 2 permanent si uneori 3 sau 4 temporar . Si cred ca prin prisma sentimentelor fata de ele ma pot raporta la problema . Cand a venit a doua pisica, era clar ca o iubeam mai mult , era mica si dragalasa, in timp s-a dovedit si ca era mult mai cuminte decat motanul care e cu 2 ani mai mare, nu facea prostii, si daca facea nu asa deranjante cum facea motanul .Motanul este mai frumos, desi si ea este frumoasa . Si stiu ca mai ales in primul an, cand am fost foarte apropiata cu pisica, ma gandeam tot timpul sa nu neglijez motanul, sau celelalte pisici ce s-au perindat pe la mine, ma gandeam permanent sa nu le fac sa se simta excluse, mai ales pe motan , care era certat mult mai tare, poate si pentru ca facea chestii mai urate . Si ma simteam vinovata uneori, dar in timp lucrurile s-au egalizat, mi-am castrat motanul si acum nu mai e atat de agresiv si nervos si imi e mai usor sa socializez cu el , si acum a devenit si el mai afectuos . Nu zic ca asta e o solutie cu copii... doar ca inteleg cum atunci cand sunt 2 e greu pentru o mama sa nu neglijeze pe unul, mai ales cand celalalt este ca temperament mai apropiat si mai usor de iubit .

alexandraaaa spune:

Pana nu demult, visam la o casa plina de chiote de copii, obiecte sparte din greseala din joaca, batai cu perne, citit de povesti etc. Insa in ultimul timp (ultimele cateva luni) brusc perspectiva asta a inceput sa ma ingrozeasca. M-am intrebat: si daca nu imi voi iubi copilul/copiii? Am discutat cu cateva persoane despre asta, si mi-au raspuns ca e imposibil asa ceva, ca prima data cand am sa tin pruncul in brate ma voi indragosti de el iremediabil, ca dragostea de mama nu se compara cu nimic si ca nici nu mi-o pot imagina. Ca nu mi-o pot imagina, corect. Dar de unde stiu ca intr-adevar il /ii voi iubi? Nu sunt o persoana foarte egoista, dar sunt in schimb extrem de comoda, si ma tem ca atunci cand voi da de greu cu treburile prin casa, cu schimbatul scutecelor, dezinfectatul si ce se mai face, o sa-mi blestem zilele si o sa fiu nefericita ca m-am pus in aceasta postura. In afara de gatit, detest toate treburile care se fac prin casa, si sincera sa fiu sunt chiar multumita de mine asa, pentru ca fata de acum cativa ani nu ma mai simt obligata sa fac o gramada de lucruri "pentru ca trebuie". M-am mai eliberat. Am capatat alergie la cuvantul "trebuie" si m-am decis sa fac doar ceea ce vreau intr-adevar. E posibil sa fie si asta doar o etapa, in definitiv acum niste ani si gatitul mi-era limba straina, si acum il fac cu mare placere si mare drag (cu atat mai mult cat primesc si laude). Dar daca nu-i? Cand exista un bebe, exista si o gramada de "trebuie". Iar eu abia strang dupa mine si sotul meu....

Parca dintr-o data imi doresc sa pot sa copilaresc in continuare, sau poate de fapt sa copilaresc si atat. Parca am inceput sa recuperez pentru copilaria pe care n-am avut-o, si ma simt iresponsabila si am pretentia sa mi se ierte toate stangaciile, si nu numai ca ma complac in situatia asta, dar chiar ma bucur de ea. Acum cativa ani perspectiva de a avea un copil mi se parea o minune, si nu imi faceam griji ca nu m-as descurca. Nu inteleg ... in loc sa ma maturizez, am luat-o in sens invers?

In plus, pe cat imi plac copiii, pe atat sunt si de stangace cu ei. Habar nu am sa interactionez cu ei. Daca un copil vine la mine si vrea sa ne jucam, e totul ok, insa eu din initiativa mea nu stiu nici macar sa-i captez atentia o secunda.

Si in ciuda a tot ce v-am scris mai sus, dorinta de a avea un copil exista. Simt ca ar fi consecinta fireasca a iubirii, o fiinta care, pe langa insusirile proprii, ar avea si insusiri ale lui sau ale mele, sau ale ambilor, si chiar daca n-ar avea, ar fi pur si simplu produsul iubirii dintre noi si asta e suficient ca sa fie minunat.

Probabil ca tot ce am scris pe aici se bate cap in cap, dar asta e ceea ce simt. Mi-e teama de maternitate si de faptul ca asta mi-ar intrerupe copilaria intarziata de care ma bucur, mi-e teama ca n-as putea sa renunt la mine si la dorintele mele in favoarea copilului, si in acelasi timp acum cateva luni cand mi-a intarziat si am suspectat ca ar putea fi o sarcina, tot ce am putut simti in clipa aia a fost bucurie.

nelia spune:

Interesant subiecti, mai revin dupa ce il citesc tot, dar acum as vrea sa-i scriu lui Roxanal, pentru ca m-a induiosat postarea ei si mai ales situatia fetitei mari. Noi am fost patru fete la mama, doua cu un tata, care a murit foarte tinar, si doua cu al doilea sot al mamei, care practic ne-a crescut pe toate. De fapt, mama mea ne-a crescut pe toate, ca tata ca tata... Dumnezeu sa-l ierte, avea si alte lucruri de facut. Parintii nostri nu au avut timp sa se ocupe de noi cum ne ocupam in ziua de astazi de copii, dar, cu toate acestea, nici una dintre noi nu ne-am simtit niciodata favorizate sau de favorizate (daca ma credeti, nici macar nu exista dorinta aceasta de a face pe plac parintelui ca sa ne placa sau iubeasca mai mult decit pe alta... nu am simtit nici ca sintem de tati diferiti. Si multi ani dupa ce am crescut si am plecat de acasa, am realizat acest lucru maret pe care l-au facut ai nostri: ne-au tratat si crescut pe toate egale in ochii si in inima lor!

Eu, la rindul meu, am trei copii. Cea mare are 7 ani si jumatate, a doua 3 ani si jumatate si piticul are 1 an si o luna. M-am intrebat de multe ori daca iubesc pe unul mai mult decit pe altul... si raspunsul este nu. Dar nu-i iubesc la fel, asta e clar. Pe fiecare il iubesc pentru ceea ce este, fiecaruia ii cer si ii ofer pentru virsta si cerintele pe care le are, chiar si pentru temperamentul si caracterul fiecaruia. Nu dau la toti egal, pentru ca abia atunci favorizezi sau defavorizezi, ci dau fiecaruia ce are nevoie. Fetele sint geloase una pe alta, dar nici una nu e inca geloasa pe bebe, Lisandru este neconditionat in inima fiecaruia... este marele lui farmec, stie sa faca asta, nu stiu cum s-a intimplat dar a devenit inca de cind era in burtica factorul nostru de echilibru. Cea mare ma enerveaza, ca e energica, e agitata, nu asculta, spre deosebire de cea mica, o dulceata de fetita si ascultatoare si linistita. Dar... cea mica nici nu face tot ce face cea mare. Deci ma enerveaza cind e enervanta, dar o iubesc de doua ori pentru tot ceea ce face, pentru tot ceea ce este in sufletul meu si in casa noastra. Am lasat lucrurile sa curga normal, nu mi-am propus mare lucru in ceea ce priveste dragostea fata de cei trei copii ai mei, am lasat sa vad cu ce vine fiecare, pentru ca eu cred ca fiecare copil aduce odata cu conceperea si nasterea lui si bucata de dragoste aferenta. Iar in ceea ce-i priveste pe ei, nu-i tratez in ansamblu... Aici am vrut sa-ti scriu, Roxanal. Cea mare este cea mare pentru ca este prima, dar in inima, mintea mea si in casa noastra ea este singura. Si atunci cind face lucruri bune si atunci cind face lucruri mai putin bune. Nu o cert niciodata pentru ce a facut Tudora, nu ii spun ca esti mai mare, cind e ea in fata mea, este numai ea, ca si cum ceilalti doi nu ar fi. Si atunci vezi un copilas, o fetita, de 7 ani si jumatate, nici prea mare, nici prea mica, nici prea cuminte, nici prea obraznica... ci doar o fetita, care vrea sa fie iubita, minghiata, rasfatata, dar si ajutata la lectii si la tot ce mai face ea la virsta asta. Si chiar si atunci cind ma enerveaza (si eu sint obosita, nervoasa, e greu, sint multi si mici), e dreptul ei sa o stie, nu ma feresc de ea, si eu o enervez pe ea, mi-o spune sincer, si ea pe mine, ca sintem oameni si ne enervam. Important este sa nu tinem suparare, sa ne impacam si sa ne iubim in continuare. Daca in momentele in care nu e chiar cumintica, o compar cu Tudora, normal ca totul se amplifica. Dar in acelasi timp, eu stiu ca si Tudora va creste mare si va avea 7 si nu stiu de pe acum cum va fi atunci. Poate la fel de cumintica, sau poate nu... Si chiar daca ar fi mai cuminte si mai intelegatoare, foarte bine, asta imi va oferi timp, ca si acum, sa ma ocup de cea mai mare, care se pare ca are mai multa nevoie de ajutorul meu ca sa inteleaga anumite lucruri. Deci, ca sa inchei, sfatul meu este sa nu o mai vezi pe cea mare ca pe cea mare in comparatie cu cea mica. Ci doar ca pe cealalta fetita a ta, fa un exercitiu de imaginatie si gindeste-te ca nu ai avea-o decit pe ea, atunci ai mai vedea-o mare? Nu, ar fi tot micuta ta, tot fetita care are nevoie de tine si pe care o iubesti din tot sufletul. Cind sintem obosite e si normal sa ne simtim minghiate de zimbetul unui bebelus, care ne cere putin, decit sa stam dupa fundicul unui copil de 7 ani, care ar mai putea face si singur anumite lucruri... dar nu uita niciodata: si cei mici cresc!

In concluzie, solutia de a-ti trata si iubi copiii in mod egal este sa-i cunosti in primul rind, sa-i simti, sa stii ce nevoi au, sa se ajunga la un liant mama-copil care permite o functionare buna si sanatoasa a relatiei dintre ei. E ca intre soti, cu diferenta ca acesta e copilul tau si ca sa nu-l iubesti trebuie sa te pui de-a curmezisul naturii. Si acolo unde totusi nu exista sentimentele care se nasc odata cu prima miscare sau cu nasterea, acolo sint clar traume adinci care vin din copilarie. Dar tocmai pentru ca sint, odata cautate si depistate, eu cred ca ele nu mai pot fi tratate. Pot fi doar acceptate, acceptare care te face sa ridici fruntea sus si sa mergi mai departe, chiar daca stii ca nu va fi intotdeauna prea usor. Dar aceasta acceptare nu vine singura, ci aduce cu sine marea dorinta de a nu mai trece inca un copil, si mai ales copilul tau, prin ce ai trecut tu. Si de aici pina a deveni mama de care are nevoie copilul tau mai ramine doar un pas...

CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

marimar spune:

alexandraaa, citi ani ai ?
De fapt, poate nici nu conteaza, eu am avut primul copil la 29 de ani, si abia de atunci pot spune ca m-am maturizat...Pina atunci nu , desi am trecut prin greutati. Gindeam ca tine si eu, dar pentru copilul meu am incercat sa le fac cu placere pe toate! Nu ma gindeam ca sinto corvoada, faceam si fac totul cu drag pentru ca le fac din iubire.
La fel si cu gatitul, nu mi-a placut niciodata sa gatesc dar de cind am familie o fac cu cel mai mare drag, de multe ori cint in timp ce gatesc si ingredientul principal din bucatele mele este : multa dragoste.
iti vei iubi copilul/copiii cu siguranta, sa nu ai vreo teama !

Nelia, ca intotdeauna pentru postarile tale, imi face cea mai mare placere sa le citesc!

-------
eu si cele 3 minuni ale mele
........
Alaptati cit de mult, incepeti diversificarea de la 6 luni si mare atentie la ce alimente dati copilului!
Nu va jucati, repercursiunile in timp pot sa fie iremediabile !

MissParker spune:

Nelia, ca intotdeauna ma impresionezi cu gandurile si sentimentele tale puse asa frumos in cuvinte. Inca o data vreau sa-ti multumesc pentru sfaturile tale si timpul pe care ti l-ai luat ca sa ma incurajezi la telefon cand am fost in mare criza cu alaptatul. M-ai ajutat enorm! Acum merge totul brici, am completat cu formula incepand de la 4 luni, deci nu mai alaptez exclusiv dar tot ii dau "nunutz" aproape la fiecare masa... Abia am inceput cu diversificarea, papa acum piureias de legume la pranz si ii place mult. Am pus AICI cateva poze recente, daca vrei sa-l vezi pe scumpisor.

Alexandraaaa, parca ai fi sora mea mai mica Singura exceptie este ca eu nu mi-am dorit niciodata copii, pana cand mi-am prelucrat mare parte din traumele sufletesti ale copilariei si apoi mi l-am dorit pe David, la 39 de ani... Tu mai ai inca timp. In rest, parca am fi gemene: nici eu nu sunt egoista, dar sunt extrem de comoda, si eu urasc orice fel de smotru in casa si nu-mi place decat sa gatesc (ca e ceva creativ, nu?)...

Ei, iti voi spune acum niste lucruri pe care foarte putine mame le rostesc clar si raspicat (o buna prietena a mea are 40 de ani, cunoaste multe mamici si mi-a spus ca niciodata nu a auzit de la nici una adevarul gol-golut - probabil toate se tem sa nu fie percepute ca mame rele): e foarte greu cu un bebe mic, cel putin la inceput, esti in foc continuu, nu mai apuci sa faci mai nimic pentru tine, trebuie sa fii permanent la dispozitia micutului, in stare de alerta, nu te poti odihni ca lumea nici cand el doarme, esti chiaunita de nesomn dar tot te trezesti speriata si te uiti sa vezi daca mai respira, dintr-o data restul vietii tale se relativizeaza, nimic nu mai are importanta pe care o avea, reusesti sa mai citesti cateva randuri dintr-o carte doar pe WC, mananci pe fuga, in picioare, inghitind cu gogalti fiindca il auzi deja cum chiraie in camera cealalta si te cheama, faci dus in 2 minute, devii frustrata rau uneori, te certi cu sotul (cu copilul ai insa rabdare nelimitata), nu mai apuci sa vorbesti cu prietenele si incet-incet multe se distanteaza, alergi intre masina de spalat, biberon, patutul lui bebe, aragaz, toaleta, 20' pe forum sunt deja lux, faci totul cu o viteza de care nu te credeai capabila inainte si asta cat se poate de silentios ca sa nu-l trezesti, stai cu frica atunci cand nu face kk 3 zile sau cand i se infunda nasul sau cand varsa jumatate din ce a mancat, te trec transpiratii reci cand auzi ca l-ai lasat cateva ore cu sotul si a si cazut din pat, iti faci griji peste griji, nu te mai ajungi cu banii, inveti sa renunti la multe din ceea ce inainte iti era important, hai ca pot continua asa si umplu pagina...

Daaaaaaaaar... cand ii vezi ochii de o inocenta atat de desavarsita, cand intreg cerul se reflecta in privirea lui, cand rade cu toata gura la tine si simti iubirea lui nemarginita, cand il tii in brate si ii simti caldura, cand te gandesti ca a fost 9 luni la tine in burtica si apoi l-ai adus pe lume, cand te gandesti ca poate prin el ai sansa sa-ti repari propria ta copilarie si sa retraiesti anumite traume personale pentru a le putea elimina din sufletul tau, cand simti atata iubire incat ti se revarsa sufletul de fericire ... uiti de restul si nu mai vrei sa traiesti viata de dinainte de bebe!

Cel putin asa imi e mie.

Acu, despre instinctul matern... eu zau ca nu-l pot identifica sau defini, cred ca pur si simplu el exista undeva in noi si iese la iveala la nevoie. Asa stiu cand ii este foame lui David, cand e obosit, cand e marait fiindca are vreun puseu etc. In rest, am sa incerc sa ma port cu el intotdeauna ca si cu un adult in miniatura, cu dragoste si respect. Asta mi se pare mie metoda cea mai buna de a te asigura de cooperarea copilului in propria lui educatie si de pastrarea unei atmosfere pozitive in familie. Sper sa-mi reuseasca.

Felicia - cea mai fericita mama a celui mai iubit dintre Racusori - bebe David (24.06.2008)

Poze cu noi

Povestea nasterii *** www.onetruemedia.com/shared?p=7248d8e682f97e03a2212a&skin_id=1602&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Slide show David

*********************
Cine nu poate vindeca nici cancerul, dar nici macar o simpla raceala, nu ar trebui sa pretinda ca poate preveni cancerul cu vaccinuri! Rusine mafiei farmaceutice din toata lumea!