imi lipseste instinctul matern?

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 7

alexandraaaa spune:

Citat:

citat din mesajul lui marimar

alexandraaa, citi ani ai ?
De fapt, poate nici nu conteaza, eu am avut primul copil la 29 de ani, si abia de atunci pot spune ca m-am maturizat...Pina atunci nu , desi am trecut prin greutati. Gindeam ca tine si eu, dar pentru copilul meu am incercat sa le fac cu placere pe toate! Nu ma gindeam ca sinto corvoada, faceam si fac totul cu drag pentru ca le fac din iubire.

Am 24 ani. Din anumite puncte de vedere m-am maturizat fortat mai devreme decat altii, a trebuit. Insa din alte puncte de vedere am ramas in urma cu mult. Ma intreb deseori, cum as putea eu sa am grija de un copil cand eu insami inca mai tanjesc dupa protectie, dupa cineva care sa-mi poarte de grija, sa ma incurajeze, sa ma duca de mana atunci cand am un examen important sau ceva de care ma tem, cineva care sa-mi indrume pasii. Si cand ma gandesc ce puternica ma credeam acum cativa ani, cum aveam impresia ca le-am trait pe toate si ca daca sunt inca in viata, inseamna ca nimic n-o sa ma doboare vreodata. Si cred in continuare ca am fost puternica, insa acum nu mai vreau SA AM NEVOIE sa fiu puternica.

MissParker, exact asta mi-e teama ca nu o sa simt. E drept ca de cand l-am intalnit pe sotul meu am evoluat destul de mult dpdv al chestiilor femeiesti, gen gatit, una alta prin casa, si asta mai ales pentru ca n-a avut niciodata nicio pretentie de la mine in privinta asta. La inceput a gatit exclusiv el (se pricepe grozav), eu am stat pe langa el si am furat din cunostintele lui, apoi am inceput sa mai pun si eu mana, sa mai adaug si de la mine si am ajuns pana la urma ca gatitul sa devina exclusiv "datoria" mea, si chiar nu o fac pentru ca trebuie, ci pentru ca am ajuns sa-mi placa si sa ma pricep. Cum ai spus si tu, e creativ. Insa nu ma vad gata sa fac lucruri care imi displac, si sunt enorm de multe lucruri care imi displac. La mine in casa este in permanenta dezordine si niciodata nu stiu de unde sa incep. Deseori ma simt disperata cand ma apuc sa strang, si nu de putine ori o las balta pur si simplu, sau ma gandesc ca fac maine, si maine ma gandesc tot ca fac maine ... ma rog, cred ca ai prins ideea. Ei, cand o sa am un copil nu stiu daca o sa mai tina treaba asta. Ar fi minunat sa ma gandesc ca pur si simplu, din dragoste pentru copil, o sa-mi apara brusc indemanarea necesara si o sa le fac cu drag, insa sincera sa fiu chiar nu cred. Nu-mi pot inchipui ceva care m-ar mobiliza, fara a ma face sa fiu nefericita in acelasi timp.

Momentan imi e clar ca nu sunt pregatita pentru asemenea responsabilitati, in plus ma sperie ingrozitor ideea de nastere. Nu dati cu rosii va rog, poate ca suna socant, insa asa simt eu: pentru mine nasterea pare un act disgratios, terifiant. Este imbinarea a doua lucruri dintre cele care ma sperie cel mai rau in viata: durerea si nuditatea. Si dintre astea doua, durerea este "sperietoarea" mai mica, contrar asteptarilor. Ideea ca in timpul nasterii, partea cea mai intima a corpului este atat de expusa, pur si simplu ma ingrozeste. Sunt foarte pudica, pana la ridicol. Este motivul esential pentru care ma tem inclusiv de o operatie banala precum cea de apendicita, pentru ca stiu ca e posibil ca in timpul interventiei sa fiu expusa. Mi s-a spus ca asta e o dovada de imaturitate, insa nu cred. Cred ca e pur si simplu consecinta lipsei de intimitate pe care am avut-o dintotdeauna in casa parinteasca. Sau poate o manifestare a unui sentiment de vinovatie ... cine stie. Mi s-a spus de atatea ori cand eram adolescenta ca sunt o usuratica, incat poate ca am ajuns subconstient sa o cred, si sa ma simt rusinata pentru asta. Iar in ceea ce priveste durerea, am avut mai multe dereglari hormonale care au avut ca efect, printre altele, dureri menstruale infioratoare. O data chiar mi-am dorit sa mor, pentru cateva minute. Doctorita mea mi-a spus ca nasterea va fi floare la ureche pentru mine pe langa ce am trait deja, insa nu pot, NU POT sa ma expun la asemena dureri vreodata de bunavoie.

Donia spune:

Citat:

citat din mesajul lui alexandraaaa

Ma intreb deseori, cum as putea eu sa am grija de un copil cand eu insami inca mai tanjesc dupa protectie, dupa cineva care sa-mi poarte de grija, sa ma incurajeze, sa ma duca de mana atunci cand am un examen important sau ceva de care ma tem, cineva care sa-mi indrume pasii. Si cand ma gandesc ce puternica ma credeam acum cativa ani, cum aveam impresia ca le-am trait pe toate si ca daca sunt inca in viata, inseamna ca nimic n-o sa ma doboare vreodata. Si cred in continuare ca am fost puternica, insa acum nu mai vreau SA AM NEVOIE sa fiu puternica.

WOW! Exact ca tine gandeam! Exact!
Daca la 20 de ani ma simteam independenta si puternica, la 23, odata ce mi-am gasit jumatatea, am descoperit ce bine e sa te bazezi pe cineva si inca si in zilele noastre simt tot la fel! Pai de ce crezi ca ne insotim de atata amar de vreme? Pentru ca am descoperit ca ducem mai usor poverile in doi, ca am realizat ca avem nevoie de sprijin, altfel am fi trait cu totii ca pustnicii!
Si stii ceva?
Nici la 24 si nici la 28 n-am simtit ca pot sa fiu mama, n-am simtit ca pot sa ofer, n-am simtit ca sunt destul de intreaga ca sa pot sa dau din mine si unui prunc mic... dar m-a lovit sentimentul asta cu toata puterea pe la 30, la 31 am nascut primul copil... pentru ca apoi sa-mi para rau de tot timpul pe care l-am irosit pana atunci...
Si am aflat cat de usor renunti la tine pentru puiul tau! Daca pentru mine nici macar nu ma oboseam sa fac de mancare, pentru copilul meu nu aveam nici o problema in a dezinfecta, a spala cacatei, a gati, a veghea...
Atunci and iti vine vremea te schimbi! O sa observi ca la un moment dat o sa te uiti cu interes la copii pe strada, in parcuri, pe plaja... si o sa incepi sa simti un gol... si o sa vrei sa... sa dai un sens vietii tale...
Si daca acum inca nu simti asta nu iti fa prbleme, lasa lucrurile sa vina de la sine... vor veni, nu te teme. La 24 de ani nici prin cap nu imi trecea sa am un copil... stiam ca voi avea, vreodata, dar am asteptat vremea potrivita. Si a venit. Ma uit si acum cu admiratie la femeile care au facut copii de tinere, si as fi vrut sa am si eu matruitatea necesara la vremea respectiva, insa nu toti suntem la fel.
Iar acum am doi copii minunati... si iti spun cinstit ca inca am perioade in care as vrea sa fiu eu un copil mic, rasfatat de altii, insa dragostea pentru copiii mei predomina. Si atunci imi iau putere din dragostea pe care am primit-o eu la vremea mea, imi aduc aminte cum am fost eu rasfatata de altii si gasesc resurse sa ofer si eu dragoste micutilor mei, care au atata incredere in mine.
Toate astea vor veni si la tine... atunci cand iti va veni timpul

Pana atunci... traieste si imbogateste-ti sufletul!

Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.

MissParker spune:

alexandraaaa, esti sigura ca nu esti sora mea mai mica? Incredibil cat de multe avem in comun. Pai sa-ti spun. Sotul meu ma striga cu drag "Buncarila" fiindca am atat de multe lucruri imprastiate peste tot (si inca acum am mai scapat de ele, am mai aruncat, am mai facut ordine etc.). Sunt o mare dezordonata si o mare comoda si o mare haotica. Pur si simplu alte lucruri au prioritate pentru mine. In plus, inca sunt haituita de imaginile copilariei mele, in care mama freca frustrata la covoare si la podele, pentru a-si descarca apoi frustrarea prin batai asupra mea. Esential pentru ea era sa straluceasca exteriorul, casa sa semene cu un muzeu. Pentru mine conteaza interiorul, sufletul meu.

Apoi, in ciuda asteptarilor mele, de cand a venit David in viata noastra eu nu m-am schimbat deloc in sensul de a deveni o casnica mai buna (= femeia cratitzasha). Pur si simplu nu am timp si nici starea sufleteasca necesara. Ba mai mult, desi stau acasa, de vreo 3 luni mi-am luat o femeie la curatenie/smotru de 2 ori pe luna, fiindca acum vreau si curatenie dar si s-o faca altcineva. Daca inca imi permit sa platesc pe cineva pentru asta, nu vad de ce n-as face-o. La mine la odisee si la clubul scutecelor sunt multe fete din Romania care au pe cineva la curatenie, deci eu de ce n-as avea?

Asta ca sa vezi ca problema cu curatenia e una minora si rezolvabila.

Ei, la chestiunea cu durerea te inteleg, si eu am trecut ani de zile prin temerile astea, asociate cu panica la gandul ca voi fi deformata si ma voi face cat un munte dupa sarcina. Si totusi, uite ca am facut pasul la 40 de ani, m-am ingrasat 18 kile in sarcina, am slabit la loc 17 in 6 luni (as fi slabit mai mult datorita alaptatului, dar nu ma pot abtine de la ciocolata), m-am incumetat si sa-mi asum riscul unor dureri la nastere (cand m-am simtit eu pregatita si am considerat ca merita), am suportat dureri groaznice la nastere si acum zambesc cand imi amintesc de acele momente, am suportat si o cezariana cu anestezie totala, o recuperare grea dupa aceea, se suporta multe ca mama. Ajungi sa-ti simti limitele, e adevarat. Dar la fel de adevarat este ca aceste limite sunt mult, mult mai departe decat ai fi crezut vreodata. Si totul se relativizeaza. Ti-o spune cineva care a trait 39 de ani fiind convinsa ca nu va avea niciodata copii, ca ... in fine, citeste povestea nasterii lui David, am scris acolo aproape toate detaliile.

Vei fi si tu pregatita candva. Si stii ceva? Abia acum realizez ce dreptate avea femeia care mi-a spus "Daca te gandesti si cantaresti prea mult, nu mai faci nici un copil."

Nu in ultimul rand, te inteleg in ce priveste sentimentele ambivalente vizavi de propriul corp. Ca fost copil abuzat fizic si sexual, am un nivel de pudoare exagerat, de cele mai multe ori imi urasc si imi dispretuiesc propriul corp, in adolescenta eu chiar eram o usuratica din cauza ca 1) nu ma puteam respecta pe mine insami si 2) invatasem sa ma folosesc de corp ca sa primesc macar o iluzie de iubire din partea barbatilor, mi-ar fi placut sa traiesc numai in creier si sa nu mai am nevoie de corp, caci prea multi ani l-am perceput ca pe ceva murdar si l-am boicotat, aflandu-ma permanent intr-o spirala de inertie si autodistrugere... Culmea este ca - paradoxal - in tot timpul sarcinii, desi ma ingrasam pe zi ce trece (am avut o burta imensa!!!), a fost singura perioada din viata mea constienta cand am facut pace cu corpul meu si m-am simtit bine in pielea mea. Trebuie sa traiesti asa ceva ca sa poti intelege, dar e adevarat. Sentimentul persista si acum, pur si simplu ma deranjeaza foarte foarte putin faptul ca nu-mi mai vin nu stiu ce pantaloni in marimea 40, cand ma gandesc ca l-am avut pe David in burtica si l-am adus pe lume imi dau seama ce griji superficiale sunt cele legate de modul cum arat. Acum imi spun ca e important sa nu fiu hidoasa. In rest, invat sa ma accept si sa ma onorez asa cum sunt.

Nu vreau sa te bruschez, dar dupa parerea mea senzatiile pe care le ai tu vizavi de corpul tau pot indica si un abuz timpuriu. In nici un caz nu e vorba insa de vreo lipsa de maturitate.

Felicia - cea mai fericita mama a celui mai iubit dintre Racusori - bebe David (24.06.2008)

Poze cu noi

Povestea nasterii *** www.onetruemedia.com/shared?p=7248d8e682f97e03a2212a&skin_id=1602&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Slide show David

*********************
Cine nu poate vindeca nici cancerul, dar nici macar o simpla raceala, nu ar trebui sa pretinda ca poate preveni cancerul cu vaccinuri! Rusine mafiei farmaceutice din toata lumea!

Sabina spune:

nu stiu ce sa zic..eu intotdeauna am avut o parere cam foarte proasta despre felul in care arat, mi se parea si la 50 de kile ca mai am de unde slabi....(ce PROASTA eram ), si desi am suferit si eu vreo 5,6 batai de la ai mei, pe care le-am reprosat intotdeauna si consider ca nu le-am meritat, alt abuz nu am suferit si stiu sigur asta.

Alexandraa, si eu sunt f dezordonata, dar nu si cu lucrurile copiilor:)
cat despre durere... pai exista epidurala:)
Despre varsta nu stiu ce sa zic, eu aveam 22 cand am ramas insarcinata, si mi s-a parut ca o sa cuceresc lumea cu copilu in brate.
N-a fost chiar asa, da nici prea rau nu e. Mai am vreo 7 luni si fac 30....acu imi pare rau ca n-am facut la 20 de ani fata:) si in afara ca-s grasa, consider ca viata a fost f f buna cu mine....., am doi copii si cariera se poateb relua in domeniul meu cu un pic de efort, asta in conditiile in care eu imi construiesc o cariera pe bune, nu un servici.

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Sabina, Sofia Galagia si bb Gheo

Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

alexandraaaa spune:

Citat:

citat din mesajul lui MissParker
Nu vreau sa te bruschez, dar dupa parerea mea senzatiile pe care le ai tu vizavi de corpul tau pot indica si un abuz timpuriu.

Este posibil. Am o amintire din copilarie, cred ca de pe la 3 ani, pe care nu mi-o pot explica. Nu sunt sigura ca este ceva ce s-a intamplat cu adevarat, este posibil sa fi fost chiar un vis, pentru ca nu imi aduc aminte deloc conjunctura. E adevarat ca eu am amintiri inca dinainte de 2 ani - majoritatea sunt traume si de asta mi le amintesc, doar una singura dintre ele este o amintire neutra. In orice caz, nu stiu daca ceea ce imi amintesc este ceva real. N-am spus nimanui niciodata pentru ca mi s-a parut jenant.

lisaelisa spune:

Pt Patou

Sfatul meu este urmatorul: cauta o vecina sau o ruda ori angajeaza pe cineva care sa iasa la plimbare cu copilul macar pt 2 ore. In acest timp fa ceva numai pt tine: iesi la cumparaturi, mergi la coafor, cosmetica etc.
O alta varianta, ar fi sa te imprietenesti cu o mamica al carei copil are personalitate asemanatoare cu al tau, si sa va ajutati reciproc: stati cu randul cu copiii.
Incearca sa te informezi dintr-o carte de specialitate cum ar trebui sa-ti cresti pruncul.
Din ceea ce am studiat si am trait, este mult mai frumoasa viata atunci cand copilul are un program de mancat, plimbat, culcat.
De asemeni,poti cere sfatul unui psiholog de copii. El te va invata cum sa reactionezi in fata crizelor facute de copil.
Succes la simplificarea problemelor

lisaelisa

mariamunteanu spune:

Citat:

citat din mesajul lui alexandraaaa

N-am spus nimanui niciodata pentru ca mi s-a parut jenant.

Si totusi, ai nevoie sa te eliberezi de acest balast care-ti marcheaza viata. Toata acesta pudoare exacerbata si teama de nuditate, tradeaza traume mai vechi. Esti foarte tanara, mai ai destul timp in care sa te hotarasti daca-ti doresti copii, dar este bine sa hotarasti din vointa proprie, nu prin prisma temerilor sadite de altii. Si chiar daca nu vei avea copii (nu este obligatoriu), pt. tine insati este bine sa te debarasezi de ceea ce te apasa, insa pt. asta ai nevoie sa vorbesti cu cineva chiar daca ti se pare jenant.

Fiecare dintre noi are secrete de care se rusineaza si se simte vinovat, dar numai scotandu-le la lumina vor inceta sa ne bantuie. Cat timp raman in noi, ne vor tine captivi si nu ne vor lasa sa traim deplin.

Incearca sa gasesti un psihoterapeut, poate cunoaste MissParker unul. Mai e un topic curent unde se discuta despre terapii "Vreau sa scap de frica".

Maria