imi lipseste instinctul matern?
Raspunsuri - Pagina 3
simali spune:
Eu am avut doua mari socuri in viata:
Primul a fost dupa ce m-am casatorit. Atunci am realizat ca sotul meu nu mai pleaca nicaieri. Adica bine bine, ne iubim, ne respectam, ne distram, alea alea, dar mai du-te si tu acasa si lasa-ma singura cu ale mele. Ei nu. Odata ce te-ai casatorit cu el nu mai pleaca acasa. Ramane. Si aunci trebuie sa te obisnuiesti sa imparti camera cu un tip, foarte iubit, dar totusi, un tip. Vrei sa vorbest singura - te intreaba daca n-ai innebunit. Vrei sa plangi - vine grijuliu si vrea sa stie daca nu poate sa faca ceva pentru tine... Nu mai ai nici o clipa de singuratate si asta-i ceva ce trebuie gestionat cu mare grija de o persoana obisnuita sa se retraga in barlogul propriu cand vrea ea.
Al doilea soc a venit dupa ce am nascut (copilul mult dorit, despre ingrijirea caruia citesc carti de la varsta de 7 ani). Priveam micutul nou-nascut fara sa simt nimic. M-am asezat pe un scaun si nu mi-a venit sa cred ca nu simt nimic - in afara de o mare responsabilitate. Din responsabilitate am facut totul ca la carte. Faptul ca toata lumea se asteapta de la mine sa simti o mare iubire ma punea intr-o incurcatura si mai mare: adica vin altii si-mi spun mie ce, cum si cat sa iubesc pe cineva. Ma simteam cumva fortata de asteptarile celor din jurul meu iar faptul ca trebuia sa simt ceva din obligatie inrautatea situatia. Ma uitam la sotul meu, care parea cel mai bun si grijuliu tata de pe suprafata pamantului, iar asta ma facea sa ma simt si mai mizerabil.
Am aflat insa, in timp, ca exista oameni care construiesc in timp relatii de iubire; si dintre acestia facem parte si eu si fiul meu (care culmea, seamana cu mine). Nu toti putem iubi neconditionat si instinctual o persoana pe care nu o cunoastem. Iubirea creste in noi, cu timpul, ca un copac, pe masura ce ne descoperim reciproc. Dar pentru ca un copac sa creasca este nevoie de apa si soare.
- Patou, nu te mai compara cu sotul tau care pare tatal ideal iar prin comparatie cu el tu pari mai putin perfecta. Nu e un concurs.
- Nu-ti mai pune singura etichete gen "nu am simtul matern". Eu cred ca simtul matern nu exista, dar ca unii reusesc sa-l dobandeasca mai repede, altii mai greu iar altii joaca teatru toata viata (e ca si in iubire daca vrei: unii se pot indragosti la prima vedere, altora li se pare o prostie si cred ca dragostea e ceva ce se cladeste in timp).
- Nu conteaza sa faci ceea ce-ti place. Conteaza sa inveti sa-ti placa ceea ce faci. Si asta se face prin auto-educatie si este chiar mult mai usor decat crezi. Astefel poti ajunge sa gasesti partea buna a statului cu copilul acasa. Pana la urma nu esti intr-ul lagar de concentrare, nu?
- Nu poti avea sentimente bune fata de cineva (sot, copil parinti) daca tu nu ai sentimente bune fata de tine.
- Nu mai incerca sa dezvolti sentimente fata de copil din obligatie pentru ca te afunzi si mai tare. Incearca mai degraba sa-ti cunosti copilul, asa, ca pe o persoana nou intalnita, si fa asta intr-o maniera relaxata. Este posibil sa fie persoana cea mai deosebita cu care ai avut de-aface.
alice
MissParker spune:
simali,
Sunt exact de aceeasi parere (chiar daca nu sunt inca mama), ca trebuie sa-ti traiesti sentimentele asa cum vin ele, sa incerci sa le intelegi si sa nu le negi sau sa-ti impui cu forta (din obligatie, din vinovatie) sa simti ceea ce momentan nu simti. Nu exista reguli fixe, a fi mama este un proces care de multe ori declanseaza trairi ale tale din copilaria proprie pe care poate ai vrut sa le uiti (ceea ce explica anumite reflexe de frustrare, nemultumire), declanseaza alteori amintiri dureroase si atunci ti se strange sufletul cand te identifici inconstient cu fiinta aceea mica pe care acum o ai tu in grija si de care trebuie sa te ocupi. Cand simti ceva usor amenintator (vechea durere reprimata), e normal sa te inchizi in tine si sa te distantezi inconstient de copil, fiindca proiectezi asupra lui involuntar emotiile tale. E normal.
Raspunsul este intotdeauna in tine insati, nu trebuie sa cauti in afara. Tu ai cheia sufletului tau, in trecutul tau se afla raspunsul. Ah, sigur poti actiona la nivel constient si poti pleca in concediu ca sa te relaxezi, poti face bai parfumate ca sa te odihnesti, poti iesi cu prietenele ca sa-ti mai aerisesti creierul, dar eu cred cu toata puterea ca buba e in alta parte, mult mai in adancime, si nu se rezolva prin actiuni constiente si calculate. Ce simplu ar fi daca s-ar putea asa...
Ti-am trimis cartea "Desteptarea Evei" si daca vrei, putem vorbi pe PM despre ea.
Mult succes si nu te descuraja, treci printr-o faza absolut normala, vei vedea in carte.
http://community.webshots.com/user/Miss_Parker_1911
_
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Felicia
dicirstea spune:
Nu sunt inca mama, dar deja cred ca ma recunosc. Imi doream un copil dar parca niciodata nu era momentul, tot timpul amanam cu diferite scuze; s-a intamplat sa raman gravida si mi-a fost rusine ca sotul meu s-a bucurat mai mult ca mine. Desi aveam carti si citisem totul despre cum se cresc, ce trebuie sa mananci cand esti gravida, munceam cu gandul ca acumulez pentru copil, sa nu aiba greutatile pe care le-am avut eu.(nici nu l-am nascut dar are deja apartament luat) si totusi mi-e frica de momentul in care va veni pe lume, ma sperie si faptul ca nu ma bucur asa cum ca vad ca o face majoritatea. Cred ca e teama de responsabilitatile pe care la implica un copil, pentru ca altfel sunt foarte mamoasa si grijulie cu pisicile sau cu nepotii mei. Oare exista si o depresie prenatala, asa cum exista cea postnatala?
Principesa spune:
Patou, exista o perioada din viata in care simbioza este sanatoasa: pana la varsta de 6 luni a copilului. Adica pana la aceasta varsta mama trebuie sa gandeasca in locul bebelusului, sa ii ghiceasca nevoile si tot acest proces conduce la trecerea nevoilor mamei pe un loc secund. Dar numai pana la acea varsta, este doar o amanare a nevoilor mamei, nu o anulare, nu o neglijare.
Tie ti se pare ca acorzi suficienta grija nevoilor tale?
Si as mai avea o intrebare: ai o teama constanta de pierdere a copilului sau ai in trecutul tau pierderi peste care nu ai trecut?
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
liliana29s spune:
Super raspuns Simali si foarte linistitor . Asa ma incercau niste sentimente de vinovatie cind citeam la alte mamici cum sa luminat sala de nasteri si linistea si fericirea care au avut-o in momentul in care si-au privit prima data puiul in ochi.
Eu la fel am simtit o imensa responsabilitate, dragostea a inceput sa vina citeva zile mai tirziu incetul cu incetul.
O fi zodia de vina stiu ca persoane din zodia fecioarei tind sa analizeze si sa calculeze tot.
Liliana si Dani cel viteaz (killer de balauri).
Dan Mihai
patou spune:
simali, multumesc de raspuns. am patit si eu la fel ca tine dupa ce m-am casatorit, eram obisnuita prea mult sa fiu singura, si am avut nevoie de o perioada de acomodare(imi lipseau momentele de singuratate)
dar cum zice Miss Parker
quote:
a fi mama este un proces care de multe ori declanseaza trairi ale tale din copilaria proprie pe care poate ai vrut sa le uiti (ceea ce explica anumite reflexe de frustrare, nemultumire), declanseaza alteori amintiri dureroase si atunci ti se strange sufletul cand te identifici inconstient cu fiinta aceea mica pe care acum o ai tu in grija si de care trebuie sa te ocupi. Cand simti ceva usor amenintator (vechea durere reprimata), e normal sa te inchizi in tine si sa te distantezi inconstient de copil, fiindca proiectezi asupra lui involuntar emotiile tale.
cred ca aici e explicatia. imi amintesc cand am ajuns acasa de la maternitate, ma uitam la sebas si il vedeam atat de mic si vulnerabil si ma gandeam cu un sentiment de spaima ca e neajutorat si depinde 100% de mine, adica daca eu nu reusesc sa ma port cu al asa cum trebuie el nu poate decat sa sufere, sa refuleze sentimentele si atat. nu poate protesta, nu-mi poate atrage atentia cand gresesc sau cand fac ceva impotriva lui.
Acest sentiment coplesitor ma urmareste inca, desi acum la 3 ani nu pot spune ca nu imi da de inteles cand nu-i convine ceva (deci imi e mult mai usor)
intr-un fel cred ca m-am identificat cu el si parca pentru prima data am avut acces la suferintele pe care le-am trait ca si copil. Drept urmare am incercat sa fac totul cat mai bine, iar de cate ori plangea si nu stiam de ce incepeam sa tip la sotul meu, sa-mi vars pe el toata frustrarea. Si acum de cate ori plange, de fapt nici nu e nevoie sa planga, ci doar sa mi se para ca plange -devin brusc foarte incordata si stresata.
Principesa,m-ai pus pe ganduri...nu, n-am o teama ca l-as putea pierde, si nici n-am pierdut pe nimeni. Nu stiu daca asta e important dar mi-e teama sa-l las cu altcineva pentru ca mi-e frica ca nu o sa se poarte cu el asa cum mi-as dori eu (uite ca am avut curajul s-o recunosc). probabil ca asta o fi teama de pierdere de care vorbesti.(oricum, stiu ca e o problema si.."lucrez" la asta
)Pe de alta parte nu sufar ca stau acasa cu copilul, consider ca e o sansa pe care o am, caci mi s-ar parea mult mai greu sa alerg dimineata cu el la gradinita, iar cand vin de la servici sa trec intai sa-l iau pe el si pe urma sa ajung acasa. cred ca asa as avea si mai putin timp pentru mine, si n-as face decat sa alerg intr-una si sa fiu si mai frustrata.
deschizand subiectul acesta incep sa constat ca problemele mele in loc sa se rezolve parca se adancesc mai tare
dar poate ca asta e calea spre rezolvare."il est plus facile de dissocier un atome, que de se débarrasser d'un préjugé"
Principesa spune:
Patou, ce se intampla daca altcineva nu o sa se comporte cu el ca tine? Care e teama ta?
Pana nu te eliberezi de sentimentul coplesitor ca el depinde 100% de tine si ca trebuie sa te comporti cu el cum trebuie pentru ca altfel inseamna ca te comporti impotriva lui, nu va fi loc si de bucurie si de implinire pentru tine.Ai nevoie sa iti dai voie sa gresesti, sa fii imperfecta, sa fii om chiar si ca mama, intelegand ca nu depinde totul de tine, ca poti sa te bazezi si pe altii.
Si bineinteles ca ceea ce descrii tu este stratul de la suprafata, disconfortul. Insa intelegand cate ceva despre dinamica ta interioara, cred ca te-ar putea ajuta in a schimba aspectele care nu te lasa sa te bucuri.
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
MissParker spune:
patou, citatul pe care l-ai dat tu din postarea mea sa stii ca este parafrazat din Alice Miller si e foarte bine ca ti-ai constientizat deja sentimentele si tendinta sa te identifici cu neajutorarea copilului tau, ai sa vezi ca schimbarea vine treptat si uneori pe nesimtite, esential este sa ramai constienta si focusata pe ceea ce simti. Nu-ti nega sentimentele, e ok sa fii stresata sau trista sau imperfecta, cu timpul te vei cunoaste si pe tine insati mai bine si vei intelege de ce in anumite momente simti ceva care la prima vedere nu-ti place sau nu-ti convine (ti-ai dat seama singura ca multe din senzatiile vizavi de copil sunt de fapt ale tale din copilarie care ies acum la suprafata si se cer traite!).
Ramanand focusata pe ceea ce simti, vei sti ca nu copilul este cauza (ci doar declansatorul) anumitor stari sufletesti ale tale legate de propria ta copilarie. Vei invata sa accepti si astfel de sentimente ca fiind absolut normale si asta te va ajuta sa-ti deschizi inima total in fata copilului si sa nu te mai temi sau sa te autoflagelezi ca nu ai fi o mama perfecta. Ramai autentica (cum spune si Bruno Bettelheim), deoarece copilul simte intotdeauna daca tu din vorbe ii transmiti un mesaj, dar sentimentele tale spun altceva. si toata admiratia din partea mea pt. faptul ca vezi lucrurile clar, esti deschisa la critica si doresti sa schimbi o stare de lucruri pe care o simti nesatisfacatoare (se vede ca ai invatat mult citind Alice Miller 
. Am vazut atatea cazuri triste in care mamele refuza a priori orice fel de critica sau comentariu mai "negativ" (a se citi realist) si sustin pana la tampenie ca ele ar fi mame perfecte care-si iubesc la nebunie copiii etc., in timp ce problemele copiilor lor se agraveaza si ele nu stiu de ce...
http://community.webshots.com/user/Miss_Parker_1911
_
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Felicia
iepumic spune:
Super subiectul.Nu sunt in masura sa dau sfaturi deoarece eu sunt in categoria celor care nu au inca un copil si, desi imi doresc un copil, ma sperie perspectiva: responsabilitate enorma in plus fata de celelalte pe care le am deja si carora abia le fac fata, amanarea nevoilor mele proprii, schimbarea relatiei cu sotul....groaza de a sta macar 1 an acasa....si eu ma gandesc ca nu am acel "instinct matern".....dar pe de alta parte...imi plac copiii mici ai prietenilor mei, cu toate ca ma tem un pic de ei si nu prea stiu cum sa ma port cu ei....nu ma simt pregatita...si toti imi spun "niciodata nu esti suficient de pregatit"....halal incurajare. Asa ca ma gandesc: decat sa despic atat firul in patru, il fac si gata. Si daca apoi ma trezesc cu copilul in brate si ma uit la el ca la un extraterestru??? As vrea sa inteleg mai bine cauza temerilor astora...le constientizez....dar nu stiu daca interpretez corect provenienta lor.
Iepumic 
Pozici cu Iepi-Mici
Noi pozici cu Iepi-Mici
POZE FINLANDA
LOVE STORY (In memoriam IONUT STEGARU)
All's Well That Ends Well.So...MAKE IT END WELL...and if you can't....just try to hold on.
patou spune:
miss parker, sa stii ca o iubesc din toata inima pe alice miller, intalnirea cu cartile ei m-a schimbat radical, le-am descoperit cand sebas avea 1 an si de atunci am facut tot posibilul sa ma port cu copilul meu asa cum trebuie. Din pacate m-am lovit atat de propriile mele limite(care nu sunt putine)cat si de opinia celor din jur, care m-au acuzat mereu (ca nu am un copil disciplinat, ca il las sa faca tot ce vrea,ca nu-l incurajez sa-si imparta jucariile etc)Drept urmare am avut momente(si nu putine) in care m-am simtit coplesita de situatie, fara nici un reper, si fara nici o persoana cu care sa pot vorbi deschis(momente in care imi faceam singura curaj citind cate un pasaj din alice miller). Ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca alti copii de varsta fiului meu sunt mult mai maturi, stiu mult mai multe lucruri decat el, asa ca si aici am avut parte de comentarii de genul: o fi probabil autist, handicapat etc.
adevarul e ca eu nu m-am stresat sa-l invat alfabetul, poezii sau alte cele, am fost mai preocupata sa-l fac sa se simta iubit.
Sotul meu ma linisteste si-mi repeta ca e mai putin matur pentru ca nu l-am traumatizat niciodata, pentru ca nu a suferit, iar eu ma gandesc cu groaza ca n-are dreptate caci mi s-a intamplat sa strig la el, sa-l cert, sa-mi pierd rabdarea, si sa fiu la un pas de a-i trage palme.
Principesa, cand merg cu copilul meu la diverse activitati imi dau seama ca eu l-am obisnuit altfel. de ex. cand isi gasea o activitate interesanta eu nu l-am "deranjat" niciodata intrerupandu-l chiar daca aveam un motiv intemeiat (ora de masa sau altceva ) ci l-am lasat in pace pana cand s-a plictisit singur. La activitatile unde merg cu el regula e alta: e ora de masa si toti copiii trebuie sa-si inceteze activitatile si sa manance (chiar daca nu le este foame). rezultatul? sebas face cate o criza de cele mai multe ori, de se uita mamele la mine ca la felul 3. Pe langa asta el nici nu doarme dupa masa si nu-l vad sa stea linistit o ora sau 2 dupa cum prevede regulamentul. Asa ca mi-e frica sa-l las inca singur pentru ca nu-l consider inca pregatit.
iepumic, cred ca-i musai s-o citesti pe alice miller
"il est plus facile de dissocier un atome, que de se débarrasser d'un préjugé"