Vreau sa scap de FRICA !!!!!

Clori spune:

M-a ascultat, ce era sa faca?

Problema noastra e veche. Acum aproape doi ani, in urma unui soc pe care l-am suferit, am inceput sa am flash-uri de memorie in legatura cu multe lucruri pe care mi le facusera ai mei si le-am uitat.

Cuvantul „abuz” nu exista pentru mine. Chiar daca eram maritata, ei continuau sa-mi controleze viata. Am avut niste parinti foarte autoritari si despotici. Si faceam ce-mi spuneau ei, cautam aprobarea lor, pentru ca vroiam sa ma iubeasca si nu credeam ca n-o sa obtin asta pana la urma, de la ei. Dar, pe masura ce-mi aminteam, lucrurile acelea inchise undeva intr-un sertar al mintii de cand eram copil, le priveam acum prin ochii de adult si incet-incet, realizam monstruozitatea lucrurilor pe care mi le facusera. Atunci cand eram prea mica sa ma apar ba, mai mult, cand nici nu-mi dadeam seama ca-mi fac ceva rau.

Am inceput sa citesc carti de psihologie, am gasit un site pe internet, in care am citit consecintele abuzului din copilarie asupra unui adult, am inceput sa inteleg de ce eram asa... Am inceput sa tin un jurnal si sa scriu acolo ceea ce-mi aminteam ca mi se intamplase si ceea ce gandeam despre asta. De multe ori am stat in fata calculatorului si am plans, retraind sentimentul de neajutorare si de groaza... Dar fiecare pagina scrisa, ma facea mai puternica. Intelegeam din ce in ce mai multe despre mine, nu mai eram gaura neagra care absorbea tot ceea ce-i bagau altii in cap. Deveneam si eu un om, incepeam sa ma cunosc, chiar daca nu-mi placea ceea ce descopeream acolo. Traiam cu ideea ca sunt urata, ca nu merit sa fiu iubita, ca sunt proasta si nu sunt in stare de nimic, credeam ca asa sunt eu si n-am sa ma schimb niciodata! Nu-mi trecuse niciodata prin cap ca as putea sa devin cine vreau eu, sa ma ajut pe mine... Aveam depresii urate, in care plangeam zile in sir in fotoliu, dupa care ma simteam ca un bolnav in convalescenta. Am inceput sa fac atacuri de panica, incepuse sa-mi fie frica sa merg singura pe strada, mi se facea rau, ma speriam si mi se facea si mai rau... Pe urma am realizat cu groaza ca nu mai pot sa mananc si sa beau in fata altor oameni. Muschii mi se blocau, imi tremura mana, nu mai reuseam sa duc nimic la gura, aveam impresia ca toti oamenii din jur vad asta, ma judeca si rad de mine... Nu puteam sa dorm, aveam cosmaruri, visam cum cineva imi da branci sa cad in prapastie, aveam zile intregi cand nu mancam nimic...

N-am renuntat. Am continuat sa scriu in jurnalul ala, sa rup pactul tacerii, care este legea nescrisa a oricarui abuz... Victimele abuzurilor nu vorbesc despre asta, incearca sa apere cu fiecare particica a trupului lor aparenta de familie fericita, in care nu exista nici o problema, dand posibilitatea celor care le abuzeaza sa faca asta in deplina siguranta, pe mai departe, la adapost de ochiul critic al celor care ar putea sa-i judece... Cu fiecare amintire, cu fiecare pagina scrisa, cu fiecare zi, parintii mei coborau cate un pas de pe piedestalul pe care erau in mintea mea. Si am ajuns sa-i vad asa cum sunt cu adevarat. Si m-am schimbat fata de ei. Dadeam mai putin, nu-i mai lasam sa ma calce in picioare, descoperisem cuvantul „nu”... Cand si-au vazut amenintata autoritatea pe care o aveau asupra mea, s-au suparat, nu m-au sunat zile intregi... Veneam la serviciu si plangeam pe aici (sunt singura in birou si 80% din timp singura de tot in firma), mi-era dor de ei, vroiam sa-i sun si sa le spun ca-i iubesc, sa nu-mi mai faca asta, ca ma doare... Dar mergeam inainte. Mai cedam, cateodata, pe urma ma revoltam din nou cand realizam ca am cazut in aceeasi capcana, ca vor sa-mi impuna din nou sa traiesc viata asa cum o inteleg ei.

Deci la mine nu a fost o chestie brusca, discutia de la telefon cu mama mea. Le-am spus si alta data, cand mergeam pe la ei, de problemele pe care le am, de fobia sociala, de depresii, de faptul ca nu mancam cu zilele... M-au trimis la psihiatru sa-mi dea medicamente si si-au vazut de treaba (n-am ajuns la psihiatru, numai gandul de a ma afla in aceeasi incapere cu un om necunoscut cu care sa discut problemele mele imi da frisoane si, oricum, nu credeam ca problemele mele se vor rezolva cu medicamente). Pana cand, intr-o zi, in vacanta de Craciun, am avut o discutie urata cu mama la telefon. Si, din vorba in vorba, mi-a spus cuvintele pe care le-am scris in primul mesaj: ca s-a sacrificat si m-a crescut, in loc sa-mi lege o piatra de gat si sa-mi dea drumul pe garla. Si atunci am inteles, cat se poate de clar, ca ea nu m-a iubit niciodata si nici nu avea s-o faca niciodata. Am fost doar piatra de moara agatata de gatul ei, pe care n-a dorit-o niciodata, dar pe care a tolerat-o, a modelat-o, ca sa aiba un ajutor la batranete. Iar acum vroia statuie pentru faptul ca nu-mi facuse vant la canal! Si asta a fost tot. Cuvintele alea au schimbat totul intre noi, au schimbat relatia noastra pentru totdeauna. De atunci am mai fost o singura data la ea, de ziua ei. I-am luat flori, cadou... Nici macar nu sunt suparata pe ea. Am incercat sa ma feresc pur si simplu de influenta negativa uriasa pe care o avea in viata mea. Am realizat ca, daca oamenii astia n-ar fi fost parintii mei, i-as fi scos din viata mea, as fi fugit mancand pamantul. Dar, pentru ca eu am facut primul pas spre impacare (cum a crezut ea), a continuat sa ma sune si sa vorbeasca cu mine. Atitudinea ei se schimbase, insa. Era prima oara cand vorbeam ca doi adulti, cand ma aceptase ca egala ei, in aceasta relatie. Alta data as fi sarit in sus de bucurie pentru victoria pe care o obtinusem, insa acum nu mai inseamna nimic, a venit prea tarziu.

Telefonul cu pricina l-am primit la serviciu, intr-o zi cand eram singura. A incercat sa-mi spuna ce sa fac eu cu banii mei, asa cum facea inainte. I-am explicat foarte calm ca cu banii mei fac ce poftesc, pentru ca sunt ai mei si ai familiei pe care o am cu sotul meu si numai noi hotaram ce sa facem cu ei. A inceput imediat sa-mi vorbeasca pe tonul rastit si dusmanos, pe care-l folosea inainte, cand, incercand cu disperare sa evit un conflict deschis cu ea, reusea sa ma convinga sa fac cum vroia ea. Numai ca de data asta a fost altfel. I-am spus sa ma lase in pace, sa nu mai incerce sa-mi controleze viata, asa cum a facut atatia ani pana acum... I-am spus ca eu o consider cauza tuturor problemelor pe care le am, de care ei stiau sau nu stiau. La inceput, nu s-a asteptat. Incepea fraze pe care nu le termina, nu stia ce sa spuna. Pe urma a incercat sa dea vina pe mine: „De parca tu ai si facut ce ti-am zis noi! Ai facut numai ce-ai vrut, toata viata!” Mi-am aparat punctul de vedere, dupa care a urmat o pauza lunga... M-am uitat la telefon si contoriza in continuare, era inca acolo. Am asteptat. Pe urma: „Daca asa stau lucrurile, nu mai avem ce discuta”. Si atunci mi-a inchis.

M-am dus si m-am asezat pe scaunul de la birou si am asteptat parerea de rau, senzatia de sfasiere, de sufocare, pe care o incercam de cate ori ma certam cu parintii mei. Numai ca n-a venit. Eram extrem de linistita, ca si cum nu se intamplase nimic. Nu credeam ca am sa ajung vreodata sa-i spun ei asemenea lucruri, ca am sa indraznesc s-o confrunt cu lucrurile astea. Cand vorbeam la telefon cu ea, parca nu eram eu, era o alta persoana cea care le spunea si eu asistam undeva, de departe, fara nici o putere sa intervin in ceea ce se intampla. Dar totusi ceva s-a intamplat: mi-a disparut teama. Teama care nu ma lasa sa-mi traiesc viata, teama ca o sa fiu judecata si respinsa de ea, de toti cei din jurul meu... Am inteles ca ma am pe mine, ca am fost in stare sa ma apar, in sfarsit, impotriva celor care m-au abuzat timp de 38 de ani, ca n-am sa mai fiu singura niciodata!

Imi cer scuze pentru raspunsul meu extrem de lung la intrebarea ta. Dar am vrut sa intelegi ca lucrurile nu s-au intamplat dintr-o data. A fost un proces care a durat doi ani de zile si care inca nu s-a terminat. Iar telefonul ala a fost doar ultimul act din piesa in care am jucat, cu mama, rolurile principale.

ary_v spune:

pai cred ca ai dreptate, la asta nu m-am gandit...

ary_v spune:

In legatura cu ura fata de printi, eu nu ii urasc, mi-e mila de ei.

I-am urat destul in adolescenta cand eram neputiincioasa si dependenta financiar de ei. Eu mi-am consumat atunci toata ura fata de ei.
Pe de alta parte stiu ca si ei au fost victimele parintilor lor si ce au facut au facut inconstient, chiar cred ca mi-au vrut binele. Ca in realitate mi-au furat dreptul la viata asta e deja alta treaba. Sincer cred ca nu am cum sa le explic lor acest lucru si nu cred ca voi avea cu ei vreo discutie in acest sens.
Cred ca in acest moment cel mai important lucru e sa reinvat sa traiesc, sa reinvat sentimente si mijloace autentice. Nu vreau sa ma consum in ura fata de ai mei si in dorinta de razbunare. Vreau sa imi canalizez energia pentru a-mi recastiga viata.

ralu_t spune:

cata vreme nu esti "la adapost" si nu se relaxeaza sistemul tau de aparare esti prea ocupat sa te aperi si sa negi existenta problemelor fiindca de ele depinde supravietuirea psihica. faptul ca duce altcineva caruta pentru tine nu inseamna decat schimbarea unei dependente (de mama, de tata, sau de amandoi) cu dependenta de un sot ales in mod fundamental pe baza acestui criteriu-sa inlocuiasca parintii.
maria sunt multe momente: ura, dezgust, furie, sentimentul ca au fost niste impostori, mila, sila, si in final iubire si intelegere, ca la randul lor sunt victime ale altor parinti si ca nu au avut sansa ta de a rupe lantul. cred ca abia cand intelegem umanitatea lor, dupa ce problemele s-au consumat in cadrul terapiei si nu mai exista nuclee destabilizatoare, ii putem vedea pe parinti in fata dramei lor personale, intelege in alegerile si limitarile lor, si iubi in masura in care au facut cat s-au priceput ei mai bine sa ne fie alaturi-sunt insa si parinti care nu merita sa fie iubiti.
mama ta clori realmente nici nu te poate intelege nici vedea cat este de "monstruoasa" fiindca ar insemna sa accepte moartea ei sufleteasca, niste vinovatii intolerabile ori supravietuirea psihica proprie si personala e prioritara. la fel si in cazul tau maria, tatal tau ar avea nevoie sa parcurga un drum lung pana sa-si poata asuma ceea ce tu reclami. un drum pe care e putin probabil sa calce vreodata. insa vestea buna e ca nu vei mai simti nevoie unei reparatii concrete, va fi suficienta cea simbolica din terapie. relatiile se pot mentine la modul" ficare cat poate si atat vreme cat nu ne lezam reciproc" sau"deloc", depinde de voi.

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra

mariamunteanu spune:

Clori . Nici n-am cuvinte sa te consolez, mi se pare totul atat de absurd, de ireal de absurd. Desi stiu ca e perfect adevarat, nu-mi pot explica decat ca acesti oameni sunt bolnavi. Ai avut mult de suferit. Eu cel putin am plecat de acasa la facultate si m-am mai departat de el, m-am obisnuit sa traiesc fara el, n-a mai putut sa ma invadeze decat rareori.

Eu de tatal meu ma feresc de ani de zile, m-am indepartat aproape complet de el, doar la tel mai comunicam. Nici n-a incercat vreo apropiere. Doar reprosuri, critici, amenintari, rareori e calm. M-a jignit crunt in repetate randuri, mi-a adresat invective ingrozitoare. Ar fi multe de spus, dar nu vreau sa ma intind. Pur si simplu nu-l mai suport, ma apuca palpitatiile cand da semne ca incepe.

Ralu .

Ma tem, in fata constiintei mele, sa nu fiu ingrata. Parintii imbatranesc, sunt tot mai bolnavi (desi asta nu-i impiedica sa fie rautaciosi), au nevoie din ce in ce mai mult de ajutor pe care eu nu pot sa-l dau, fiind la distanta. As vrea sa-l pot ajuta pe tata cand va avea nevoie, dar nu stiu cum o voi putea face. Am doi copii mici pe care trebuie sa-i cresc, am un sot f. bun, muncim mult, rareori ajungem sa ne tragem sufletul. Daca tata ar fi fost intelept, ar fi putut sa mai stea pe la noi, dar nu da semne ca ar vrea.

N-a venit sa ne vada decat de 3 ori in 4 ani - o data a venit sa se trateze, o data - pt. botez si inca o data dupa mari insistente din partea mea (nu stia cum sa plece mai repede, a stat 5 zile).

Acum are iar probleme de sanatate si cred ca iar ar vrea sa vina la Viena sa se trateze, face aluzii. Nu stiu ce sa spun, nu m-am oferit cu nimic inca. L-am ajutat pt. cancer, dar si asa a fost tot timpul nemultumit desi s-a vindecat. Nu mai am putere si nici chef sa-i tolerez rautatile.

Maria

mariamunteanu spune:

Ralu, tatal meu nu va parcurge niciodata acel drum pt. ca nu vrea, e prea ocupat cu rolul de victima (dupa ce cel de calau nu i se mai potriveste pt. ca nu-i mai merge). E prea ocupat sa se planga, sa-mi arunce reprosuri. Nu mai vreau de la el decat sa nu-si mai reverse furiile asupra mea.

Cat despre mine, incerc ca macar sa am o relatie cu mama de care am fost nevoita sa ma despart de la 5 ani (ghici din cauza cui ?) si pe care n-am avut voie nici macar s-o mai vad. Am mult de "vindecat" prin terapie, deja remarc schimbari care ma bucura foarte mult. Scopul meu acum este sa-mi vindec ranile si sa pot duce o viata armonioasa cu familia mea. Cine nu vrea sa aiba relatii armonioase cu mine, nu are decat sa stea singur si sa-si planga de mila.

Maria

ralu_t spune:

maria tatal tau joaca un joc pervers de o mare agresivitate, pe care ai norocul sa-l fi descoperit si sa nu-l lasi sa continue-victima care e de fapt calau. nu trebuie sa accepti sa te umilesti sau sa-i fi pe plac doar fiindca altfel nu se poate,fiindca el face regulile, sa iti distrugi tu linistea si caldura propriei familii doar pentru a te simti bine vis-a-vis de datoria morala pe care o ai in fata lui. nu se pune problema ca nu vrei sa-l ajuti, insa nu o poti face cu pretul propriului tau confort.e mult mai cinstit sa-ti vezi de drumul tau, exista multe feluri de a ajuta pe cineva batran si bonlav, iar pentru el poti angaja pe cineva sa-l ingrijeasca. el trebuie sa inteleaga- si numai tu poti fi cea care sa-i transmita mesajul transant si fara loc de interpretari- ca un altfel de ajutor din partea ta- de natura psihica, cuvinte calde si intelegere nu va primi decat in masura in care va accepta ca si el trebuie sa se poarte la fel. s-ar putea ca in perspectiva singuratatii absolute, sa aiba o oarecare schimbare de atitudine. daca pe tine te apuca palpitatiile la telefon, la mii de km distanta, imagineaza-ti ce ar insemna sa fie langa tine zi de zi. eu nu l-as aduce cu mine in casa niciodata in conditiile astea. de ce sa-ti supui copiii si sotul unui posibil calvar, chiar daca ar fi doar asupra ta, oricum s-ar manifesta si asupra lor, pentru a ajuta un om care nu stie sa fie tata? conform zicalei: pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti, aplicabila in cazul vostru, eu as cauta alternative care sa nu ma distruga pe mine. cred ca deja ai platiti un pret foarte mare pana ai plecat de acasa, nu ii mai datorezi nimic la capitolul santaj. iti datorezi tie si familiei tale sa te rupi de el. nu se pune problema vreunei atitudini ingrate, ca nu ai facut ce ar fi trebuit in conditii omensti, insa punand in balanta lucrurile, ar trebui sa fi prioritara. tu si familia ta. parintii sunt cei responsabili pentru aducerea pe lumea a copiilor, pentru viata pe care o modeleaza in mainlie lor, nu invers. noi putem sa ne aratm recunostinta unei paternitati asumate si duse la capat cu dedicatie, in nici un caz tocmai atunci cand viata alaturi de el inseamna distrugerea ta psihica. el cum si-a respectat datoria morala fata de tine? cu injuraturi si cuvinte grele, cu ani de teroare psihica? in fata acestui adevar nu ai nici o datorie. il ajuti in masura in care te lasa, cu atitudine pe care o are, sa-l ajuti. financiar o poti face si fara sa-l ai in preajma. asta ar fi sfatul meu sincer

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra

ralu_t spune:

e tot calau din nefericire, doar ca s-a mascat in victima. ca sa fie victima ar insemna sa-l lezezi tu, de la tine putere, ceea ce nu e cazul. el e lupul in blana de oaie

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra

mariamunteanu spune:

Ralu, fantastic ce le "vezi". Vreau si eu sa gandesc si eu asa clar ca tine !

Deocamdata are din ce trai, a mai ramas un apart. de la bunici pe care l-a vandut, va mai mosteni si sotia lui un apt. in Buc. Nu mi-a cerut niciodata ajutorul, doar face aluzii despre cum isi ajuta altii parintii. I-a placut mereu sa traiasca pe picior mare si a cam ajuns la fundul sacului. Cred ca ma repet, dupa ce am nascut (gemeni, o sarcina dificila), el a plecat la mare in Turcia in loc sa vina sa ne vada. Ii spunea mamei mele care a stat la noi vreo 2 luni "nu mai sta sa-i ajuti, lasa-i sa se descurce ca au bani (ne ajungeau banii la limita pt chirie, mancare si traiul zilnic), sa puna femeie daca vor ajutor". Nu i-a pasat absolut deloc de mine. La intoarcere a comentat fata de rude atat despre mine: ca nu i-am servit cu nimic, nici macar cu o cafea.

Uite ca urmez terapie de un an si tot ma enervez cand imi amintesc, desi dupa cum spuneai e la mii de km distanta.

Maria

ralu_t spune:

le "vad" asa usor fiindca sunt detasata emotional de povestea de fata in primul rand, si abia in al doilea rand fiindca am in spate ani multi de psihanaliza si lecturi, basca o scoala in curs pe aceleasi teme.
e firesc sa te enervezi, trebuie sa si accepti ura si agresivitatea care decurg din amintirea anilor de nedreptati pe care i-ai indurat. nu e vina ta toata aceasta ura si furie, e consecinta fireasca si normala a ceea ce ai trait. cata vreme nu vei mai accepta alte abuzuri iar nedreptatile trecute se vor consuma in terapie, nu vei mai fi prizoniera lor si te vei putea detasa incet incet. in primul rand insa trebui sa tragi linie si sa nu mai aduni la vasta coletie de frustrari si tratamente abuzive, si altele.
ca sa te detasezi un pic, gadeste-te ca sotul sau un prieten, ar fi la fel de abuziv ca tatal tau. l-ai mai accepta, ai mai avea datorii morale? eu nu sunt de parere ca trebuie sa ne ducem crucea. ne-o ducem din ignoranta, dar daca tot ai acces la ceva mai bun, bucura-te de avantajele vietii pe care o duci, de avantajele terapiei. va disparea incet incet si vinovatia pe care o resimti, care probabil ti-a fost inoculata odata cu aerul pe care-l respirai, datoria asta morala pe care o resimit acum. cand e vorba de mecanisme de functionare foarte veci, structurante si la baza modelului nostru de gandire,dureaza mai mult ca schimbarile sa se produca, fiindca restructurarea se face "in adancime". e ca atunci cand ai modifica o cladire, dar problema se afla la fundatii, sunt multe etaje de parcurs inapoi pana acolo, multe straturi.cand asa numitul supra eu, sau instanta morala insuflata de parinti intr-o prima faza, de societate intr-o faza ulterioara, se va imblanzi, va permite eului tau sa nu mai fie amenintat cu destructurarea. si atunci vor ramane doar gusturi amare, lectii invatate despre "nu asa se cresc copiii" si sanse pentru o alta viata, mult mai armonioasa si fara conflicte destabilizatoare care sa vina din interior. trebuie sa fim de partea noastra, inainte de a fi de ajutor cuiva. gandeste-te ca esti mult mai datoare moral copiilor tai, care nu au cerut sa se nasca, tu i-ai dorit, sa le fi o mama in adevaratul sens al cuvantului,eliberata de dramele propriului trecut, decat ii vei fi in veci "tatalui" tau, acest barbat care a contribuit la venirea ta pe lume, te-a imbracat si te-a hranit, dar care se afla la ani lumina de ce ar trebui sa insemne un parinte, care inseamna mult mai mult decat biologie si ingrijirea corpului. si inainte de toate si de toti, copii, soti , parinti, iti esti datoare tie cu putina fericire si armonie, nu crezi? tu esti singura in masura sa vezi ce inseamna bine pentru tine si sa cerni din asa-zisele dat-uri, sau cruci care ne sunt alocate, din nastere, care merita sa fie duse si care ar fi bine sa fie aruncate de pe umerii nostrii, fiindca nu ne apartin si nu ne definesc

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra