Vreau sa scap de FRICA !!!!!

MissParker spune:

Ralu, f. interesant totul, suna foarte bine, e clar ca suntem pe aceeasi lungime de unda si ca amandoua am avut terapeuti competenti si empatici



1. Louis Pasteur a fost un impostor. Teoria vaccinarii este produsul acestei imposturi, care a fost perfectionata in timp pentru obtinerea unor profituri tot mai mari.
2. Teoria falsa a "imunitatii turmei" este folosita pentru a ne santaja sa ne integram toti in turma fara sa cracnim.
3. www.thinktwice.com/" target="_blank">Vaccinarea si www.vogelgrippe-aufklaerung.de/t537f4-Superantibiotikum-gegen-Superbakterien.html" target="_blank">antibioticele sunt armele cu care cartelul farmaceutic ne "ajuta" de secole sa devenim tot mai bolnavi si tot mai dependenti. Realitatea ne-o dovedeste zi de zi.

Vaccinurile in Romania NU sunt obligatorii prin lege (vezi Legea nr. 649 din 20 noiembrie 2001 pentru aprobarea ordonantei guvernului nr. 53/2000). Informati-va cat mai bine, din toate punctele de vedere, si luati decizii in cunostinta deplina de cauza.

pepene spune:

Revin....adesea se spune ca radacinile anxietatii si altor probleme emotionale trebuie cautate in copilarie.

In cazul meu insa, am avut o copilarie foarte fericita cu parinti ce m-au iubit si ma iubesc neconditionat.

Este posibil ca o relatie ulterioara celei cu parintii si aiba un impact asemanator ca magnitudine asupra mea, sa imi remodeleze oarecum modalitatile de "attachment" si de relationare cu lumea?

xilofon spune:

Ralu t,
Din pacate nu e vreun "act manqué", chiar mi-am deschis o adresa la hotmail, dar nu reusesc s-o activez...am incercat sa-ti dau unn mesaj privat, dar nu te-am vazut pe lista contactelor. Devine cam kafkaiana toata treaba, pt ca n-as vrea sa-mi apara mailul meu privat de care ma folosesc in mod curent pe forum.
Poate totusi reusim pe privat...

O seara buna,

xilofon

ralu_t spune:

xilofon, in cazul asta scuzele mele. ma gandesc acum cine o fi primit mailul meu de pe yahoomai scrie 6 mesaje, unul dupa altul, pot contine acelasi lucru, 2 cuvinte acolo, cat sa scapi de moderare si sa poti activa PM-ul. si-ti scriu acolo
pepene putin probabil. copilarie in sine e etapa cea mai grea chiar daca sa spune ca e cea mai frumoasa, e marcata insa de dependenta si frustrari, d-aia viseaza toti copiii sa creasca mari. parintii "perfecti" pot fi in fapt mai periculosi decat niste parinti "normali", si cu bune si cu rele, fiindca altfel ii stabilesc niste standarde foarte greu de atins copilului in formare care-i are drept model. o trauma daca s-ar fi petrecut acum, dupa ce s-a incheiat procesul tau de maturizare, ar fi putut sa genereze un soc post traumatic printr-un accident care tine de hazard. alfel, relatia pe care banuiesc c-o invinovatesti este inainte de orice alegerea ta, ceva din tine are nevoie de relatia respectiva, daca iti provoaca neplaceri e bine sa aflii ce te tine acolo si de ce nu te poti desprinde. iar asta nu poate fi propriul efect al relatiei, ci ceva din trecut care incearca sa se rezolve(dar probabil doar repeta o situatie) in prezent. oricum, eu pot specula mult si fara sens. nici nu stiu daca e asa de important care a fost evenimentul cu pricina,si nici nu cred ca vei putea afla in afara terapiei, in copilarie sau acum, nu schimba cu nimic lucrurile, iar daca tu nu reusesti sa te reglezi singura, tot ajutorul unui specialist e de dorit. si cu cat vei ajunge mai repede, cu atat vei scurta suferinta. ia-o ca un sfat, nu ca pe o presiune

ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra

ary_v spune:

F interesant topic, pacat ca nu mai scrie nimeni nimic.

Ralu dar de ce nu poti sa scrii aici numele terapeutului? Cred ca multe persoane ar fi interesate.

Tot ce ai scris tu e in conformitate cu ce gandesc eu in ultima vreme. E f ciudat cum dintr-o data totul se schimba si ceea ce avea sens pt tine pana acum dintr-o data nu mai are.. Afli ca de fapt firul vietii tale l-ai hotarat cand inca nici nu stiai sa iti legi sireturile la pantofi. Pentru mine a fost o mare revelatie dar una care m-a debusolat in asa fel incat nici nu mai stiu cine sunt si incotro sa o iau.
Si pentru mine mai e un mare mister si faptul ca majoritatea dintre noi incepem sa realizam ca avem probleme dupa ce ne casatorim cu un barbat bun care "duce caruta pentru amandoi"..oare de ce se intampla acest lucru?

Geanina nu stiu daca tu mai intri..daca da, as vrea sa te intreb daca ai fost pana la urma la terapie si la cine?

Clori spune:

In cazul unui copil abuzat, acesta isi formeaza, pe parcursul vietii, sisteme de aparare in fata a ceea ce i se intampla, pentru a putea trai si face fata la acea viata anormala pe care o duce. Si cred ca atunci cand intri intr-o casatorie in care esti iubit, inteles, acceptat, ajutat, aceste sisteme practic nu-si mai gasesc rostul. Renuntarea la ele duce la descoperirea adevaratelor probleme, care stau in spatele acestor reactii de aparare. Cred ca asta e raspunsul...

Si mie imi place subiectul si-mi pare rau ca nu mai scrie nimeni. Sunt convinsa ca ar mai fi multe lucruri interesante de spus...

mariamunteanu spune:

Mai scrie-ti voi, fetele care v-ati gasit linistea in urma terapiei. Este foarte interesant ce s-a scris pe acest topic.

E normal ca, dupa ce incepi sa realizezi ce nu a fost in regula in copilarie, sa-ti detesti parintele abuzator ? Aceasta "ura" trece pana la urma ? Ai nevoie sa-l ierti ca sa poti merge mai departe sau doar inveti sa traiesti cu ura ?

Ajuta sa poti sa-ti infrunti abuzatorul la un moment dat, cand ai puterea s-o faci, in sensul de pesrepe infruntarea ca pe o reparatie sau nu foloseste la nimic ?

Maria

mariamunteanu spune:

Scuze, iar m-am grabit.

Am vrut sa scriu "Ajuta sa poti sa-ti infrunti abuzatorul la un moment dat, cand ai puterea s-o faci, in sensul de percepe infruntarea ca pe o reparatie sau nu foloseste la nimic ?"

Va multumesc,
Maria

Clori spune:

Maria, da, ajuta! Eu nu m-am simtit eliberata cu adevarat de dependenta emotionala bolnava pe care o aveam fata de mama mea decat atunci cand am reusit sa-i spun personal ceea ce cred eu ca s-a intamplat si cum as vrea sa fie relatia noastra. Din pacate, s-a suparat si n-am mai auzit de atunci de ea. De inteles, a inteles perfect despre ce vorbesc, de recunoscut – n-a recunoscut ceea ce a facut, fata de mine, a preferat sa dea vina pe mine, ca de obicei... Dupa care mi-a inchis telefonul. Eu n-am mai sunat, ea n-a mai sunat... Si tot asa... Imi dau seama ca, la varsta pe care o are, nu se va mai schimba si va continua sa gandeasca asa cum a facut-o pana acum: ca e o mama buna, ca eu sunt rea si nesimtita, ca vreau sa-mi vad de viata mea in loc sa stau la dispozitia ei, ca-i datorez asta pentru ca s-a sacrificat si m-a crescut in loc sa-mi faca vant pe garla (cuvintele ii apartin), ca o acuz pe ea degeaba pentru tot ceea ce nu merge in viata mea...

Si nu, n-o urasc. Au fost momente cand am urat-o pentru ceea ce mi-a facut. Pentru viata de cosmar pe care o duc din cauza ei (atacuri de panica, fobie sociala), pentru tot ceea ce mi-a furat (m-au santajat sa fac studiile pe care le-au ales ei, desi n-am nici in clin nici in maneca cu facultatea pe care am facut-o si mi-ar fi placut sa fac altceva), pentru ca nu m-a pregatit pentru viata, pentru ca am trait in casa lor ca intr-o inchisoare timp de 27 de ani iar atunci cand am iesit din ea si a trebuit sa fac fata la lumea reala nu m-am putut adapta iar ei au dat vina pe mine, pentru ca n-a fost de acord cu barbatul pe care l-am ales si n-a venit la nunta si atunci n-a venit nimeni din rudele mele (decat vreo 2-3, care si-au dat seama ca mama bate campii si si-au asumat sa se certe cu ea din cauza asta), pentru faptul ca ani de zile am fost la spovada si nu m-am simtit iertata, pentru ca-L vedeam pe Dumnezeu asa cum erau parintii mei, care sunt incapabili sa ierte si nu mi-au iertat niciodata nimic... Pentru ca nu m-au iubit neconditionat, nu m-au acceptat cum eram, nu m-au respectat, nu m-au invatat sa ma iubesc pe mine, sa am grija de mine, nu m-au invatat ca merit toate lucrurile astea... Si pentru multe altele dar mi-ar lua prea mult timp ca sa le mai scriu pe toate.

Dar ura a trecut, pana la urma. Si faptul ca am inceput sa ma vindec a contribuit la treaba asta. Insa nu am s-o mai vad niciodata la fel. Pentru ca nu mai sper orbeste si nu mai dau si sufletul din mine ca sa ma iubeasca, sa ma accepte. Am inteles ca, daca nu mi-a daruit aceste lucruri pana acum, nu le voi mai primi de la ea niciodata. Dar trebuie sa ma respecte. Sa respecte ceea ce sunt eu acum, sa-mi respecte deciziile pe care le iau referitoare la viata mea. Daca nu ma respecta nu vom mai putea avea o relatie niciodata. In nici un caz genul de relatie sef – subaltern pe care l-am avut cu ea, in nici un caz genul de relatie bazata pe santaj emotional, de pana acum. Imi pare rau pentru ei, pentru amandoi. Ma gandesc la ei si ii vad cu ochii mintii, sunt batrani de acum, tata e bolnav... Stau singuri in casa lor mare, fara sa-si vorbeasca sau, mai rau, certandu-se unul cu altul, in loc sa-si ofere, macar acum, unul altuia, sprijinul de care au amandoi nevoie... Nu cred ca este vina lor. Cred ca ceea ce au trait si ei, la randul lor, i-a facut sa fie asa. Si nu si-au dat seama ca pot sa traiasca si altfel. Au preferat sa-si faca lumea lor si sa traiasca acolo, departe de lumea reala, obligandu-ne pe mine si pe sora mea sa facem parte din ea...

N-am ajuns la capat. Mai am foarte mult de lucrat la mine. Pot sa spun doar atat: abia dupa ce am vorbit cu ea si i-am spus lucrurile acelea m-am simtit libera cu adevarat, am inteles ca am inchis o usa si ca tot ceea ce am trait cu ei si tot ceea ce mi-au facut reprezinta trecutul meu, care n-o sa se mai intoarca niciodata. Si ma simt in siguranta...

mariamunteanu spune:

Clori, iti multumesc pt. raspunsuri. Oribil, dizgratios ce fac unii oameni care se considera parinti buni. Gasesc multe asemanari cu relatia pe care o am cu tatal meu. Eu nu reusesc sa-i spun ce am pe suflet pt. ca ii sare imediat mustarul si incepe sa strige, nu vb decat el, face pe victima si ma acuza. Apoi imi inchide telefonul si nu mai vb cu mine decat cand il sun tot eu, poate sa dureze si luni de zile. El se afla in tara si nu discutam decat la telefon. Recunosc ca pana acum n-am avut puterea sa ma fac ascultata de el, pur si simplu numai ideea ca vom intra in conflict imi creeaza o stare de disconfort teribila. Cand eram copil ma paraliza frica de iesirile lui si uite ca inca n-am reusit sa scap de asta, desi imi este mai bine si am o familie foarte reusita.

Mama ta te-a ascultat cand i-ai spus ce aveai de spus ? I-ai vorbit la telefon, din cate am inteles.

Maria