File de istorie ... culinara
Raspunsuri - Pagina 9
akella spune:
Prilej insotirii duhliilor bucuresteni, bodega insemna mai mult decat bucatarie aleasa si vin zuliar, mai cu seama cand intre obisnuitii casei se numara Ranetti, mare iubitor de bucate alese si prieten cu Nita Berechet, tot asa croit si acela: cand ingalbeneau bostanii si cadeau singure prunele batute de intaia bruma, cei doi isi urmau diata lor catre carciumioarele bogate-n fripturi de maruntaie, fumegand iute sub cerul limpede, innebunind cainii cu mirosurile, iar Ranetti zicea spre iertarea pacatelor despre aceasta cumpana a omului:
"Pardon! ca pe fata imi dau iar arama,
Dar toamna transforma al meu naturel;
Cand frunza paleste si iese pastrama,
Cu mamaliguta si cu tulburel."
Dar damblaua marturisita intr-o brosura cu poezele "De inima albastra" o avea Ranetti pentru fuduliile de porc sau de berbec, taiate-n lung si curatate bine, impanate cu slanina afumata si frecate cu piper negru si cu sare mai-nainte de-a fi asternute gratarului incins. Toata cernita cugetare a ecleziastului se cuprindea in felul acesta de carne - mustind pe fundul de lemn - intreaga neputinta a omului de a le iubi pe toate:
"Bre! Scurt e firul vietii si-a vremii jurubita,
Imi vine-ades, cumetre, sa plang ca un zevzec.
Om mai manca noi oare, stii d-alea de berbec,
Mai fragede ca trupul de juna copilita?"
"Imbatranim, nea Nita! Parca ma vaz, ca maine,
Cu dricu Primariei ducandu-ma la Bellu.
Nu-i de glumit: Destinul e mare porc-de-caine!...
In fata mortii, nene, soldatul, colonelul,
Taranul si ciocoiul nu au deosebire...
Asa scria un ala in Cartea de citire."
Mai rasfatatii, perpeleau deasupra jarului bucati de ficat si de rinichi, sfarcuri de muschiuleti de porc si de vita, implinind cu fuduliile numarul, iar pe toate le scaldau intr-o zeama de usturoi, coriandru, cimbru si untdelemn. Se mancau acestea muind in strachina colac proaspat de grau si band vin aspru. Altii vrestau fuduliile, pe cele de berbec si le-ntancusau cu afumatura si cu usturoi si, caznindu-le la foc, le stropeau darnic cu o saltza facuta dintr-un mujdei caldut cu sare, cu cimbru si cu piparca rosie.
akella spune:
Pana a nu se instraina spre bine de tot bucataria, gateau bucurestenii si ei "mai numai cu seu de vaca, ceea ce necesita incalzitul farfuriilor iarna si se gatea cu seu chiar in casele in care camara gemea de unt topit, care se intrebuinta numai la anumite feluri" - spune Bilciurescu in "Bucuresti si bucuresteni de ieri si de azi" - si cu untdelemn.
Dar schimbandu-se vremurile cele de deasupra oamenilor, au ajuns bietii patimasi intru mancaruri zacute in grasime sa le gaseasca rar prin crasme, chiar daca le doreau mult si asta din deosebite pricini, cum ar fi gresita intrebuintare ce se dadea celor sortite pantecului:
"La Stambul orezul mereu se scumpeste,
Patru lei ocaua si nu se gaseste.
Cucoanele-l strang cu ultimul ban
Marunt sa-l piseze pentru suliman.
O, ce lucru afurisit!
Le trebui si lor gatul rasucit!",
improvizau razbunatorii Pantazi Ghica, ori Orasanu-Nichipercea, la Guichard in gradina, la racoare.
Dar cativa pumni de orez cu bobul lung tot se mai gaseau, nu-i asa? Si-atunci isi dadeau si astia doi in petic, spulberand ca pe nimic vestitul pilaf cu rinichi de berbec pe care daca nu-l aflau la Guichard, atunci n-aveau decat sa-si mute cheful la Marinescu-Purcel, tot langa azi daramata biserica Sf. Ionica, unde clientii "se imbulzeau cu deosebire dupa miezul noptii, sa-i guste delicioasele fripturi si vinuri". Orezul se-alegea si se spala, se toca marunt ceapa alba, ramasa din an, si se inabuseau in unt, potrivindu-se, dupa care se turna in cratita zeama de oase de vaca, batrana, cu maduva si se lasa sa fiarba si sa se umfle, mai punand oleaca de unt, sare si piper negru intreg, si chiar o foaie de dafin, asa, ca sa fie. Rinichii si ei se curatau si se spalau cu nadejde in apa rece, sa le fuga mirosul, apoi se prajeau, taiati in bucati mici, in grasime putina, la foc tare. Se piparau si se sarau si acestia. Asezati pe orez, erau inecati in sos si presarati cu frunze de patrunjel verde.
Vinul trebuia sa fie rosu si usor, de Husi. Si mai trebuiau sa fie si scripcari lefteri - deci harnici - pe-aproape si-un sfert de luna stand s-apuna si cateva vrabii trezite spre dimineata...
akella spune:
De pe la-nceputul lui septembrie targul se aburea, atatat, a toamna lunga si-a vin nou. Era o vreme a poamelor, a dovleacului copt in spuza si-a mustariilor cu gratare care afumau cerul rufos al Bucurestilor cu abur de fleica frecata cu cimbru. Priceputii isi stiau drumurile - pomeneste Bacalbasa - "acum era sezonul". Se adunau mai multi si porneau sa colinde marginile. Soarele mai avea inca putere si te-adormea, de prin curtile gospodarilor mahalagii, duhul magiunului din prune obosite ca niste cearcane de femeie statuta dar tanara inca.
Zice Bacalbasa, cam in sila, ca intr-un an, pe la amiaza s-au incarcat intr-o birja si-au mers mai multi, indemnati de Caragiale, care fara de astea nu putea, "la taiere", in Colentina:
"Ajungem. De la inceput ne loveste mirosul, un miros greoi de sange proaspat si de carne. Mese in toate partile, pe farfurii de lemn halci mari de ficat negru de bivol si frigarui, rinichi si alta carnarie. Totul e primitiv si putin atragator. Caragiale adora aceste spectacole populare si aceste dejunuri rustice".
Erau pranzurile acestea in firea omului. Degeaba se sclifoseau cei invatati cu sosurile aratoase, galbene ca sofranul, de la Capsa. Erau si ale locului. Te chemau salcamii cu frunza rara. Ii era larg targovetului invatat sa manance ca acasa, sa rupa din bucata, fara stapan, fara sa-i pese, ascultand vorbe vechi si ciocnind pentru noroc canile noi cu vin acrisor, spumand rosu. Se pricepea batranul la de-astea, intre ele crescuse de copil, cine nu-ntelegea, pagubea. Era o veselie cu jale in doua, caci cantau scripcarii pentru inima obosita si pentru uitare, tot de-alea cu
"Pana cand nu te iubeam,
Unde ma culcam, dormeam...",
si cadea seara o bruma usoara amintind de sfarsituri.
Mai deapana unul, Karnabatt, despre "acest indragostit de paharul de vin, cum era Rabelais print al rasului", in "Bohema de altadata", ca aflandu-se impreuna cu Caragiale in Ploiestii in care mai traia inca "Conu Leonida", pe numele lui adevarat Leonida Condeescu, nu l-a mai gasit urma pierduta intr-un "cartier intreg numit Harastanaua, alcatuit din carciumioara langa carciumioara, toate concurand in bunatatile culinare si bahice". Aici aflai in strachini de lut carnea berbecului, gatita ca la campie, unde nu-i lipsa de gradini udate din fantana cu cumpana: se scotea pulpa de pe os si se-mpana cu catelandri de usturoi din cel arzoi si cu fasii subtiri de afumatura si se prajea cu putina grasime. Alaturi se calea faina alba si ceapa tocata, tanara, si se stingea cu otet si cu mustar apos si cu zeama de oase de vita. In oala aceasta se arunca pulpa intreaga. N-aveai decat sa-ti tai dupa aceea, mai adaugand foi de dafin si mult piper negru, daca nu cumva cineva nu lasa sa se-nece acolo si sa zaca un ardei iute, rosu, despicat in patru. Ardea ca jarul gura si chemai vinul de Valea Calugareasca cu glas de copil orfan, iar tambalagiul tinea hangul la
"Of, foicica, solz de peste
Vai de cel care iubeste
Ce mananca nu-i ticneste
Nici ce bea nu-i foloseste..."
Caragiale, cred, intelept din nasterea lui, trecut prin destule, asculta, ofta si mai cerea, daca nu cumva schimba locul si vinul, caci:
"Apoi Caragiale cunostea cuiburile si tainele culinare si bachice ale acestui oras de voie buna si veselie cu vin optimist de Valea Mieilor si Valea Calugareasca, lautari cu arcusul sprinten, ori duios, dupa dispozitia clientului. Era birtul lui Ghita Berbecu, vestit prin ciorbele de burta si perisoare, prin tuzlamalele si gratarul lui.
Era Potcoava, mai mult un salon decat o carciuma, unde nu erau ospatati decat distinsi intimi ai casei, a carei specialitate si faima erau patricienii lui unici in toata tara... Caragiale, fin si pasionat degustator, le cunostea pe toate..."
akella spune:
Acum, nu ca erau Bucurestenii din cale-afara de bisericosi - macar ca avea targul atatea hramuri cate zile-s intr-un an - dar mai si ajunau uneori. Iar ca sa nu li se-ntample, vezi doamne, vreo sminteala din pricina borsurilor chioare de fasole verde, pestrita, si-a iahniilor pierite, in ajunul posturilor erau in datina chiolhanurile de ramas bun cu "pescarie conservata in untdelemn sau numai sarata si afumata, purcel de lapte, curcani sau gaste fripte, cu ceapa rumenita la cuptor si servite in tavi mari de arama, pe un asternut bogat de varza acra, taiata subtire ca fideaua si calita in suvite de slanina afumata, la care se adaugau cuvenitele castroane cu muraturi in saramura sau castraveciori si gogosari in otet de vin".
Si, ramasita din timpurile cand placintarii aveau avere, nepoate de sora "placintii pantecoase cu o ghirlanda de gugosele, imparateasa placintelor, - cap d-opera de gastronomie", din Istoria lui Negruzzi, incununau praznicul aluaturile cu carne ori cu branza.
Se framanta dusmanos faina alba de grau, trecuta de doua ori prin sita deasa, cu apa calduta, untdelemn si - zic unii - un strop de otet. Iar dupa ce se lasa sa dospeasca, acoperita cu un stergar putina vreme, se intind foile subtiri ca basica de bou, sa treaca raza soarelui prin ele. Carnea slaba de vitel se inabusa intr-o cratita acoperita, cu unt si cu felii de ceapa, dupa ce se mai prajeste si se toaca amestecata cu verdeturi si cu cateva oua crude si cu mult piper negru rasnit. Altfel, umplutura se face din branza galbena de burduf cu iz iute de oaie (ori cu cas proaspat, sarat) frecata cu oua pana ajunge ca pelteaua si capata culoarea gutuii parguite. Carnea sau branza asa facute se toarna in tava peste cateva foi de aluat unse cu unt si se acopera tot la fel, untul stropindu-se si deasupra.
Placintele "coapte gras si rumen se topeau in gura, laolalta cu vinisorul din care bea vartos la tot randul mesei". Dar se-tampla si sa n-ai si-atunci faceai ca acela care, amirosind copoieste pe la porti straine, isi injura norocul si se socotea in fata donitei pline, la Putul cu zale, zicand:
"Ce mai apa de placinte!
De-as avea branza si unt
De faina ma-mprumut..."
Uneori, in foile crescute si mai groase se-nfasura un mijloc de ciuperci taiate mic si fierte cu unt si piper in mustul lor indoit cu smantana. Si astea erau bune calde, nu fierbinti ca celelalte, tovarasie de nadejde tescovinei sau spumei de drojdie. Placintelele acestea daca nu erau gatite de mana usoara si priceputa, te faceau sa te gandesti, oaspetele drag fiind tu, mestecand cleios, in sila, ca "azi n-oi muri si maine n-oi mai veni".
Daca insa aveai bafta de-o bunica in putere, se schimba socoteala. Si asta, pentru multe pricini - scrie undeva Ionel Teodoreanu, caci "Cucoanele din vremea cortelului erau catifelat moi, gales grase, cu sold imbelsugat rotund, pulpa dospita, carne cu fald, umar de luna plina, san, lenes ochioase si cam sprancenate. Mancau de dimineata pana seara aluaturi indulcite si vanilate (sa le treaca de urat), spunand ca numai gusta. De dulceturi, serbeturi, halvale, rahat fisticsi si fisticli, fructe zaharate si acadele nici nu mai spun, ca las pana si racnesc: Dati-mi si mie, oameni buni!"
fetitie spune:
citatele sunt cumva din cartea lui Radu Anton- Roman?
cred ca ai face un mare bine celorlalte fete daca ne-ai spune sursa lecturilor tale...sa ne bucuram si noi, ca si tine...Ce zici?
PS. : Felicitari pt postarile tale.Sunt intr-adevar minunate!
akella spune:
Nu, citatele nu sunt din cartea lui Radu Anton Roman; in principal l-am citat pe Octavian Stoica.
akella spune:
Peste se manca in Bucurestiul aquarelelor lui Preziosi, fie ca era pescuit iarna in latura Dunarii, la copca si adus peste viscolele inghetate alb ale Baraganului cu carutele, fie proaspat cum nu se mai poate, ud si viu lipaind alunecos pe tarabele pescariilor mirosind a rogoz putred si a fantana parasita.
Caci are carnea acestuia o chemare a impreunarii cu vinul pe care alte bucate nu o au, iar targovetii nu se fereau de sete, ca de vreo napasta - asa cum nu se lepadau de dragoste, stiindu-se prea putin zabavnici la ospatul lumii.
"Aoleu, cu fuse asta?
Lupii mi-au mancat nevasta
Cand suiam amandoi coasta",
se vaicareau minciunos cobzarii balaoachesi, ca sa sfarseasca tot cu norocul meseanului care-i tocmise, vreun oltean iubaret, cu:
"Trecui balta
Luai alta
Mai frumoasa
Mai chipoasa..."
La vinul pietros se insirau dinaintea flamandului mai intai o plachie de crap cu spinarea neagra. Se despica si se curata pestele asta de mate, se clatea cu apa rece si i se dadea cu sare, dupa care, zvantat, se ungea cu untdelemn pe dinafara si pe dinlauntru deopotriva si se asternea pe un deget de ceapa calita, mai mult fiarta decat prajita, ca sa nu-si piarda culoarea ei, ci sa se moaie numai, amestecata acum cu patlagele rosii, taiate felii si presarata cu piper negru, si rasnit si boabe. Se dadea la cuptor daruind fierturii si o litra de vin cand era aproape gata. Daca era crapul mai mare si mai gras la burta, se prajea la inceput, iar in grasimea incinsa pe care-o lasa se punea ceapa tocata si ardei grasi la fel si aproape opariti (in alt vas), si ciuperci marunte trase in ulei si stinse cu zeama de oase, potrivindu-i mancarii aromele cu foaie de dafin, cu boabe de piper, cu usturoi zdrobit si cu floare de cimbru, mai lasandu-l sa fiarba, stropindu-l cu vin balan cand i se-ncheia chinul si-mpodobindu-l cu patrunjel verde, caci vrednic era.
Intr-acest belsug de feluri si pivnite se tinea dreapta cumpana, caci "batranii nostri aveau si vin bun la asa ceva, dar si rost al bauturei: o tuiculita sau o drojdioara la aperitivul icrelor batute cu untdelemn de masline; un pahar-doua de profiriu dupa pana de somn, altele de vin alb dupa plachia sau iahnia de nisetru ori morun, fierte in untdelemn cu boabe de piper si felioare de lamaie, cu cuptorul deschis...". Iar dac-o lungeau pana ispraveau neamurile de peste, atunci chiar ca tineau la tavaleala.
Mai se gaseau si dintre aceia care pofteau - spune Costescu - "un pilaf sau o scordolea de raci, o iahnie ori un pilaf de caracatita".
Si - zic eu - racii ca racii, buni! Dar dihania aia?! De!
akella spune:
Tot in primavara mieilor, intre posturile cele mari, imparatesti, isi mai trageau sufletul Bucurestii, satui de-acuma de-atatea matanii si de-atata spaseala, tinand cu mic, cu mare, cu sfintenie praznicul din martie al Blagovesteniei, cand era oprita carnea, dar solzul nu, de unde si zicala ca "in ziua de Blagoveste, tot romanul manca peste".
Se desfundau atunci prin pravalii butoaiele cu scrumbii sarate de Dunare, albastre ca unda, pline de icre uscate sau de lapti, din care se ticluiau mancaruri felurite, spornice, spre spaima mamaligii calde. Una era cand se curatau de oasele lor scrumbiile si se tineau in apa ca sa le mai treaca saramura, apoi se prajeau in untdelemn incins, cu o bucatica de unt in burta fiecareia; alta cand se boiereau si, dupa ce zaceau in lapte dulce, se puneau desfacute in doua pe taler, insotite de capere, oua tari taiate rotund si felii subtiri de ceapa tinute mai-nainte-n otet slab si scurse...
Prospatura avea alta cautare, mai potcovita, caci slava domnului, de balti nu era necaz aici si erau invatati targovetii cu saramurile arzoaice de parc-ar fi fost din neam de majari galateni. Se stergeau solzii de pe o duzina de bibani sau de carasi si, dupa ce li se da sare, se zvarleau si se frigeau pe un gratar praftorit cu untura, deasupra unui jaratic haiducesc. Se inveleau intr-o apa calduta in care fiersesera faramati ardei iuti, verzi, si se turna in oale vinul zurbagiu de Panciu, socotindu-se, cu dreptate, ca daca "pestele e mort si in apa putrezeste", atunci in bautura betiva n-o sa pateasca el rusinea asta.
Dar, ne mai spune Odobescu - care nici el nu dadea ziua de azi pe cea de ieri - despre platica de Snagov ca despre o fata mare cu ochii de soare: "...o crestezi de-a curmezisul cu cutitul pe amandoua laturile, o presari cu praf de sare, o pui pe un gratar, d-asupra unui jaratic care o rumeneste incetisor, intorcand-o cand pe-o parte cand pe cealalta. Pe cand ea fumega sub dogoarea carbunilor si schimba searbada-i fata alba intr-o culoare neagra-galbuie ca chihlimbarul de Sibiciu, tu nu pierzi timpul, ci storci intr-un vas zeama parfumata a mai multor lamai gustoase, o amesteci intr-o unda de untdelemn", iar "ca sa-nviezi si sa asmuti cea smeada si diafana salce, raspandesti d-asupra-i un oaches nor de piper. Si apoi, toate acestea impreuna le bati iute cu lingura pana le prefaci intr-o spuma usoara si palid-aurie". Apoi "asterni platica fumeganda pe un taler; darui pe dansa zeama spumoasa; acoperi cu un alt taler...".
Povestea aceasta a lui Odobescu ma baga-n pacate si-mi aminteste de un cantec jalnic, care se auzea intr-un orasel cu strazi murdare, cu case mici, scazute, lalait a pomana de un calic la capra Podului Pescariei, de unde-ncepeau dughenele negustorilor Tache, Ianke si Kadir:
"...Cum ca: la un popa-a fost un caine si pe caine l-a iubit,
Si-a-nghitit un os de peste si pe urma a murit,
Si pe urma l-a-ngropat, si pe cruce i-a sapat
Cum ca: la un popa..."
Si tot asa, fara ragaz, tremurat ca o plansoare, de dimineata pana seara.
Mai stiu insa o poveste adevarata, de la Panait Istrati, insinguratul de la Braila, pe care, de cat a flamanzit in tineretele lui de hoinar cu blestem (viata trecuta intre hotomani scapatati), nimic pare ca nu-l satura indeajuns, pranzul lui parca-i visat la ocna la Telega:
"In cateva ceaune mari, agatate pe pirostrii injghebate din ce-a dat Dumnezeu, fierbea mamaliga, care raspandea o mireasma placuta de malai, si picaturi de terci fierbinte sareau pana pe picioarele bucatareselor. In alte ceaune fierbea ciorba de stiuca, cu ceapa, patrunjel, marar si rumeneau crapi de cate zece ocale fiecare pe-un protap si presarati cu boia de ardei. Se mai frigeau in acelasi timp si vreo zece rate si gaste salbatice, impanate cu usturoi, cu ceapa si cu slanina afumata".
Ce vorbe mestesugite mai incap oare, afara de cele tot de Panait zise, anume, ca la acest indarjit praznic "pana si lupii urlau de pofta!..."?
akella spune:
Vrednic de lauda s-a aflat pentru bucuresteni oricare peste, mai putin "crapul imblanit" al lui Mateiu, dar mai cu seama cel bisericesc, cega si moaca de somn nu mai grea de o oca, amandoi adusi de vii si dati mortii de-abia-n bucatarie, facuti cu descantec, ca sa se-mplineasca suspinul zdrentarosului poet arab dornic de bunataturi, dupa ajunari destule, intr-o noapte instelata de Ramadan si cu luna plina:
"Te zbati in piept, de drag, si chinuiesti
Oh, inima, cand vezi dormind pe tava
Perechea cea proaspata de pesti,
Culcati acolo-n frageda otava..."
Pentru linistirea de pofte a acestuia o sa curatam de maruntaie somnul, o sa-l spalam cu multa apa rece, in care am picurat o lacrima de otet si-l lasam de-o parte, in vreme ce fierbem zarzavatul - adica ceapa dulce intreaga, morcovul, radacina de patrunjel, cartoafe de Plesa, rozalii (daca se poate trufandale mici cat maslinele de soi). Adaugandu-l cand clocoteste il vom lasa acolo ca sa se cunune ale apei si ale pamantului si sa musteasca pana nu le mai trebuie. Atunci strecuram zeama si scoatem pestele alb pe asternut de zarzavat, inecandu-l in sos de oua fierte tari si frecate, albusul cu marar, cu patrunjel si cu tarhon - frunze verzi -, iar galbenusul cu untdelemn si cu o lamaie stoarsa. Si-avem astfel rasolul gata, alinare sufletului care o fi el daruit, dar tot de trup se tine.
Si fiindca unul, somnul, nu-nseamna doi, sa luam si o cega, s-o taiem doar potrivit de groasa, dupa ce-am curatat-o, fireste, sa-i dam sare marunta si-o s-o frigem pe gratarul incins deasupra carbunilor de lemn, grijulii sa-l ungem bine cu untdelemn, ca sa nu se prinda carnea pestelui, si desfacand bucatile fierbinti, dulci si grase, cu degetele, o sa le potolim aburul cu o zeama de limonie, ori cu hrean ras in otet de prune subtiat, ori, mai taraneste si mai sanatos, cu mujdei de usturoi terciuit, ca sa nu se mai cunoasca ce-a fost, ramaind doar atatarea.
Iar daca cega si moaca de somn nu i-au fost de-ajuns acelui lihnit, n-are decat sa zica mai departe, dar degeaba, beat de vin si de mirosuri:
"Cat despre tine, fragede chebap,
Alah cem mare bine-te-cuvinte!
De daurita-ti carne la protap
Mi-s poftele de-a pururea flamande!
Nici un prilej pe lume n-am sa scap
Cu tine orisicand sa-mi fac de cap!",
prea de tot dovedindu-se robit mancarii si in primejdie sa crape de nesatiu, ca un caine flamand, calauza de pelerin orb, cersetor din poarta-n poarta, uitat peste noapte intr-o macelerie.
Ma jur, ca apa spurca!
akella spune:
Un alt vantura-lume francez, Louis Dupre, pictor, "elev al lui David", calator si pe la noi prin Bucuresti, adunat si el pe langa alaiul pestrit al lui Mihai Voda Sutzu, ne-a lasat o litografie colorata infatisandu-l pe domnitorul acesta, tolanit lenes pe un divan rosu, inflorat, purtand islic de samur, cu fundul verde, cu caftan de postav albastru captusit si cu hanger la brau, odihnindu-si papucii pe o blana de ghepard intinsa pe podelele chioscului si, o alta - tot asa - cu chipul fiicei sale, princesse greque Elena, imbracata in rochie liliachie smaltata, incinsa cu sal peste coapse.
Privindu-le vopseaua palida, am priceput inca o data cat de aproape am fost candva de acele tainice izvoare de neamuri, de tihna si de intelepciuni, dar si de bucatarii ale fabulosului Orient din care ne-au venit mai multe - nu numai Halimaua, pilaful si lenea. Am deschis cartea si-am citit, de parca mi-as fi purtat chiar eu pasii prin praful rosu si sub soarele Bagdadului, uallah!
Scria asa despre ele, "printre altele multe, tavile alea cu castraveti umpluti si copti la cuptor" si care "in loc de a fi umpluti, ca de obicei, cu orez si cu fistic, erau indopati cu margaritare".
Castravetii ne-au ramas (bine si-asa!), margaritarele mai putin. Asa ca o sa mancam ce-avem: mai intai castravetii se curata si se spala, se taie in bucati mici si nu prea, in patru pe lung si in sase pe grosime si se arunca-ntr-un vas in care fierbe apa, galben untdelemn, foi de dafin, cimbru si frunze verzi de telina, sarandu-se cum se cuvine si asteptand sa se patrunda, ca sa-i putem scoate pe un taler, dedesubt bucatile, iar deasupra turnand zeama aceea scazuta si smantana.
Cand se racesc, n-au pereche ca sa inceapa o masa, pe care mai departe o s-o ducem tot cu ei, dar dand ce se cade aplecarii spre acritura a romanului si nevoii lui de carne, asemenea, si anume: luam niste carne macra de vitel, pe care-o rumenim bine in untura incinsa, mai puind ceapa tocata si putina faina alba de grau, din cea macinata de doua ori, usoara ca pulberea, si-o inabusim sub capac pana se face frageda si se desface numai apasata. Adaugam castravetii de Radauti, murati in saramura, mararul, bulionul si-o lingura de lapte dulce - ca de sare si de bors nu mai este trebuinta, si lasam mancarea sa zaca la foc molcom, pana ne razbeste, nemilostiva, foamea si ni se face de vin alb, rece, inghitit dupa imbucatura fierbinte, bucurie de precupet sarac in birturile din gura pietii Matache Macelaru, cu negustori care nu se zgarcesc si-i pun clientului in blid ca sa se sature si sa nu mai vina si-alta data sa-si lase lor pitacul, ca alis-verisul asta se tine si cu obraz subtire.
Iar "cand povestea ajunse aici, Seherezada vazu zorile mijind si, sfioasa, tacu".