A doua

Doi copii

Dintotdeauna am stiut ca voi avea doi copii. De cand eram mica ma vedeam pe mine adult de mana cu doi prichindei (fetita si baiat credeam atunci). Am crescut si am ramas cu aceeasi imagine in minte. Visam de multe ori noaptea ca am doi copii si eram fericita. Copil unic, am suferit mereu din lipsa unui fratior/surioare si mi-am promis ca voi face doi copii orice ar fi, doi frati care sa se aiba unul pe celalalt.

Cand am ramas gravida cu Ioana am fost in culmea extazului. Si imi faceam deja planuri pentru bebe 2. Octavian ma certa „Nici pe asta nu l-ai nascut si te gandesti la urmatorul?”. Nu-l bagam in seama si visam in continuare. La fiecare sperietura ma gandeam ca la a doua sarcina nu voi mai fi asa panicoasa; la fiecare kg adaugat ma gandeam ca a doua oara voi lua mult mai putin in greutate; la fiecare lucru pe care il consideram ca fiind „gresit” ma gandeam ca voi invata din experienta si la al doilea bebe nu voi repeta.

Si apoi s-a nascut Ioana. Si viata mea a fost complet ravasita. Din toate punctele de vedere (al prioritatilor, al relatiilor cu cei din jur, al programului, etc), dar mai ales sentimental. Pentru ca nu credeam ca pot iubi atat, ca pot simti ceea ce simteam. Ioana a fost dragostea mea cea mare, la prima vedere, o dragoste inegalabila.

Cand a trecut anul de interdictie de sarcina datorita cezarienei am inceput sa ma gadesc la bebe 2. Dar parca nu mai aveam siguranta aceea dintotdeauna ca vreau un al doilea copil. Nu numai pentru ca ma gandeam cate alte schimbari ar implica asta, nu numai fiindca imi imaginam cat de greu va fi, nu numai fiindca Ioana nu dormea de loc noptile si eram asa de epuizata incat credeam ca voi muri de oboseala. Ci mai ales pentru ca ma gandeam ca nu voi mai putea iubi o alta fiinta la fel de mult. Si ma mai gandeam ca este nedrept fata de acest al doilea copil sa nu fie iubit la fel, sa fie mereu in umbra primului, sa fie mereu „bebe 2”.

Anii au trecut, Ioana crestea si in acelasi timp crestea, parca mai mult cu fiecare zi, dragostea mea pentru ea.

Din dragoste pentru ea am luat pana la urma decizia de a mai avea un copil. Ca EA sa nu fie singura, ca atunci cand noi, eu si taica-su si bunicii, nu vom mai fi, sa aiba pe cineva atat de apropiat.

Sarcina

Sarcina s-a lasat un pic asteptata. Cam un an am incercat degeaba, dar nu eram ingrijorata, stiam ca o sa vina si bebele.

In Aprilie 2008 am primit cadou de la niste clienti o croaziera in insulele Greciei, de Paste. Am vrut sa mergem cu Ioana dar in ultimul moment ne-am rasgandit si am plecat singuri. A fost o vacanta de vis, una dintre acelea in care totul iti merge ca pe roate. In ziua de Paste am ramas insarcinata. Priveam cu suspiciune gravidutele si mamicile care spuneau ca au simtit din momentul conceperii ca sunt gravide. Dar mi s-a intamplat si mie. Nu stiu cum, dar pur si simplu am fost absolut sigura ca vine bebe si am asteptat fara emotii ziua in care trebuia sa vina menstruatia. Nu a venit. Dupa vreo 5 zile am luat intr-o doara un test de sarcina, desi eram sigura ce e si deja recunosteam simptomele de sarcina. Surpriza insa: doar o liniuta. Am mai luat un test – acelasi rezultat. Imposibil, mi-am spus, cumparandu-l pe al treilea. Pe care a aparut o vaga, foarte vaga a doua liniuta. Imediat mi-am facut programare la Prof. Horhoianu, cel care m-a ajutat sa o aduc pe lume pe Ioana si sarcina s-a confirmat.

Si a fost asa cum ma gandisem in timpul primei. Nu mi-am mai facut griji, am fost foarte, foarte relaxata. Nu m-am ingrasat decat 10 kg, nu m-am umflat, nu mi-au aparut pete, am facut sport si am mers la servici pana in ultimul moment. Cateodata si uitam ca sunt gravida.

Totusi ceva ma macina. Eram sigura ca bebe e OK, dar imi era o groaza teribila de a doua cezariana. La Ioana a fost extraordinar, o cezariana si un copil perfect, m-am refacut repede, nu am avut nicio problema. Dar stiam despre riscul de ruptura uterina. Desi e un risc mic, pe mine ma obseda. Ma obseda atat de rau incat ma trezeam uneroi noaptea cu gandul ca ceva rau se va intampla si nu mai adormeam, imi tot imaginam ca voi muri la nastere si Ioana va ramane fara mama.

Lunile treceau. La ecografia de 12 saptamani nu s-a vazut de loc sexul, la 16 saptamani a stat cu picioarele stranse; de abia la 20 de saptamani mi s-a confirmat ce banuiam si speram: a doua fetita.

I-am ales numele foarte usor. Daca la Ioana am avut conflicte uriase cu Octavian in acest sens si am ales numele cu 2 zile inainte sa nasc, acum m-am prezentat la el cu doua optiuni: Nadia si Tanya. A zis „Nadia” si asta a fost. Al doilea nume, Ana, i l-a ales Ioana.

Data probabila a nasterii (dupa UM si ecografia de 12 saptamani) era 17 ianuarie, de ziua asociatului meu (si nasul nostru de cununie si al Ioanei de botez).

La ecografia de trimestru 2 s-a sesizat o usoara intarziere (varta dupa UM 21 saptamani si 4 zile, varsta ecografica 20 de saptamani si 2 zile). De ce e asa mica? Stati linistita, va recupera, deocamdata nu e ingrijorator. Deocamdata? Dar cand va deveni? Vedem ...

Alta ecografie la 26 saptamani si 4 zile dupa UM – varsta reala 25 saptamani si 4 zile, se mentine intarzierea, dar in continuare, nimic ingrijorator.

Pe 26 octombrie, cand aveam aproape 28 de saptamani s-a intamplat ceva care m-a smuls din seninatatea si veselia care ma caracterizasera pana atunci. Ioana a facut convulsii febrile. Neasteptat si socant. Asemenea spaima nu am mai tras in viata mea (mai ales ca nu mi-am dat seama de la inceput ce are, eu am gasit-o in criza, inconstienta si cu spasme, cu ochii dati peste cap). Am crezut ca moare si ca mor si eu odata cu ea. Din fericire am actionat foarte repede, am chemat salvarea si i-am oprit singura convulsiile. Dar socul a fost urias si ma mir ca nu am pierdut sarcina. Am plecat cu salvarea la spital unde o caram in brate si ma miram de ce toata lumea se oferea sa ma ajute. Uitasem pur si simplu complet ca sunt gravida. Dupa cateva zile cumplite Ioana s-a intors acasa, fara sechele.

O noua ecografie in noiembrie, pe 12, chiar de ziua mamei mele – e bine, a mai crescut, diferenta e de numai 4 zile. Totusi doamna doctor imi recomanda sa revin peste trei saptamani, sa vedem cum e.

Noua ecografie o fac la spital, intr-o joi. Varsta dupa UM 33 saptamani si 5 zile, dupa masuratori 32 saptamani si 1 zi., iar colul e mult scurtat. Nu e bine, imi spune doamna doctor Klein, radiologul care mi-a urmarit toata sarcina ecografic. „E prea mica, mergeti imediat la domnul Profesor si repetam ecografia obligatoriu peste doua saptamanii” Luni aveam programare la doctor. Totusi imi zic sa urc pana la etajul 5 sa vorbesc cu doamna doctor Culcer, pediatra noastra si totodata sefa sectiei de neonatologie de la Spitalul Univeristar. Dansa ma linisteste, imi spune ca nu e mare intarzierea, sa stau cuminte ca sa o tin cat mai mult, va creste. Pe scari cand plec ma intalnesc si cu domnul Profesor. II arat ecografia, nu pare deloc speriat, imi spune ca ne vedem luni.

Pe mine ma macina totusi intrebarea – de ce s-a speriat doctor Klein? De ce mi-a spus sa merg de urgenta la domnul Profesor? Daca fetita are ceva? De ce nu creste?

Luni, 8 decembrie, ma prezint la control. Domnul Profesor imi spune sa nu ma speri, ca este o intarziere de crestere, dar nu foarte mare, trebuie sa monitorizam in permanenta si totul va fi bine. Mai zice ca deja l-a alertat Domna Doctor Klein, s-a dus la el sa ii spuna despre cazul meu. Sa vin vineri la spital. Si imi mai spune sa nu indraznesc sa mai merg la birou. Ma mai duc totusi doua zile sa las totul in ordine.

Vineri, 12 decembrie, sunt la spital dis de dimineata. Primul obiectiv – test de non-stres. E OK. Al doilea - ecografie – e rau, varsta dupa UM 34 saptamani si 6 zile, dupa masuratori 32 saptamani si 4 zile, a crescut retardul, bebelina are numai 2 kg, Colul e de 2 cm. Pana fac eu ecografia, Profesorul pleaca si ma lasa pe mana rezidentului. Acesta nu vrea sa imi spuna mare lucru, vorbeste la telefon cu Profesorul si apoi ma trimite sa fac perfuzii cu dexametazona si injectii cu vitamina K si-mi spune sa revin la spital luni dimineata. Ce mai e si asta? „Pentru maturarea plamanilor, a crescut retardul, trebuie sa fim siguri ca e OK in cazul in care va trebui sa o scoatem”. Sa o scoatem? Nu-mi vine sa cred. Mie sa mi se intample asta? Eu, care am avut sarcina perfecta? Sa o scoata la 34 de saptamani, dezvoltata de 32? Nu, nu se poate, eu nu pot sa nasc prematur. Eu am tinut-o pe Ioana cu risc mare de nastere prematura pana la 40 de saptamani. Plec dupa cateva ore ravasita.

In weekend imi fac bagajul de spital. Citesc pana innebunesc depre prematuri, despre retardul de crestere, despre posibile cauze si consecinte si ma apuca panica.

Luni dimineata, 15 decembrie, speriata de mama focului ma intorc la spital. Din nou test de non stres, din nou OK. La eco se vede aceeasi diferenta de 2 saptamani si 2 zile. E bine totusi ca inca creste imi spune dr. Klein. Imi mai spune ca ar trebui scoasa, ca va vorbi din nou cu domnul Profesor. Si sa vin peste o saptamana, la Polisano, sa facem si Doppler. Profesorul e de acord, ne vedem luni.

Luni, 22 decembrie, la eco se vede aceeasi diferenta, varsta dupa UM 36 saptamani si 2 zile, dupa masuratori 34 saptamani. Merg apoi la control. Doua lucruri il nelinistesc pe doctor – prima este intarzierea de crestere a Nadiei, e clar ca ceva nu e in regula, ea nu se dezvolta cum ar trebui. Ia in consideratie si ca Ioana a fost mare, s-a nascut de 3,700 gr. Nu-mi spune care e al doilea lucru si uit si eu sa intreb fiindca imi spune sa merg la spital sa mai fac o injectie cu dexametazona si una cu vitamina K si sa ma prezint pe 29 pentru cezariana. Dar e mica, are doar 2 kg. Nu, spune, eu zic ca are cam 2.500 dupa cum o simt.

Nasterea

Luni, 29 decembrie 2008 –ma trezesc la 5.00 cu multe ganduri negre. Imi dau seama ca nu e chip sa mai adorm, ma ridic din pat si pana la 7,30 cand plec spre spital ma invart fara sens prin casa, lesinata de sete (nu am voie sa mananc si sa beau nimic). Cand ies pe usa (impreuna cu Octavian si mama) vad crenguta pe care mi-o adusese Ioana cu o zi inainte (de fiecare data cand iese afara imi aduce o floricica sau o crenguta) si incep sa plang si tot plang pana la spital. Ma gandesc ca nu o sa o mai vad pe Ioana, ca voi muri la operatie si imi imaginez cum ea ma asteapta sa vin acasa si eu nu mai vin.

Ajung la spital, ma internez si sunt condusa intr-un salon (pe coridorul de postoperator) cu 2 paturi unde mai era doar o pacienta, care urma sa se externeze in acea zi.

Vine o asistenta draguta care ma duce intr-un alt salon, unde mai sunt cateva mamici in devenire si unde imi ia sange, imi masoara tensiunea (8, asta-i tensiune? intreaba) si ma pune la monitor. Intre timp vine si doctorul meu, pus pe glume. Imi zice ca va veni si “doctorul care o sa te adoarma” sa vorbim.

Sunt dusa inapoi in salon, unde raman pana intru in operatie. Anestezistul vine si el, dar nu ma intreaba prea multe, decat daca sunt alergica la ceva, cum stau cu tensiunea si cu calciul.

Vine si dr. Culcer pe care o chemasem special sa intre in sala de frica sa nu fie cazul de diverse manevre la Nadia. Sta putin cu mine si chiar atunci vine asistenta sa ma ia la sala. Plecam impreuna, eu si doamna doctor, ceea ce ma linisteste, fiindca am mare incredere in ea.

Intrata in sala ma preia o asistenta foarte amabila, care imi monteaza perfuzia, apoi imi zice sa stau pe marginea mesei, in fund, aplecata cu bratele intre picioare. In clipa aia ma fulgera idea anesteziei rahi; intreb “e epidurala?” dar deja am simtit acul in spate, odata cu raspunsul “nu, rahi”. Ma ia o spaima teribila stiind ce am patit de la rahi la apendicita (frisoane ingrozitoare, de nu ma puteau opera, apoi voma in continuu doua nopti si o zi), dar nu mai am ce sa fac. Ma intind pe masa, mi se monteaza sonda (o usoara intepatura, nimic dureros), cineva ma da cu iod, mi se ridica paravanul in fata sa nu vad si aud “blocul operator e gata”. Picioarele mi se incalzesc, aud cum se apropie doctorii, dr. Culcer ma intreaba daca sunt bine si incep sa simt cum se “lucreaza” in interiorul meu. Imediat se intamplat de ce mi-era frica, ma iau niste frisoane teribile, ii spun asistentei care sta la capul meu, imi zice ca e de la anestezie, ii raspund cu ciuda ca stiu, ca tocmai de aia nu vroiam rahie. Atunci imi face ceva in perfuzie sa ma incalzesc si mi se face si o greata teribila. Nu vomit dar icnesc de cateva ori (explicatia: de la medicamentul care se presupunea ca ma face sa nu mai tremur), Prof. Horhoianu ma intreaba ce am, ii spun ca vomit din cauza nenorocitei de anestezii. Ma rog sa se termine o data si imi dau seama ca mai e mult, ca deabia au inceput, nici nu au scos copilul. Ma concentrez pe conversatia intre dr. Culcer si Prof. Horhoianu - este despre familia mea (dr. Culcer a fost colega de clasa la liceu cu mama si sora ei, iar Prof. Horhoianu cu un an mai mic ca ele), povestesc despre cum s-a nascut varu-miu acum 28 de ani, Prof. Horhoianu fiind pe atunci rezidentul mana a 2-a, iar acum varu-miu e el insusi rezident de gineco.

Asistenta de la capul meu imi spune ca o sa simt cum apasa pe burta cand scoate copilul, simt si aud un “oaaaa” tare de tot; mainile dr. se ridica peste paravan sa imi arate un ghemotoc alb cu gura pana la urechi. Imi dau lacrimile. Urmeaza un lung sir de “oa, oa, oa” si vocea dr. Culcer “mama, ce tignal are, e viguroasa tare”. Dupa putin timp vine cu ea la capul meu pentru cateva secunde si mi se pare asa de frumoasaaaaa. Imi zice ca e bine, sa stau linistita si iese.

Tremurand in continuare groaznic o tot intreb pe asistenta cat mai dureaza si ma uit pe geam. Vad macaralele de la Casa Radio in nemiscare – le mai vad si acum in minte, in aceeasi pozitie.

Brusc conversatia doctorilor devine mai agitata, nu inteleg ce spun, vorbesc in termeni medicali, dar imi dau seama ca sunt probleme. Imi este frica rau, intreb ce se intampla si nu mi se raspunde, ma gandesc la Ioana si ma apuca plansul. Spun “Tatal Nostru” in gand si ma rog la Dumnezeu sa ma lase sa ma intorc la fetita mea. Dupa un timp de tacere, Prof. Horhoianu zice “gata, am scapat si de tine”, vine la capul meu, ma mangaie pe frunte si spune “a fost greu, dar a trecut, o sa fie bine” Intreb de ce, imi spune ca uterul se intinsese la maxim, peste vezica si incepuse sa se rupa, probabil am avut si o infectie; inca putin – putin de tot si vechea cezariana ceda complet. Mai tarziu imi voi aminti cum la ultimul control mi-a spus ca sunt 2 lucruri care il ingrijoreaza si vrea sa ma opereze acum, dar a mentionat numai intarzierea de crestere a Nadiei ca sa nu ma sperie, nemaipomenind de al doilea lucru. Apoi zice ca el pleaca, ca nu mai e decat de cusut grasimea si pielea, ultimele straturi.

Mai dureaza o vesnicie, tremur in continuare de mama focului si nu mai imi dau nimic ca sa nu vomit. Intr-un final una dintre doctoritele care ma cos (am avut 4 ginecologi la nastere) zice “gata”, vad cum intra infirmierii cu targa, ma muta pe ea si pornesc catre salon, unde ma asteapta mama si Octavian.

Ma muta in pat; nu imi simt picioarele de loc si tremur in continuare. Mama imi pune pe mine trei paturi si in scurt timp ma incalzesc. In orele ce urmeaza experimentez tot felul de dureri si senzatii. La scurt timp dupa ce ajung in salon incep sa simt durerile de burta; nu am voie sa ridic capul pana ce picioarele nu mi se dezmortesc complet (adica dupa vreo 3-4 ore) ca sa nu raman cu dureri de cap. Tot pana atunci nu am voie sa beau apa. De la calmantul puternic pe care mi l-au facut imi vine rau sa vomit. Noroc cu asistenta care ma invata cum sa inspir-expir, imi deschide geamul si ma uda cu apa pe fata si gat si nu vomit. Branula pentru perfuzie nu a fost montata bine si pana tarziu in noapte cand mi se termina, mi se opreste din ora in ora si asistenta vine sa apese in diferite chipuri pe branula si doare rau de tot. Nu pot sa respir de la pozitia de stat pe spate si e un chin urias sa ma ridic un pic mai sus pe perna (perna mi-au pus-o cand a trecut anestezia complet, pana atunci am stat fara) ca sa pot trage o gura de aer.

Intre timp aflu ca Nadia e bine, nu e la incubator, respira singurica, are 2.500 gr si 46 cm, a avut scor APGAR 9 si s-a nascut la 10,45.

Singurele momente frumoase sunt cand aduc bebelina la san (cam la 3 ore zic eu). E asa mica (niste manute slabute, fara pic de carne, urechile inca neformate, un caput cat un pumnisor) si fragila ca mi-e si frica sa pun mana pe ea. Prima data cand o aduc nu ii vad fata bine, a 2-a oara pun asistenta sa o ridice in sus sa o vad. Mi se pare din nou frumoasa tare si ma gandesc ca nu seamana de loc cu sora-sa. Nu pot sa spun exact ce simt la vederea ei, ma tot gandesc la Ioana ca acum are o sora, ca nu va mai fi singurica, ma intreb ce o sa zica cand o sa o vada. Apoi ii multumesc lui Dumnezeu ca e sanatoasa si ma gandesc ca o sa o iubesc mult si pe ea.

Seara asistenta vrea sa ma apese pe burta sa imi vina lohiile, nu o las, ii zic sa cheme doctorul de garda (again, acelasi cosmar ca la Ioana, oare o fi o procedura standard?). Aceasta vine si a zice ca nu e cazul, sa ma lase in pace. Ce usurare!

Noaptea trece greu de tot, cu dureri infernale, incerc sa ma intorc pe parti dar nu reusesc. Atipesc cate 5 minute, apoi ma trezesc. In salon este un TV care merge non-stop pe Realitatea, fara sonor si fara posibilitatea de a il inchide sau de a schimba canalul. Citesc aceleasi titluri de sute de ori …

La 6 dimineata imi scot sonda. Imi dau seama disperata ca urmeaza ridicatul din pat. Aoleuuu, ce groaznic! Sprijina-te pe coate si calcaie si deplaseaza-te catre marginea patului, da picioarele jos in timp ce infirmiera te ridica de spate, miscarea sa fie ca o balanta. Auuuuu. Am ajuns in fund pe marginea patului, mare victorie, nu am ametit, dar urmeaza partea a doua, ridicatul in picioare. Hm, parca partea 1 a fost mai grea. Plimbare catre WC, ma intorc in pat.

Urmeaza o zi de ridicari dese din pat, cu chinuri mari (primele 2 dati cu ajutor apoi singurica) plimbari fortate pe hol.

Prof. Horhoianu vine sa ma vada si imi spune ca maine plec acasa. Uraaa! Vine si dr. Culcer si zice la fel – maine acasa! Bebelina e bine, eu sunt mamica cu experienta, o pot ingriji acasa. Amandoi imi scriu externarile ca sa le lase pregatite

Pe la 10 imi aduc bebelina in salon. Noroc ca e mama cu mine ca nu o pot ingriji singura – mama a ramas cu mine intr-una, fiind singura in rezerva nu am avut probleme.

Noaptea fac febra. Ma sperii rau, ma gandesc ca am infectie si ma rog sa nu trebuiasca sa ma deschida din nou. Asistenta ma linisteste – e de la lapte, am sanii tari, fac un pic de febra a laptelui. Imi da algocalmin si imi trece. A avut dreptate – in noaptea aia a venit laptele suvoi.

A doua zi ma dau jos un pic mai bine dar tot am dureri mari. Totusi sunt fericita – plec! Vine o noua pacienta in salon, o fata de 21 de ani, i se rupsese apa. Ce noroc pe ea, pe 31 decembrie!

Prin spital bate vantul, nu tu paciente (cu exceptia colegei mele), doctorii si asistentele sunt intr-o atmosfera de sarbatoare.

O asistenta de bebei imi arata cum sa fac toaleta fetei si imi da ultimele instructiuni. Vine si dr. Culcer din nou sa ne vada, totul e bine.

Pe la 1 am in mana cele doua externari si pornesc spre casa.

Plec multumita de doctori, de asistente, de infirmiere, de conditii si dau tuturor si in general sectiei de OG din Municipal nota 10 +.

Drumul e scurt dar il resimt; la fiecare groapa am dureri infernale.

Ajungem. In prag e Ioana cu 2 buchete de flori, topaind fericita. Imi arunca unul in brate si sare la mama care o are pe Nadia “sa o vad, sa o vad, uite i-am luat flori!” Tata imi spune ca a vrut neaparat sa mearga ea sa le aleaga. Zice “e un ghemotoc, ce frumoasa e surioara mea”. Toata ziua sta numai langa ea, nu vrea sa se culce pana la 2 noaptea.

E Revelion. Serbam multe – noul an, 8 ani de cand eu si Octavian suntem impreuna si venirea acasa a fetitei nr. 2.

Si totusi se poate

Sentimentul nasterii celui de-al doliea copil nu a fost acelasi ca la primul. Nu am simtit din prima clipa dragostea aceea nesfarsita si incredibila, nu am avut senzatia aceea ca ea e singura care conteaza, ca pe lume suntem numai noi doua.

Am crescut-o pe Nadia fiind mult mai relaxata decat la Ioana, fara sa ma ingrijorez din orice nimic, fara telefoane la doctori in miez de noapte.

Dar acum, dupa 1 an si 9 luni pot sa spun fara nicio urma de indoiala – le iubesc la fel de mult pe amandoua, da, se poate. Nu va fi „a doua”, nu in inima mea. In sufletul unei mame e loc de la fel de multa dragoste pentru toti copiii ei.

Si multumirile

De fiecare data cand merg la biserica aprind lumanari in plus, pentru cei al caror profesionalism si dedicare ne-au salvat, pe mine si pe fetita mea.

Niciodata nu am sa pot multumi suficient pentru modul in care ne-au tratat, pentru deciziile luate si pentru caldura lor celor doi Doctori care m-au supravegheat: Prof. Dr. Valeriu Horhoianu si dr. Adriana Klein.

Nu in ultimul rand ii multumesc Dr. Culcer care de 6 ani imi ingrijeste fetitele si care, datorita insistentei pentru alaptat m-a ajutat sa o alaptez pe Nadia mult mai mult decat as fi crezut (eu fiind sigura ca nu am lapte, ea insistand ca am).


Raluca, mamica printeselor Ioana - Alexandra (10.10.2004) si Nadia - Ana (29.12.2008)

NOI

Asa a venit pe lume Ioana

claudela spune:

Sa va traiasca cele doua minuni!Ai fost foarte puternica...am citit fara sa clipesc experienta ta!

POVESTEA MIRUNEI

bebelusi spune:

Naty si eu ca si tine toata viata m-am vazut cu doi copii de mana, mi-am dorit foarte mult a doua sarcina, sa speram ca ma voi descurca.

Tu stii ca eu te admir foarte foarte mult, ai trecut prin multe cu fetele, esti o mama model zic eu, sa iti dea Doamne Doamne sanatate si putere, ca sunt singurele lucruri de care aveti nevoie

PATRICIA, mama puiutului Vlad Mihai 05.02.2009 si samburel mic de 28 saptamani



"Cel mai mare dar primit de o femeie in viata este acela ca poate da nastere"

Naty spune:

claudela merci

bebelusi esti o scumpa, ca de obicei. Sa dea Dumnezeu sa vina bebe cu bine, te vei descurca, sunt sigura!

Raluca, mamica printeselor Ioana - Alexandra (10.10.2004) si Nadia - Ana (29.12.2008)

NOI

Asa a venit pe lume Ioana

Si asa Nadia

ada_coman spune:

Felicitari Naty pt fetele tale deosebite. Am stiut de la inceput povestii tale care va fi finalul. Si azi Nadia ta are 1 an si 10 luni . Am citit aceste randuri cu maxime emotii, parca eram acolo cu tine. Sa-ti dea Dzeu sanatate si sa cresti fetele asa cum iti doresti tu si familia ta si sa aveti parte doar de bucurii din partea lor. Va imbratisam cu drag!


P.S. Sa stii ca asteptam de mult si povestea nasterii Nadiei. ;)

Edit: Intotdeauna mi-am dorit doi copii, dar nu am crezut ca o sa-i am asa repede. Sunt extrem de fericita ca s-a intamplat asa si nu regret nici o secunda.
Bebelusi o sa te descurci, ai sa vezi. Nici nu ai sa stii de unde vine puterea de a trece peste toate.

Mamica de Daria-Ioana 15.08.2007 si Karina-Nicole 29.12.2008

Daria
Karina

POZE
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=8352f415656e1fa1594ae5&source=category&category_id=12" target="_blank">FILMUL NOSTRU

andre_ea spune:

Minunata poveste, Raluca. Mi-au dat lacrimile citind-o.
Ai dreptate, este mult loc in inima unei mame.

Sunteti o familie frumoasa.

---

Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009


Delu Prichindelu'
Prichinduta

Speranta si incredere pentru David

yashy spune:

Naty, tocmai am terminat de vazut pozicile de la party. Sa-ti traiasca fetitele, sa fie sanatoase si bucuroase mereu!!
Si eu am stiut mereu ca voi avea 2 copii! Si am stiut ca o sa-i iubesc mereu la fel. Acum... ma gandesc si la al treilea... la o fetita frumoasa ca ale tale.

Va pup pe toti si va doresc numai fericire!!

Naty spune:

ada, andreea, yashy
ada daca ai sti de cand ma chinui sa termin povestea ...

Raluca, mamica printeselor Ioana - Alexandra (10.10.2004) si Nadia - Ana (29.12.2008)

NOI

Asa a venit pe lume Ioana

Si asa Nadia

RAMONELLA spune:

Uauuu,ce poveste frumoasa!!!M-ai facut sa plang si sunt la servici.Noroc ca sunt singura.Foarte emotionanta povestea ta.
Sa-ti traiasaca fetitele si sa fie sanatoase!!!

Ramonel,mami de Bea(08.11.2007) si 7+

---

2 sarcini oprite din evolutie la 5s si 7s-MTHFR C677T heterozigot, PAI1 4G/5G genotip heterozigot
tratament aspenter 1/zi,femibion 1/zi,acifol 1/zi,magneB6 2/zi,utrogestan 400,clexane 0,4

In cartea vietii, un înger a scris despre nasterea copilului meu. Apoi, închizand cartea, a murmurat: "Prea frumos pentru acest pămant!"

bobocel_07 spune:

Si eu tot 2 copii imi doresc de cand ma stiu, de-aia mi-a placut povestea ta.Sa iti traiasca ambele printese si sa iti aduca numai bucurii.


alexia_07



Imi place sa descopar ce nu spun oamenii prin cuvinte

sdcristian spune:

ce frumoasa e povestea nadiei (nu ca mi-ar fi nora )

cand citesc astfel de povesti imi aduc aminte tot de cand s-a nascut carol, mai ales acuma cum ei sunt din aceeasi zi si noi ne dadeam sms-uri dupa operatii