Alex, printul helvet

aandreea27 spune:

ce mai faceti piciulika?de abia astept sa mai povestesti despre puii tai,asa frumos cum stii tu.pupici.

Piciulika spune:

Povestea nasterii… hmmm… incep sa uit. Dar ma simt obligata de Papanash, care ne-a facut si un capitol – si mi-a facut Ursuletzul si Printz!
(De fapt un foarte eficient capitol, ca m-a determinat sa nasc, eficiente majorete, ca l-au atras afara pe ursuletzul no. 2! Saru’mana Papansh si tuturor care au pus umar la umar si l-au urnit. )


Avertisment: o fac lata. Cu amanunte, lunga si meticulos povestita va fi povestea. Luatzi popcornul aproape!
(Dar avetzi intzelegere: e si o incercare de a accepta totul si de a restabili firul, de a fixa pentru mine unul dintre evenimentele care mi-au marcat viatza – poate singurul de asa natura...)

Asaaa, s-o luam cu inceptul.
Pentru mult doritul Ursuletz no 2, termenul dat 100% corect, ecografic, era 13 ianuarie (2010, evident). Doctorul nu voia sa scrie cifra nefasta si asa a devenit 14. O.K., precizia elvetziana deja s-a ciobit. Dar ramanea inca in marja mea de tolerantza. Nu puteam sa mai zicem nimic: doctorul era asa de fericit si emotzionat ca am venit la exact 6 sapatamani la constatare, ca: "Uitatzi, acum cateva ore - sau minute?! - inimioara asta a incepu sa bata. Azi are exact 6 saptamani!". Si noi eram mai degraba uimitzi ca pornim intr-o noua aventura, emotzionatzi... ce mai, frumos de tot.

Sarcina a decurs chiar ok, daca nu punem la socoata aritmiile cardiace descoperite intamplator in saptamana 28 (cand credeam ca am contractzii si nasc prematur si de fapt eram in criza de colica renala). Cu aritmiile astea am ajuns si la cardiolog infantil si fetal, apoi ne-au plimbat cu sufletul mic-mic la medic saptamanal la control: ascultam cu urechi ciulite galopul calutzului la CTG, saptamanal, un ritual frumos dar mereu asteptat cu infrigurare, sa nu cumva sa aiba tahicardii, sa nu... Doamne fereste! Eram asa de alertzi: misca oare... parca nu l-am simtzit azi...?! Offf!
Cam tot trimestrul II doi a fost plin de contractzii, dar tura asta ramaneam cool, ca deh, exper’entza - plus ca aveam de finalizat renovarea si extinderea casei! Aveam treaba deci, clar, nu puteam naste, nici gand!
Trimestrul III super ok. Am mers constiincioasa la servici pana cu vreo o luna inainte: seful credea ca vreau sa finalizez proiecte, asa zeloasa mergeam, cu burtoiul enooorm – dar nu, eu voiam doar sa ies din santierul de-acasa. De fapt asta era proiectul meu prioritar: sa am casa gata, ca sa nu-mi aduc puiul de la spital in moloz si sa ne tzatzalim intre mesteri si in triluri de pickhammer... Eram terifiata de asa o perspectiva, deci nu nasc, nu nasc pana de Craciun - atunci se termina si santierul.

Si asa, cu vreo doua zile inainte de Craciun, au inceput contractziile alea serioase, ce te scoala si din mortzi. „Sa pornim spre spital? E noapte... ce facem cu Michael?! Hai, parca, parca au mai trecut, nu pornim inca.” Nu ar fi fost grav, dar mi-ar fi placut sa fie la 40 de saptamani, copt cozonacelul cum trebuie. "Hai, mai stai pana in ianuarie!"
Controale, CTGuri, mereu contractzii care cum, mai (ne)dureroase, dar mereu regulate, la 3 minute, ca metronomul. Doctorul zice ca pot naste oricand, sa vedem daca e baby de 2009 sau 2010... emotzii...
Cum stam la 15 minute de clinica, „departe” dupa standardele elvetziene, doctorul zice sa pornim spre spital daca am contractzii la 5 minute, ca „venitzi de departe!” Ningea mult zilele alea - ohooo, oare-am ajunge? In concluzie: nu mai plecam nicaieri mai departe de 15 min in jurul clinicii. Orice destinatzie in directzia clinicii se accepta, in sensul celalat: nope!
Si iar contractzii, contractzii si priviri intrebatoare: mergem – nu mergem la clinica? Nu mergem!
(Preocuparea mea in perioada asta: sa fiu ‚aranjata’ unde trebuie, sa fiu epilata si... sa nu am calcaiele aspre! Nu pot naste si sa ma blamez asa, doar sunt o lady ? Desigur ca tot personalul medical imi va admira calcaiele fine in timp ce nasc si se vor tot minuna... Deci ma bibilesc tot a doua zi cu mare fervoare – ca un ritual de invocat nasterea. )

Buuun, si se face Anul Nou, petrecut acasa, cu resturi din frigider, calm, ca deh, imi cam vine sa nasc! Dar n-o fac.
Se face 3 ianuarie si se lasa linistea: nu contractzii, nu nimic! Incep sa am emotzii: hei, al doilea cica vine mai iute! Pai atunci hai!! Ma simt minunat, as putea ramane gravida si pana in 2011 in stilul asta. Nimic nu ma supara, infloresc de-a dreptul. Bantui pe forum si-mi dau cu parerea la absolut orice... Sunt relax, casa-i gata, vreau sa nasc! Ei bine, nu inca.

La termen, pe 14, o joi, ma infiintzez la medicul cu care urma sa nasc (N.B. nu cei ce mi-au urmarit sarcina), sa stabilim strategia. Pai toate-s bune, il lasam pe baby sa decida. Daaar, daca ma pun sa nasc sambata sau duminica (16-17), el, in mod exceptzional, nu e. Hopaaaa...! E altu’ – uite-l pe internet. Ahhaaaaa... Buna treaba! Asta in conditziile in care el era inlocuitorul inlocuitoarei medicului meu. Deci daca nu nasc azi-manie, voi naste cu inlocuitorul inlocuitorului inlocuitoarei medicului meu. Bine de stiut.
Si oricum, daca-i lenes, luni decidem cand & cum inducem, ca totusi, cu inimioara... Dar eu nu mai vreau indus. Hmmm...

Pe 14 stiam ca avea garda de noapte Gina, moasa de vis cu care l-am nascut pe Michael. Deci am fereastra de oportunitate 14-15 noaptea. Perfect: noaptea vreau sa nasc, ca ma pot concentra cel mai bine. Ceai de zmeur beam la greu, amor minunat bifat, acuma, de ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?!

Pe 15, vineri, trec la nivelul doi din planul de evacuare: cocktailul de contractzii. Mergem la shopping, ne conversam cu amici („Cand nasti?” „Pai azi, SPER!” [Uimire]). Hotarata cumpar de la drogherie uleiul de ricin, luam si restul (suc de piersici si püre de mere) si hai acasa. Parintzilor nu le spun nimic de planul meu. Radu gusta si el cocktailul – hai ca nu-i chiar asa rau. E deja ora 6 seara – deci pot naste la noapte, vine si inlocuitorul inlocuitoarei medicului meu si Gina! Bingo! Dau convinsa pe gat licoarea si asteptam sa se intample ceva. Emotzii... Hai mai, macar o diaree, mult temutul efect secundar. Nada. Nimic. Niente. Hmmmm...?! (Partea buna cu cocktailul asta e ca functzioneaza doar daca totul e copt si pregatit, de nu, pas! ...sau diaree. Sorry. La noi, nimic. Dezamagire. N-o fi gata baby...?)
Seara pe la 8 scriu pe forum:

Si majoretele dansau, se unduiau si ametzeau – deja de vreo o saptamana – la atatea contractzii, clar, vineee...! Dar deja nu mai aveam sperantze.
Dupa 12 mergem la kuki, cam dezamagitzi. Totusi, amore, amore... fain.

Piciulika spune:

La 2:18 ma trezeste o contractzie ascutzita de vad negru. Asa, fara preaviz. Mai vine una. Cand vine a treia, tot la 3 minute, trezesc iubitul: „Hai, mergem, nu mai e de gluma!” Abia pot umbla, pun ceva pe mine cu chiu cu vai, sun la clinica la moase, ii gafai ceva, zice si ea sa venim. Intreb de Gina. „Nu e, azi o inlocuiesc eu.” SHIT! Dau un ultim mesaj la 2:42 pe forum:

O trezeste Radu pe Mama: „Avetzi grija de Micha, noi plecam!” Mama pare cool – ma uimeste, si primeste 10 puncte. Un pupic foarte scurt si serios si ufff, ufff... mergem.
Ajunsi nu pot nici sa ma dau jos din masina, astept sa treaca contractzia. La receptzie aia imi zambeste, eu ma uit cu-n ochi chior la ea. Cheama moasa sa ma preia. Eu ma tzin de usa de la coaforul din clinica si incerc sa glumesc cu Radu ca merg intai sa ma aranjez... Vine aia, hai intr-o rezerva mica, control: „Aaaah, pai nu e inca nimic!” Dezamagire totala. CTGul pe burta, contractziile urate, tot la 3 minunte, ies de pe hartie in cel mai propriu sens al cuvantului, dar cica: „Astea nu-s de deschidere, doar de coborare. In mod normal, v-as trimite acasa. Dar statzi cam departe... Hai, va dau un supozitor si ramanetzi.” (Buscopan / un fel de Nospa mai naspa – pai cu de astea ma ia?!! Eu ma urc pe peretzi!!!)
Ne ia actele de internare, aduse completate disciplinat, dar ar trebui sa scriem numele copilului – rubrica era inca goala, inca eram nehotaratzi. Ramanem la Alex, deci scriem emotzionatzi: „ALEX”. Realizam ca a venit momentul cand pornim spre intalnirea cu el – atata vreme ne imaginasem 'cum va fi cand...' – si acum, this is it!
„Va pun si o compresa mare si calda cu ulei de levantzica pe burta si va odihnitzi, ca maine dupa-masa avetzi de muncit! Daca se schimba ceva, ma chematzi”. Pai ...pana maine la pranz...?! Ramanem in rezerva aia mica langa salile de nasteri, motzai chinuit, imi dau toata silintza. Radu nu incape langa mine cu umerii lui largi deci se pune cu capul la picioarele mele si cu picioarele pe un scaun si dormitam asa... ca Yin si Yang.

La 7 fix ma trezesc niste contractzii ‚altfel’: mai putzin ascutzite, dar mai prelungi, ‚apasate’, tot la 3 minute. Vine moasa si zice ca de acum preia colega, schimb de tura, dar ca da, pare ca progresam. Deci imi iau ramas bun si de la medicul pe care-l ochisem – nu o sa mai vina, ca e deja sambata...
Moasa-colega e o elvetzianca simpatica, Dagmara, plina de energie si cu umor (da, atzi citit bine!). Ma controleaza, pune branula, CTGul, aduce o perfuzie sa ma hidratez si eu si baby si ma lasa sa ma preumblu cu stalpul ala cu perfuzia si cu CTGul mobil pe burta. Ma invatza cum e mai bine sa dansez salsa, ce postura si respiratzie ajuta... Si intre contractzii am ales si animalutzul de hartie pe care va scrie numele baiatului nostru la patutz: o broscutza simpatica vrem noi – si mai pufaim o alta contractzie. „Ce sala de nastere doritzi? Asta galbena sau cea roz? ...cea roz e pregatita deja.” Pai in cea galbena l-am nascut pe Micha, ar fi fain, dar sa nu deranjam... daca ai’lalta e gata... (desi nu-mi place rozul!!). [Oricum, numai culori nu am mai vazut...] Si mai pufaim alta contractzie... „Vretzi in vana – ca dureaza vreo 20 min pana e plina, sa-i dau drumul?” „Datzi-i, ca ultima oara tare bine mi-a prins episodul acvatic.” [Nici in vana nu am mai ajuns.]
Dansez la bara (bara de la picioarele patului, la ce va gandeatzi?!), fac fandari, imping... „daca nu ma deranjeaza” lui Radu i se aduce micul dejun (hmmm, ce bine arata! Si nici nu a apucat sa manance, tot umbland dupa mine!) Eu plimbam stalpul pe-acolo: pe hol, in rezerva, cu contractzii tot mai aspre. Nu mai era chiar deloc ok.
La 8 ma controleza: „3 cm. Merge bine, taaare bine va descurcatzi – tot asa!”. Asa de bine ma descurc, ca nu prea mai stiu exact ce si cum, unde-i holul, plimbam stalpul ala cam nauca... Il rog pe Radu sa mearga unde-i printerul de la CTG sa-mi spuna cum arata contractziile: aratau afara din grafic (de pe hartie), foooarte regulate. Si dese. Ihi. Stiam eu! Da-mi trebe stiintzific.

Cred ca e 8:30. Si simt ca ma cam trece la „peteu”, cum zice Micha. Ma gandesc: nu poate fi deja de-a pressingul! Mai misun, cu indoiala si analizand ce-o fi, si totusi ii spun moasei. Stiam ca ea stie ce inseamna asta si zic: "Simt ca vreau sa fac gaggi." - ca de-i spun ca deja e de-a pressing, zice ca aberez - si asa o fi? Zice: „Haidetzi in sala de nasteri.” (chiar vis a vis de rezerva) Deja pana sa ajung la pat, nu ma mai pot tzine pe picioare! In secunde. Niste contractzii colosale, absolut naucitoare ma fac sa cad in genunchi la picioarele mesei/patului de nascut. Nu ma pot ridica nicicum! Nu am nici aer, nici timp intre contractzii. Moasa zicea ca trece asta si apoi hai pe pat! Nu pot, ca deja incepe cealalta! Zac asa, cu fatza pe cearceaf si cred ca mor curand. Hohotesc, o implor sa ma ajute, un PDA, orice! Spune: „Haidetzi pe masa, sa va controlez!” Eu o urasc. Nu pot!! (Tot timpul i-am vorbit in germana - mi-era teama ca nu ma intzelege?! - si la un moment dat intrasem in replay: „Ich kann nicht mehr! Ich kann nicht mehr!” Nu mai pot! Repetat mecanic, la infinit.) Muream acolo.
Apoi am urlat ca niciodata in viatza mea, toata neputintza de a controla o situatzie necontrolabila. Cumva o uram ca nu ma ajuta, ‚nu ma intzelege’. Si ma simtzeam jalnica, o loosera – eu, care voiam sa fiu asa viteaza... Eram ca lovita de valuri de dureri, izbita de stanci, pierduta. Absolut pierduta.
Nu stiu cum m-au urcat pe masa, Radu cu ea, cu mine... Apoi nu voiam sa deschid picioarele, sa ma controleze. Apare si medicul (ala vazut in poza, pe net: inlocuitorul inlocuitorului inlocuitoarei medicului meu). Nu stiu nimic din ce si-au sau mi-au spus, cand/cum m-au controlat, cine... el pleaca, cica revine imediat.
Apoi moasa aproape s-a rasitit la mine: „Ascultatzi: in 15 minute va tzinetzi copilul pe piept! Trebuie sa va rup apa.” Eu strig „Neeein!” Ea nimic, neimpresionata. Gandesc undeva in ultimul nuron: „Ce vorbeste asta, 15 minute?! Nu ma intereseaza! Pot fi 3 minute sau 3 ore sau 3 ani: eu mor acum, aici! Ce copil...?!” Mi-era absolut egal! Dar corpul meu nu ma asculta, isi facea programul cum stia el.
Spune ea: „Spunetzi „Jaaaaa...!”” Eu: „Nu pot. Nu-mi vine!” – de ce sa afirm ceva, cand eu ma impotrivesc doar! Si continui cu: „Ich kann nicht mehr! Ich kann nicht mehr!”
Contractziile ma naucisera complet si cand a venit o contractzie o aud ca spune: „Impinge!” „Nu pot!” „De ce?” „Pentru ca-mi vine sa fac gaggi.” „Pai e normal, facetzi!” „Nu pot. E penibil!” (Noh, ce ma freca pe mine grija, cu mintea mea dusa, de pudoarea mea?! Muream acolo, dar ma conversam despre ce e penibil!)
Dar ce voiam eu era irelevant, corpul meu stia ce are de facut si eu doar asistam. Vine rapid a doua contractzie, eu ma agatzasem de o carpa ce atarna din tavan de-asupra patului (imi venea sa mi-o pun streang de gat!) si cum ma catzaram eu asa pe ea, mi-a strafulgerat gandul ca acuma chiar trebuie sa ma mobilizez, trebuie sa scot copilul asta afara, nu pot sa-l las asa. Si atunci am spus, prima oara pe romaneste, apasat si printre dintzi: „Acuma iesi afara!” si cu un urlet am presat infiorator. Il aud pe Radu cum striga: „E afara, impinge, e frumos!” (iesise pana la brau, mi-au spus ulterior) si in secundele urmatoare am mai impins o data cu toata disperarea si gata, iesise mogaldeatza! Alex e acolo, la picioarele mele.
Acuma... frumos nu era: era un Strumf albastru, plin de sange si vernix. Striga ceva suparat la noi.

Piciulika spune:

Era 8:55. Mi-l pune direct pe piept, cald si ud. Clipea nacajit. Eu eram epuizata, Radu lacrima – programul standard.
Ufff, ce greu a fost! Bine ca a trecut! Uite-mi feciorul – aaah, ce mic si delicat e!
Hop, imediat vine si placenta la vale, o studiez si pe aia, moasa multzumita...
Si incepusem sa ma relaxez si eu cat de cat, si ma uitam la Alex cel albastru, la degetzelele lui cu unghii lungi si deosebit de fine si elegante... La scurta vreme Radu a taiat cordonul ombilical, destul de grabit... pentru mine totul era o invalmaseala. (Oricum, toate secventzele mi-au fost pentru multa vreme de-a valma in cap, ulterior Radu mi-a spus care a fost sirul evenimentelor.)
Apare si medicul, total uimit.
Moasa ii spune ca am o hemoragie. Ups! Trebuie vazut de unde vine! "Placenta e intreaga, afara, nici nu am tras de ea” spune moasa. Asistam la discutzie si intzelegeam ca nu prea e bine. In branula imi pune ceva hormon sa-mi stranga uterul. Instant se contracteaza beton, eu ametzesc, mi-e greatza, simt ca lesin. Ii vad speriatzi. Moasa ma apasa pe abdomen absolut abominabil – si-si cere scuze – valuri de sange cald ies. Se uita speriata la medic: „E foarte contractata!” Medicul ma apasa: „E ca o piatra”. Eu nu aveam ce voma, mi-era crunt de rau, durerea era ascutziza si il strangeam pe Radu de mana mai ceva ca la nastere, dar mereu atenta sa nu strang de mogaldeatza pe care o tzineam cu o mana la pieptul meu! Pana aici mi-a fost! Iar se apasa cu toata greutatea moasa, eu urlu...
Incet, incet se mai linisteste treaba. (Mosa mi-a spus ulterior ca nici o secunda nu a avut emotzii in timpul nasterii, dar cand m-a vazut ca o foaie alba si gata sa lesin la faza asta cu reactzia mea exagerata la substantza standard... Si ca ii pare rau ca trebuie sa apese in halul ala, ca nici medicii nu apasa asa, doar moasele - dar trebuie.)
In fine, se aseaza frumos doctorul intre picioarele mele, la cercetat sursa hemoragiei: era o ruptura adanca, trebuia cusuta repede. Pe urma restul rupturilor. Isi cere scuze, ia injectzia cu anestezic si intzeapa ici si colo, cat pentru toate cusaturile. Neplacut. Ma concentrez pe bebelusul ce respira linistit la mine pe piept. Lasa, acuma se termina si ne putem savura noi doi, imi spun. Incepe sa coasa: simt tot! Strig. Uimire - cum de simt?! „Scuze, dar trebuie sa cos, sa oprim hemoragia! Imediat prinde anestezia.” Si coase. Si tot nu prinde. Strang din dintzi, e crunt. Nu mai pot. „Scuze, va mai dau o doza, trebuie sa va intzep iar...” Intzeapa, injecteaza, asteapta. Si coase. Si nu prinsese nici acum! Simtzeam totul atat de acurat, incat si vizualizam forma acului, structura firului, tot-tot-tot, pe viu, vreo 4 rupturi cam urate. La un moment dat nici sa mai „au!” nu mai puteam, epuizata, dezamagita ca durerile astea nu mai inceteaza, ca nu ma pot uita la mica minune de care mereu aveam grija sa nu o strang de durere...
La final stiu ca tot Alex m-a scos din strarea de rau, cand s-a tarat pe coate si genunchi spre san, l-am ajutat un pic, si el a insfacat sfarcul si nu i-a mai dat drumul! Sugea cu un dor teribil. Eram asa emotzionata. Si moasa era total surprisa ca deja e la san.
Apoi am ramas acolo, singuri in camera de nasteri. Ce bine. Ce liniste! Am inceput sa-l studiem pe micul Strumf albastru (pana azi nu se stie de unde congestia!) si sa ne bucuram de el.
Dupa vreo 40 de minute a revenit moasa, l-a curatzat usurel pe Alex, l-a cantarit si masurat: 3,630 kg si 52 cm, capul 37,5 cm. L-a imbracat Radu, si am plecat in rezerva mica in care petrecuseram noaptea. Moasa mi-a servit o ciocolata calda, lui Radu un ceai – viatza reincepea! „Imediat vor servi pranzul.” Ah, e inca atat de devreme? Imi parea ca au trecut zile de cand incepusera contractziile la 7.

La pranz deja eram ca o codobatura: misunam si stateam pe popo cu curaj, cum stiam de data trecuta ca ajuta. Si nici nu ma durea, de fapt. Mi-era inca asa, cam neclar, cat e ceasul, ce zi e, dar eram asa vitala si fericita...!
Pe seara au venit parintzii cu Michael, care a fost din prima clipa vrajit de fratziorul lui cel „mic” si „fin” (a doua zi tot studiindu-l, l-a declarat chiar si „’mos” (frumos). Asta e dragoste! Eu tzupaiam pe acolo, ma bucuram de uimirea si bucuria lui Michael si totul era minunat.

Deci pe scurt: daca cineva imi spunea ca pe de la 7, cand au inceput contractziile care trebuie, sau la 8, cand eram la 3 cm, ca o sa am la 8:55 deja copilul pe piept, ziceam ca nu se poate, clar! Eu ma pregateam asa, ca spre pranz, spre ora doua... Nu in doua ore!

Piciulika spune:

Am ramas insa frustrata ca nasul mi-era asa infundat ca nu am putut sa-mi miros puiul nou nascut si nici mirosul dulce al nasterii.
Si am fost neimpacata multa vreme ca am clacat, ca nu am avut totul sub control... ca pretz de 15 minute mi-am pierdut firul si doar am negat totul, cu „Nu mai pot!”. Si am fost jalnica, patetica...
A venit moasa, a doua zi, cand eram deja dusata si machiata si am analizat impreuna ce si cum a fost. Mi-a spus: „A fost o nastere minunata si ma simt onorata ca am putut fi moasa dumneavoastra!” Si m-a laudat ce grozava am fost. Eu minimizam totul si i-am explicat ca in ochii mei nu am fost deloc grozava, ca doar ea a facut grozav ce trebuia: ca m-a strunit exact cand si cum a trebuit. Dar eu am fost patetica si nu-s multzumita deloc... si oricum, a fost cam ‚prea coplesitor’ totul si ca nu as mai naste, never-ever... Era saraca asa dezamagita! Am tot vorbit. Atunci inca nu intzlegeam.

Mi-au trebuit zile, vreo doua saptamani chiar, ca lucrurile sa se aseze. Am plans zilnic, am tot vorbit cu Radu, cu alta moasa... am reusit cu greu sa accept ce a fost, cum a fost. Pentru mine a fost o trauma. Si acum, cand ma uit la pozele facute la cam 3 ore dupa nastere, ma pufneste plansul: am o privire de animal torturat, desi pe dinauntrau cica eram deja multzumita, cu Alex pe piept...

Si zilnic mi-am amintit ce mi-a spus moasa atunci si pana la urma am intzeles.
Ca nasterea nu e un act de control (asa cum sunt eu obisnuita, cerebrala si planificata), ci unul de „let go” de acceptare a naturalului, a durerii si a lasa corpul in voia lui, ajutandu-l doar prin acceptarea procesului. Ca da, nastem primitiv, ca un caine, nu elegant ca la Michael, cu PDA, cand totul e estompat, redevine cerebral si deliberat, ascultand instructziuni clare. Aceea era nasterea pe care eu o aveam in cap, si acum mi se parea nedemn sa gem: „Nu mai pot!”.
Moasa a spus ca "nu a avut femeie care sa nu spuna la un moment dat ca 'nu mai poate'. Si asa e: e mult peste limitele suportabilului, e un act intre viatza si moarte. Dar cand a fost sa va mobilizatzi, atzi dat totul, atzi nascut activ, minunat!" Asa zicea ea. In timp am ajuns sa vad si eu asa lucrurile.
Intr-adevar, ceea ce mi-a umbrit experientza - mai exact: traumatizat - au fost de fapt ghinioanele de dupa: durerile care nu conteneau, epuizante si frustrante. Dar prima parte, cele 2 ore de nastere, au fost frumoase, coplesitor de frumoase. Mi-au arata ca detzin o putere pe care nu o banuiam, ca sunt capabila sa dau nastere unui copil, ca am avut curaj sa-mi doresc o nastere naturala si da, durerile facerii sunt inaltzatoare. Suna nebunesc, dar asa e. Au sens! Experientza asta e cel mai tulburator moment din viatza mea, cel mai uimitor...

Iar Alex – Alex e minunat! Nu a mai avut tulburari cardiace dupa nastere, creste ca Fat-Frumos, e cuminte si bun. Iar eu il privesc altfel decat pe Michael: mai cu curiozitate, mai cu respect, ca pe o fiintza independenta si ma gandesc: Cine esti tu? Ce o sa devii?
E ciudat: Michael parca era o prelungire din mine. Incet, realizez ca ei sunt fiintze clar delimintate de mine: mici oameni cu tot bagajul pentru viitor in ei. Eu am doar privilegiul sa-i insotzesc o bucata de drum. Cat mai lung, sper eu. Ii iubesc deja pentru toata viatza mea si dincolo de ea.



Piciulika, mami dewww.unserbaby.ch/Geomo/content-h3538-n246399.html?try=1&cookieID=1EXPE0R3ZZ11866F9OQWPT3KH6QVW2OHH3VC79G4-02032010-011132" target="_blank">
Michael (8.10.2007) si Alex (16.01.2010)

Piciulika spune:

Si ca sa nu se piarda in neant:
Povestea nasterii lui Michael
08.10.2007

Dragelor, desi nu am mai apucat la citit din urma, vreau sa revin cu temele facute - tot scriu de cateva zile - si sa va spun si povestea noastra, a lui Michael, Piciulika si Radu - mandru si dulce tata de Michael.

Incerc sa nu ma sentimentalizez prea tare, ca si asa sunt foarte emotzionata si-mi dau lacrimile cand privesc minunea noastra, sau cand ascult muzica de la carusel, pe care i-o puneam cand inca era in burtica…
Mai mult in stil reporter – nu asa reusit ca Rox – cu date „tehnice“ ca sa va ajute poate pe cele care urmeaza.
Deci sa incep - vorba cuiva: „povesteste cu amanunte: potzi incepe cu „deci, am iesit pe usa…“.
Asadar, incepem cum ramasesem aici cu voi la faza cu botul meu maaare ca numai eu nu mai nasc. Si era sambata seara si eram la 40 sapt si 3 zile. Noaptea la 1:30 zaceam la TV cu sotzul si maraiam ca vreau sa nasc si eu!! In burtica era mare agitatzie, bebe tot dadea din picioare in partea dreapta ca un calutz naravas. I-am explicat ca nu pe acolo se iese si i-am desenat pe burtica unde e iesirea, cum sa mearga la „exit“. Era linistit si ma asculta atent. I-am zis sa-mi dea kick daca m-a intzeles. Si imediat mi-a dat unul scurt. Apoi i-am spus ca poate da semne ca vine maine (duminica), dar cel devreme la ora 6, sa mai dormim si noi. (Iar kick!) Tati zice: „Somn de la 1:30 la 6… hmmm, da, ajunge totusi“.

Ma trezesc din somn simtzind ceva caldultz pe coapsa stanga. Zic “Radu, adu’ un prosop ca s-a rupt apa.” Si ma uita la ceas: era ora 6 FIX!!! Vine tati, zic: “vezi si tu ce vad eu?!” Era 6:00!!!

A mai curs un pic-mic si gata. Sunam la clinica, ne dusham, tati se barbiereste – deh, urma sa-si intalneasca feciorul! – si luam micul dejun tacticosi – incercam sa nu ne agitam, dar eram emotzionatzi rau. Contractzii niema. O pornim pe la 8 la clinica, sa nu prindem schimbul de tura (7:00) al moaselor.
La clinica pune CTG - contractii minore (sa le zic nesimtzite – adica nu le simtzeam deloc) si nici o apitza, nimic. Acalmie. Imi dau globuli homeopatici pentru contractzii (tot la ½ ora cuminte ii luam) si ne trimit la plimbare. Mergem in parc; o dimineatza asa frumoasa de toamna, cu frunze muuulte pe jos si soare obosit, cer albastru intens… Urc orice scara imi iesea in cale, intr-un mic amfiteatru, pe un mic turn….
Revenim, control, nimic. Si deja nu ma credeau ca s-a rupt apa, ca doar nu mai curgea nimic si testele era negative. Totusi, suna doctoritza si ea spune sa vin la cabinet la ea, ca ma poate consulta mai bine, si vine si ea in plimbare cu cauciorul si BB al ei. Cabinetul era la 10 min mers normal - in mers de ratzusca 15. O luam pe jos, urcam strada povarnita – ma si inchipuiam alergand inapoi ca nasc, nasc! Ajungem prea repede. Intram la Star Bucks sa bem un suc, mancam un muffin si o cheese cake. Ma si vedeam rapunzand unor eventual cunoscutzi: “Ce fac? Bine, uite, tocmai incerc sa nasc! “
Doctoritza constata ca in col se pozitiveatza testul, deci ar putea fi totusi rupta apa, desi in continuare nu mai venea nimic. Studiaza cele doua CTGuri de la clinica, eco: BB bine, lichid gramada. Conchide ca 10% sunt sanse sa fie fisurare de membrane la nivel superior si s-ar putea doua zile sa nu mai se intample nimic. A doua zi aveam oricum control la ea. Ori merg acasa si astept, ori inducem nasterea – eu fiind strepto B pozitiv decid eroic ca vreau inducere, sa nu cumva sa fie vreo problema cat de mica cu Michael.
Deci catinel pe deal la vale la clinica, pe la pranz inducem nasterea.

Pun pastila de Cytotec in col - 2 ore pastila nu a avut effect. Ii scriam Sabinei: "C'mon baby light my fire!" - si baby (sau pastila) nimic! Am dormit asteptand - cu tati in pat, ambii cam obositzi. Vine moasa si imi propune inca o pastila, eu decid ca mai astept efectul – ce decizie buna, ca nu stiu ce faceam cu 2 tablete…!!! Si vin pe la 16:00 direct contractzii la 2 min. Vreo 2 ore am suflat si intre ele am luat cina: paine cu cascaval si nuci, cate o muscatura… o lingura de müesli, o contractzie suflata, alta lingura de müsli… crema de vanilie… Am hapait tot ca mi-era o foame! Si ma gandeam ca nu-i asa de rau. Ei, apoi s-au cam inrait contractziile astea si am terminat cu cina si impingeam la pat, gemeam si dansam un fel de salsa sau joc de glezne … apoi deja muscam din perna si il insfacam pe tati care sulfa cu mine… Dilatatzie cam 1.5, dupa toate astea, colul nu era sters – nasol!
Schimba tura si vine o moasa pe care o steam de la controalele CTG din zilele precedente. Italianca, exaltata sau… pe extasy. Zice, hai in vana, poate se mai linistesc contractziile alea neproductive. M-am tarat in sala de nasteri, ma intreaba daca vreau ulei de levantzica in apa – mie mi-era rau de durere. Prima impresie in vana: uf ce bine! Mai incolo… no comment: 2 ore m-am incovrigat in apa calda, era ceva mai bine dar curand aveam contractzii la 1 min de nu mai stiam de mine si nu apucam sa suflu, greatza… Moasa pune ceva anestezic prin branula, apoi ceva sa franeze contractziile alea ca nu faceau decat sa-l termine pe bb si pe mine. In sfarsit dilatatzie 3, uraaaa! Scos din apa, hop pe patul-masa. Am vomat cu elan pe Radu, toata cina mea hapaita cu pofta. Moasa a chemat anestezistul (care dupa vreo 45 min a sosit), eu tremuram ca o piftie, ingrozitor, din tot corpul, si doar Radu meu a reusit sa ma calmeze un pic si m-a tzinut in pozitzie pentru anestezie. In bratzele lui eram ca un pui la mama lui: stiam ca mi-e bine, orice ar fi urmat. Si simtzeam ca daca mor, mor multzumita ca sunt in bratzele lui. (Chiar asa simtzeam, ca mi-e aproape ceasul!) Nu a durut deloc si PDAul (de fapt o “combined spinal epidural anaesthesia”, CSE) si in 5 minute m-a propulsat in Nirvana. SUPER!!! Apoi am stat tacticoasa la taclale cu moasa si cu Radu, si dupa alte 2 ore eram gata de "push".
Moasa mi-a pus ace de acupunctura la baza degetelor mari de la mana – pentru contractzii. A venit doctoritza, am avut o contractzie de expulzie - dar eu nu o simtzeam si nu ma puteam sincroniza sa imping simultan cu ea, si ritmul cardiac al lui BB a cam luat-o la vale. Deci mi-a oprit PDAul, am asteptat sa incep sa simt contractziile si am stat cu fundul in sus ca ratzusca, ca sa-si revina BB cu inima si sa nu stea presat acolo. Apoi am mishculat in cateva pozitzii pe patul ala mare (simtzeam bine picioarele) si din 3 contractzii de astea si 6 pressinguri a venit minunea!
Noroc ca aveam (inca) muschii buni, ca s-au mirat si doctora si moasa ce eficient impingeam si de fapt a durat totul ca la o nastere "nature, frumoasa", cum spunea dna doctor.
Faza faina e ca imi placea sa imping, ca stiam care e miza – insa Tati, emotzionat, cum ma tot tzinea de mana si sufla langa mine, tot ma apuca din greseala de acele de acupunctura si mi le impingea viguros in mana! “Pui, au!” “Scuza-ma, iarta-ma!” – se muta pe celalata parte; alta contractzie, alta ‘strangere de mana’ - “Au, Pui!” Haios.
Intre contractzii stateam totzi concentratzi. Eu i-am facut o declaratzie de dragoste jumatatzii mele si ma gandeam ca nu mai e mult… Si asa a fost: din trei contractzii am reusit!
M-a taiat doctoritza la ultima contractzie si Radu mi-a spus ca a sunat cum ai taia un carton gros. Brrrr…!
Dar ce mai conta: BB Michael era bine, navalise acolo, in lumina alba, ca un miracol alb-roz.
Era atat de rozuliu (obisnuiesc sa spun: ca o floare de cires - asa si era!) si lucios, mititelul nostru, cu capul tzuguiat in spate, se uita la lume curios si bolborosea ceva si plangea de mama focului. L-a strers in guritza cu o fasha, l-a pus intr-un prosop si hop, deja imi era pe piept! Eram surprinsa, ca si el. Era perfect, era cald si ud si se lipea de mine… Nu pot descrie…Ne uitam ochi in ochi, curiosi, si el ma privea pana in adancul sufletului, cu ochii mari si usor incruntatzi, intrebator: “Tu cine esti?”. Nu am sa uit privirea aceea cate zile voi avea.
Mi l-a pus la san si mica faptura stia din prima clipa ce vrea: a supt cu sarg vreo 10-15 minute. Eu eram siderata si ma uitam la el, cat de mic e, cat de inversunat isi lua prima lui masa. Depindea de mine – si eu si mai mult de el!
Am ramas 2 ore in sala de nasteri cu Michael la san, si intre timp povesteam cu Michael, cu Tati, cu moasa, care ii facea “Pasaportul de BB”, desena ursuletzul cu numele pentru capul patutzului, facea bratzaruca de margele bleu cu alb, cu numele lui…
L-a imbracat si parea parca si mai mic! Am facut de pe masa de nasteri poze mandrului tatic cu a lui comoara in bratze, cu Gina, moasa… Eram atat de linistitzi, fericitzi si multzumitzi de ce noapte frumoasa avusesem noi 4!
Pe la ora 3 m-am dat jos, am mers la baie, si apoi m-am urcat pe hol in pat. M-au dus in salon; eram singura cu patutzul cu comoara noastra si nu puteam dormi uitandu-ma la el… Era ca o pralina in cutia ei lucioasa si nu-mi puteam lua ochii de la ea.

Oricum: povestea travaliului am reintregit-o cu ce mi-a mai povestit Radu. Eu multe lucruri nu-mi aminteam, iar timpul l-am perceput ca ½ din cel real, la fiecare faza. Hormonii si-au facut treaba.

Rezumat: nasterea nu e chiar ora de balet, dar nici asa de horror de sa zic ca nu-l mai fac pe al doilea! Etapa de dupa PDA pot merge s-o prestez si sa nasc tot a doua noapte - ca hobby. Iar la presat e ca la sport de performantza: dai tot ce potzi! Si cand stii miza – impingi cu tot sufletul!
M-am rupt puntzintel, pe langa mica taietura, dar cu BB la san si anestezia acolo, broderia e chiar total neglijabila. Prima zi n-am stat pe popo, dar a doua zi, darza, am luat loc. ;o)
In aceeasi zi, la 13:30 am fost cu Tati la curs de Baby Handling – cum sa-l apucam si manevram pe BB. Am mers cu colacul pe bratz, tati impingea patutzul cu Michael. Ajunsa acolo nu prea puteam eu sta pe colac nici manevra BB, ca eram usor ametzita. Asa ca Tati l-a manevrat pe BB, eu stateam ca romanii, intr-o rana pe un pat pe acolo. Ma si luase fizioterapeuta ca nu e bine pe colac, ca atarna zona cervixului in gaura aia si se vindeca mai greu. Eu o detestam si i-am spus ca am nascut de 13 ore si nu cred ca stie cum e sa sezi pe dansa chiar acum… In fine. Toata ziua am stat cu pungutze de gheatza in chilotzi si a fost ok.
Insa de a doua zi i-am urmat sfatul si cu prudentza m-am asezat si de atunci nu am mai avut nici o problema.

Apoi… e atat de frumos ceea ce urmeaza dupa toate eforturile… nu potzi sa crezi cum iti intra in suflet mica minune! Nu-i usor cu haplea tot la 2-3 ore, dar... tot frumos e!
Radu e induiosator cu tot ce face si numa lapte nu da! Il ador!!!! Si relatzia noastra parca a intrat intr-o alta dimensiune, mai calina cumva, mai grijulie… e foarte-foarte frumos!

Nu o mai lungesc, doar va spun ca… mai vreau un copil!!! E ca un drog.



Piciulika, mami dewww.unserbaby.ch/Geomo/content-h3538-n246399.html?try=1&cookieID=1EXPE0R3ZZ11866F9OQWPT3KH6QVW2OHH3VC79G4-02032010-011132" target="_blank">
Michael (8.10.2007) si Alex (16.01.2010)

bikmaria spune:

Foarte frumos,mi-am baut cafeau plangand,razand,esti o mamica deosebitasa-ti traiasca frumosii ursuleti.
Sa fiti fericiti si impliniti,sunteti o familie minunata.
jos palaria.

gecko spune:

Sfinte Sisoie ce mi-ai facut. Imi demontezi mitul cum ca la a doua merge treaba unsa. Pai si eu cum mai nasc acum???? E bine totusi ca ai pus povestea lui Michael (eu nu o stiam) ca asa imi ramane speranta in legea compensatie...tu ai avut-o de vis prima...cu palpitatii a doua...eu "camp de lupta" prima...sper la una cu zambetul de buze la a doua.
Na can mai am inca un stres in urmatoarele 15 saptamani pe langa pozitia porodelului. Ca daca primul s-a nascut "cu nasul pe sus" parca vad ca asta vine "cu fundul la lume". Si pe cand parca ma linistesc ca ii simt capul in jos...hop mai face o tulumba...ori are aptitudini de triplu-lutz cu triplu-tuluc ori m-am ales cu un pui de octupus in burta...ca prea le shuteaza in toate partile.
Eh, noi sa fim sanatosi...

Iar printului helvet o viata minunata ii doresc. Sa creasca mare, sanatos, frumos si destept. Iar tu sa fii mereu cu zambetul pe buze alaturi de barbateii tai.

Sabina spune:

nicmi de adaugat..decat ca esti minunata! Sunteti toti patru minunati!



Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!

Cum mi-am alaptat copiii


Sabina's blog, Sofia Galagia si bb Gheo

mihailescu teodora spune:

Picia draga,FAN-TAS-TIC!!!!!!
Nu mi-am imaginat nicio clipa ca ai putut trece prin asa ceva!
Insa nu cred sa ai vreun regret,atata timp cat rezultatul chinurilor tale este o minune mica si perfecta,care merita toata dragostea din lume!


PS.am plans,dar sunt lacrimi de emotie si bucurie pt.tine,pentru voi!

Teodora ,cea mai fericitade Mihnea Andrei(17.10.2007)
Mihnea
www.flickr.com/photos/21367727@N02/" target="_blank">Papanashul meu iubit
Antalya 2009
Nasi 2009
Povestea nasterii