Durerea unei pierderi de sarcina (80)

Raspunsuri - Pagina 17

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Michelle81 spune:

Ma doare sufletul de cate ori vad ca apare o noua mamica de ingerasi... cand vad cate fete sunt care si.au pierdut puiutii
E greu sa inveti sa traiesti cu aceasta durere...v-as scrie mai mult insa intotdeauna cand incep sa scriu ma dau lacrimile si abia ma pot opri.

Mama a trei sufletele in ceruri

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Lidia74 spune:

MCRISSA, tu ai avut lactatie dupa cele 2 chiuretaje? Cat a durat la tine pana te-a chiuretat? Ai avut anestezie totala sau partiala?

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns oach spune:

lidia, imi pare nespus de rau si te inteleg.doamne , cat te inteleg.
Ai sa vezi ca Dumnezeu te va intari si te va ajuta sa ai un puiut al tau.
lauraa, minunata si emotionanta povestea ta!!Domnul sa va ocroteasca !! Am plans mullt cand am citit si m-am gandit ca poate voi avea si eu un bebelus al meu intr-o zi!! Asa imi e de dor cateodata de imaginea aceea mica pe care am vazut-o la eco si care acum nu mai e...si asa de mult as vrea sa o mai am..Dar poate ma va ajuta si pe mine Doamne Doamne cu un pui!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns vias spune:

Lidia ...putere multa sa-ti dea DD...si multa putere sa o poti lua de la inceput

Cami,mamica ingerasului Darius-Andrei
n: 15.07.2008
d: 16.08.2008

ingerasul Darius-Andrei

17+ Darius mi-a trimis de ziua mamei cel mai frumos cadou, un bebe!

bebe Flavius Cristian

POZE

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Lidia74 spune:

Multumesc mult CAMY...Niciodata n-am crezut ca doare atat de tare (atat fizic cat si psihic)pierderea unei sarcini....

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns vias spune:

stiu scumpa mea....eu l-am pierdut pe Darius....care a trait o luna, o zi si o ora... asa ca stiu cat poate sa doara..
Numai cineva care nu a trecut prin asa ceva...nu poate sa inteleaga..

Cami,mamica ingerasului Darius-Andrei
n: 15.07.2008
d: 16.08.2008

ingerasul Darius-Andrei

17+ Darius mi-a trimis de ziua mamei cel mai frumos cadou, un bebe!

bebe Flavius Cristian

POZE

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns happymum spune:

lidia alaturi de tine si eu.
imi pare rau pentru sufletelul tau scump. tare doare..........


www.feminitate.org/" target="_blank">A fi femeie------Amintirea cea mai draga mie------Poze noi cu maruta mea
blog 1------blog 2

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Lidia74 spune:

Multumesc HAPPYMUM...Intr-adevar....tare doare....atat de tare incat cuvintele nu sunt de ajuns ca sa exprime ceea ce simt.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns mvb spune:

Fetele mele dragi,
Astazi se implinesc 6 luni de cand BB-le meu drag si-a luat zborul si a devenit ingeras. Uneori mi se pare ca timpul a trecut repede, alteori mi se pare ca totul a impietrit si ca nimic nu mai are nici un sens fara puiul meu drag........sufleteste si fizic, mi-am mai revenit.....unoeri sunt bine, alteori cad in dor imens si lacrimi......sunt mama si asa trebuie sa simt....e ingozitor de greu, dar stiu ca fara Dumnezeu si rugaciunile mele zilnice nu as fi ajuns pana aici....ma simt in permaneta ajutata de o mana invizibila....stiu ca e mana lui Dumnezeu...

Vreau sa va povestesc ceva.....cu cateva zile in urma, mama a inceput sa-mi povesteasca de nora unei colege de serviciu care nascuse.....nora e preoteasa.....imi spunea ce mare e bucuria familie si din una in alta, acea colega a mamei ii povesti de un alt caz intamplat anul acesta in orasul meu, cand o alta preoteasa a nascut un pruncusor, dar pe care Dumnezeu l-a chemat la el in primele zile de viata...mare a fost supararea celor doi parinti, pana intr-o noapte cand preotul a visat un baietel, cam de scoala, care pe final de vis ii spuse preotului....tata, nu mai plange atata dupa mine, nu oricine poate fi tata de inger.....din acea zi, cei doi parinti nu au mai plans

Eu am tresarit dupa povestirea mamei...i-am povestit-o si sotului si tind sa cred ca asa este ......nimic in viata asta nu este intamplator.......eu de exemplu m-am schimbat ffff mult.....in foarte multe privinte.....m-am schimbat in bine, sunt mai credincioasa, mai altfel.....sa nu intelegeti ca eram o ciuma de femeie....Doamne fereste!.....doar ca m-am schimbat si ideea e ca eu nu prea imi dau seama.....dar cei din jurul meu toti au sesizat aspectul asta.....pana si colegii de birou mi-au zis ca sunt f mult schimbata......

Fetelor, din suflet va rog sa nu va pierdeti nadejdea ca intr-o zi Dumnezeu o sa va daruiasca copilasi sanatosi.

Am pe birou un calendar, care pana azi nici nu am vazut ce scrie pe el.......INCEARCA TOT CA SA AI PARTE DE TOT


Va doresc multa sanatate



O SA POSTEZ MAI JOS POVESTEA INGERASULUI DENIS CRISTIAN IONUT

TOTUL S-A SFARSIT SI A INCEPUT PE 23.12.2008
Foarte greu m-am decis sa pun pe forum povestea mea pe care am scris-o in iarna si catorva prietene ..........am considerat ca e prea dureroasa si ca nu as vrea sa intristez pe nimeni
Si totusi, ea a inceput asa....
Totul a debutat ca un basm frumos, eram in sfarsit insarcinata si urma sa inceapa odiseea vietii mele. Eram atat de mandrii ca urma sa avem un baietel si de mandra ce eram la toti cei care ma intrebau ce urmeaza sa am , le spuneam ca o sa am un cocosel. Incepusem sa visez cu ochii deschisi, ma imaginam cu el in brate, la plimbare prin parc, cum va arata BB la un an si parca, totusi, nu imi venea sa cred ca viata noastra urma sa se schimbe odata cu venirea lui BB. ..pluteam de fericire.
Primele luni de sarcina au fost nemaipomenite, usoare si frumoase doar era vara. Din luna a 5-a parca incepuse sa se schimbe ceva,incepuse sa ma doara burta. Cand ma ridicam din pat, simteam o presiune acolo jos in uter, parca aveam bolovani si pietre de moara. Pana la baie si bucatarie, mergeam cocosata si aplecata de spate, fix ca o baba. Nu puteam sa stau in picioare mai mult de 2-3 minute. Din perioada aceea au inceput si concediile medicale si neputinta mea de a mai face ceva prin casa. Eram oficial la mana sotului pe care il asteptam sa vina de la serviciu, ca sa faca de mancare sau sa spele vasele. Sotul meu a dat dovada ca e un tatic super-responsabil si m-a ajutat enorm. Fara el nu as fi reusit sa mai fiu cea care scrie acum. Este ingerul meu pazitor, care ma iubeste si ma protejeaza. De asta il iubesc enorm si i-o spun neincetat! Toata familia a pus atunci intrebarea de ce ma doare pe mine burta, cand sarcina nu este o boala. Doctorita nu mi-a spus niciodata care ar fi cauza suferintei mele. Normal! Ce ma asteptam de la un incompetent? La 28 sapt, BB-le avea 1,000kg, era in grafic si ne rugam sa treaca cat mai repede timpul si sa vina marea intalnire. Pana la 28 de sapt, aveam 2 doctori la care mergeam,unul in Iasi si unul in Botosani. De le 28 de sapt, nu am mai fost la Iasi, pt ca imi era ingrozitor de greu, nu suportam drumul cu masina, simteam orice denivelare din asfalt, iar cand se baga masina in viteze imi venea sa sar pe geam de durere de burta. Asa ca m-am lasat cu toata increderea pe mana dr din Botosani. La 33 sapt. mi s-a dat sa fac 4 dexametazona pt maturarea plamanilor lui BB. Dr se temea ca voi naste prematur, dat fiind durerile pe care le acuzam Atunci BB avea 1,500kg. Mi s-a parut extrem de putin, dar dr, mi-a zis ca va fi un copil mai mic, dar important e ca e sanatos. M-am gandit ca stie ce spune. Tot atunci i-am spun dr-lui ca parca as avea pe chilot mici scurgeri incolore de lichid ca de pish, la care mi-a raspuns ca e normal, fiind leucoreea specifica sarcinii si ca totul e OK si sa nu mai fiu atat de precauta. Urmatorul control a avut loc la 36 sapt si 4 zile. Atunci BB avea 2,500kg, din nou ffff putin si din nou ne-am ingrijorat. Iar ii spun dr ca vad pe chilot niste pete transparent cam de marimea unui ban de 5 mii si imi propune sa facem testul Zeiwang sa vedem daca nu se pierde lichid amniotic. A doua zi fac testul si ies celule fetale in secretia vaginala, adica lichid amniotic. Mai repetam a doua zi testul si iar ies celule fetale, moment in care dr decide sa ma interneze, sa ma treaca pe antibiotic si dexametazona, urmand sa raman sa nasc. Internarea s-a facut sambata 20.12.2008 pe la ora 15. Am plecat de acasa cu atata bucurie, am facut si cateva poze langa bradutul impodobit in dimineata aia, sotul a scos camera video si am inceput sa vorbesc cu BB si sa ii spunem cat de mult il iubim si cat de dorit este pentru intreaga familie. Plangeam cu sotul ca doi copii, plangeam de fericire si ne tineam in brate parca nevenindu-ne sa credem ca in cateva zile urma sa fim parinti.
La spital am intalnit oameni cumsecade si chiar ma gandeam cum e posil sa gasesti astfel de oameni intr-un spital de stat. Sambata, duminica, luni au decurs normal. Eram monitorizata la 6 ore, BCF-urile erau normale, numai ca iesea la ecograf putin lichid amniotic. Trebuia sa nasc din moment in moment, iar dr era aceea care trebuia sa aleaga momentul. Marti, 23.12.2008, la ora 6 vine asistenta cu tratamentul si cu palnia de ascultat copilul, totul pare OK. La ora 7 vine dr sa asculte copilul, probabil ca hotarase sa ma opereze in acea zi( cezariana era iminenta, pt ca BB era in pozitie pelvina, cu piciorutele inainte, deci nu aveam cum naste normal). La 7, dr. nu aude nimic la aparatul de monitorizare, drept pt care mergem repede la ecograful care era intr-o alta aripa a spitalului. Deja incepuse sa imi bata inima de sa-mi iasa din piept. Intrasem in panica, nu stiam ce se intampla. Ajungem la eco, insa nu se auzea nimic, nu se mai auzeau bataile cordului. Ma intreaba cu voce disperata: Monica de ce nu ai spus nimc? De ce nu ai spus ca nu mai misca? Se vedea clar ca doctorita tremura din toate incheieturile Ii zic ca in ultimele zile a miscat mai putin, dar ca am crezut ca e normal, pt ca nu mai este atat de mult loc. De la eco, am fugit amandoua pe scari ca niste nebune pana la sala de operatie. Credea ca se mai poate face ceva, ca BB mai poate fi salvat. Atunci am inceput sa tip si sa implor divinitatea sa aiba grija de puishorul meu. Am reusit sa il sun pe sotul meu si sa ii spun ca intru in operatie, dar ca inimioara lui BB nu mai bate. M-am schimat din pijamale in camasa de spital si am intrat in operatie. Tot ce mi-am luat din salon a fost o iconita cu pruncul Isus infasat( pe care am tinut-o toata sarcina sub perna si la care ma rugam) si o caticica de rugaciuni pe care o tineam strans la piept. ASTEPTAM O MINUNE! In sala , doctorita m-a luat in brate si mi-a spus sa am credinta. M-au intins pe masa, dupa ce mi-a facut anestezia si a inceput operatia......simteam cum trageau de mine, parca ma dezbracau de haine. Nu simteam nici o durere, doar una mare in suflet. Ma rugam in continuu. In sala era o tacere de mormant, nimeni nu vorbea cu nimeni, cred ca vorbeau intre ei prin semne, ca sa nu aud eu nimic.Nu auzeam nici un scancet de bebelus. NIMIC! Timpul trece si eu nu auzeam nimic. Simteam cum durerea mea se amplifica si cum nu o mai pot cotrola, simteam cum se naruie totul, simteam ca degeaba mai traiesc. Daca muream pe masa, nu avea sa-mi para deloc rau dupa viata. La un moment dat intreb daca sunt sanse pt BB, iar doctora, mi-a zis sa stau cuminte ca BB e sus cu neonatologul si ca imediat e gata si operatia. In sala desi erau vreo 7 oameni( 2 dr care ma operau si vreo 5 asistente), era o tacere de neinteles. In scurt timp se termina operatia si sunt dusa pe sectia de reanimare. Eram lucida. Am inceput sa plang si imediat a venit si doctora la patul meu. Era si ea plansa si atunci mi-a spus ca BB-le meu drag murise. Mi-a spus ca nu era viabil. M-a sarutat pe frunte si mi-a sarutat si mainile si tot se intampla cum a fost posibil una ca asta. Eram sfasiata de durere. Eram ca o stana de piatra.Parca incremenisem si odata cu mine si timpul.Totul se sfarsise pentru mine, vise, bucurii pe care mi le imaginam a le trai alaturi de BB. TOTUL! La cateva minute au venit si sotul si mama, plansi si ei doi. Aflasera de la dr totul. S-au napustit deasupra patului si am inceput sa plangem cu toti si mai tare. Of, traiesc si acum cosmarul si lacrimile de atunci. Sfasietor! Puteai sa fi taiat bucatele mici din mine, ca nu simtem nimic. In fata patului meu era un geam mare de termopan. In clipa in care am fost adusa in salonul de reanimare a inceput sa ninga. Ningea cu niste fulgi atat de mari cum nu am mai vazut de parca ingerasul meu isi scutura aripioarele de inger si ii arata mamicii lui cat de trist este si el. Plangeam cu totii. Plangea si BB, plangeam si noi parintii lui. Cat am stat in spital a nisn continuu. BB a plans fara incetare!Puiul mamii drag!
La scurt timp, sotul s-a dus sa vb cu dr si sa mai ia niste informatii, totusi de ce murise BB? Atunci a fost dus impreuna cu mama in camera unde era BB. Mama mi-a spus ca era un copil atat de frumos, ca un ingeras, era bine proportionat, dar slabut. BB intrase in suferinta fetala si nu a mai crescut in greutate. Avea oasele lungi, dar f putina carnita, era aproape piele si os. Dupa vreo 2 sapt, cu lacrimi in ochi, sotul mi-a spus cum ramanand singur cu BB, i-a mangaiat ochisorii, nasucul, buzutzele si cum l-a sarutat cu o imensa dragoste pe capusor. Era sa fie primul si ultimul sarut pe care l-a primit BB de la parintii lui. Eu nu l-am vazut deloc pe BB. Toti se temeau de modul cum voi reactiona cand il voi vedea pe BB cu ochisorii inchisi. Nu i-au facut nici poza, pe considerentul ca vom suferi infinit mai mult decat acum. Nu stiu daca e asa! Poate ca da, poate ca nu, nu stiu! Ideea e ca sufar enorm si ca as da acum oricat sa il vad. Stiu ca mi-as ingreuna situatia, dar asta simt. Dupa operatie , dr m-a implorat sa imi pastrez calmul si a nu plang, pt ca sunt lehuza cu imunitatea scazuta si ca trebuie sa ma fac bine cat mai repede. Oricum nu auzeam nimic.
Ne-a intrebat ce facem cu BB, daca il luam sa il ingropam sau il lasam spre incinerare. Am raspuns ca il luam. Asa ca a doua zi in Ajunul Craciunuluii, parintii mei si sotul meu avea sa-si ingroape fiul in cimitirul din satul mamei mele aflat la 5 km de Botosani. Initial sotul voia in BT, dar fiind ajunul Craciunului, nimeni nu l-a bagat in seama. Preotul din sat a facut o mica slujba la mormantul copilului meu, dar fara sa ii pomenesca numele. Se nascuse mort si nu era botezat. Noi am trecut pe crucita numele pregatite DENIS CRISTIAN la care am adaugat si IONUT, asa cum se face la copii morti. Nu am fost acolo, pt ca eram pe patul de spital, dar am retrait toate momentele, cand dupa un timp mi-a povestit mama tot. Sotul meu era distrus, ii curgeau lacrimile si era incremenit langa groapa. Statea cu sicriasul in brate si parca nu voia sa-i dea drumul. Cand au plecat de la spital spre cimitir, au trecut prin fata blocului unde stam, au oprit un pic si au dat niste claxoane, spunandu-i lui BB ca aici trebuia sa fie casuta lui, nu unde il duc ei acuma. Puiul mamii drag!Scumpul mamii!
Imi aduc aminte ca i-am zis mamei sa ia hainute de acasa si sa il imbrace gros a nu ii fie frigutz. Of, Doamne! Ajuta-mi!
In spital, cat am stat pe reanimare, 48 de ore, am crezut ca mor sau ca imi pierd mintile de mai multe ori. Parca eram aievea. Parca pluteam si nu constientizam ce mi se intampla. Dr s-a purtat impecabil pana m-am externat. Dar la ce bun? Minunea mea nu mai era. Nu ii port pica, dar trebuia sa isi idea seama ca BB nu mai crestea, ca e in suferinta fetala si ca nu mai am lichid amniotic. BB a murit sufocat, ca un pestisor. De asta ma ustura sufletul de durere si imi vine sa urlu. Stiu ca puishorul meu a murit suferind fara sa il pot ajuta cu nimic.
Sotul meu a vrut sa faca plangere la Colegiul Medicilor. Imi tot spunea ca ce-o sa zica BB cand o sa se intalneasca cu el, de ce taticule nu mi-ai facut dreptate? I-am spus sa-i zica lui BB ca taticu nu este Dumnezeu si ca are cine sa faca dreptate. Cu greu l-am convis ca acum tot ceea ce ne trebuia nu era razbunarea. Nu ar fi ajutat la nimic si nici BB nu ar fi vrut asta.
Sambata am cerut sa ma externeze, pt ca nu mai suportam sa fiu departe de ai mei. Cand am iesit pe poarta spitalului parca traiam un SF, nu mai recunosteam nimic, ninsese enorm de mult, iar totul parca se schimbase dintr-o data. Impactul a fost si mai mare cand am intrat in casa, mi s-a parut ca e imensa, goala si cu ecou. Cand vorbeam parca ma auzeam cu ecou. In dormitor nu mai era nici patutul pe care il lasasem plin cu lucrusoarele lui BB, pt ca le-au strans sa nu ma rascoleasca revederea lor. Acasa, sotul meu citiese, pana la externarea mea, mii de articole pe net despre suferinta fetala. A ajuns sa citeasc si tratate de medicina. Se putea interveni pe la 32 de sapt., cand BB deja nu se mai dezvolta. Doctorita a facut cat a stiut, adica nimic.
Dupa rauri de lacrimi, am inteles ca asa a fost voia lui Dumnezeu. Am inceput sa acceptam pierderea lui BB si sa ii multumim ca suntem sanatosi si ca nu ne-a lasat sa ne pierdem mintile.
Acum tot ce avem este o candeluta care arde neincetat si o crucita mica din lemn aflata intr-un cimitir rece si trist. Mergem la 2 saptamani sa-l vedem pe puishorul nostru drag. De fiecare data cand ajung acolo, iau crucita in brate si o sarut. E singur fel in care imi pot imbratisa si saruta fiul, copilul pe care l-am tinut in pantec aproape 9 luni. Si pe care nu l-am vazut nici macar o secunda. Nu stiu daca ceva sau cineva va putea sa stinga imensa suferinta pe care o avem in suflete. Greu de crezut.Tot ce stiu e ca trebuie sa am credinta in Dumnezeu ca intr-o buna zi voi auzi un scancet de copil, voi tine in brate un puishor drag si imi va spune cineva “mama”. Pentru asta ma traiesc! Pentru asta nu-mi voi pierde niciodata credinta in Dumnezeu!
Nu ne-am revenit inca din soc, dar luptam zi de zi ca sa ne revenim. Si acum mai plangem, mai mult eu. Stiu ca vom muri cu durerea asta in suflete!
Ne rugam in fiecare clipa sa ne binecuvanteze Dumnezeu cu copii sanatosi! E tot ce ne mai dorim de la viata!
Cam asta este povestea trista a unui ingeras frumos pe nume DENIS CRISTIAN IONUT
MONICA, mamica indurerata care o sa-l planga vesnic



MONICA, mamica ingerasului din ceruri DENIS CRISTIAN IONUT (23.12.2008)
si viitoare mamica de copilasi jucausi

Doamne, asculta-ne rugaciunile si binecuvanteaza-ne cu copii sanatosi pe noi si pe toti parintii

..............................................

Nimic nu este intamplator!
..............................................

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ancadragoman spune:

Doamne,fetelor mi se rupe sufletul cand va citesc si va inteleg perfect desi uni pot spune ca cei trei ingerasi ai mei care nu aveau mai mult de 8 saptamani nu se pun la socoteala

anca de Maria Alexandra (4 noiembrie 2007)
poze si filmuletepovestea nasterii
www.totsites.com/tot/mariadragoman" target="_blank">eu sunt Maria
www.onetruemedia.com/otm_site/start" target="_blank">Montaje Mariuca

Are mama o ratusca...
www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?bid=8&folder=Ratusca din viata mea" target="_blank">an1 si www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=Ratusca%20din%20viata%20mea&page=1" target="_blank">an2


Mergi la inceput