Parintele perfect

flaviutza spune:

quote:

---

Originally posted by Lauraa

Sigur ca exista parinti perfecti dar ei(adica ele) nu pot sa raspunda deocamdata la acest topic ca sunt adunate ciorchine la subiectul cu Fam.Columbeanu, stau cu mainile in solduri pe acolo...

Laura cu
LARA si
Surpriza


Subscriu..prea multe mamici perfecte p-acolo...

---

26octombrie spune:

Exista. L-am intalnit. E mama mea.

Luana si Hora - 14 Mai 2006

www.geocities.com/mamici_de_mai_iunie2006/povesti.html#Hora " target="_blank">poveste
io tot cresc

“Daca ti se da o coala liniata, scrie pe cealalta parte”
(Juan Ramon Jimenez)

corinadana spune:

26Octombrie o floare ptr mama ta! Poti sa intri un pic in detaliu? Mai ne inspiram si noi!

Don't throw with stones if you live in a glass house.

corinadana mama Ralucai

http://community.webshots.com/user/corinaraluca

26octombrie spune:

Corina, multumesc mult!!
mama, pe langa prima copilarie, de care nu imi amintesc direct prea multe, dar stiu sigur ca a fost ok, caci am crescut armonios, mi-a fost cea mai buna prietena. si-acum, la 37 de ani ma trezesc, atunci cand procesez informatii si trebuie sa iau o hotarare, intrebandu-ma: oare mama ce-ar zice?
a stiut sa-mi dezvolte independenta si increderea in mine, mi-a dat iluzia ca eu iau deciziile, inca de la o varsta frageda (evident ca ma mai si prostea, de-aia am zis iluzia, dar minciuna educativa sta la temelia cresterii copilului, descopar pe pielea mea de mama..)
mi-a aratat ca are incredere in mine. asta e esential, dupa mine. te ajuta sa dobandesti incredere tu insuti.
cele doua idei de mai sus nu se contrazic ci se completeaza. asa inveti un copil sa gandeasca si sa ia hotarari, incercand sa se puna in pielea adultului in care are incredere, dandu-i senzatia ca e mare si ganditi la fel. nu stiu sa descriu, insa simt mecanismul.

nu m-a corcolit, nu m-a infofolit, nu m-a umplut de medicamente. nu m-a legat de poale (nu stiu daca eu mi-as fi lasat copilul sa plece pe 21 decembrie la universitate, ea a reusit, cu zambetul pe buze. mult mai tarziu mi-a povestit ca a simtit cum moare in fiecare minut, pana m-am intors teafara..)

am gasit intotdeauna un umar dispus sa ma primeasca si sa ma inteleaga. nu am trait cu fraza "vezi, ti-am spus eu ..." toata copilaria, de cate mii de ori oi fi gresit, cum au patit-o multi altii. fiecare greseala a fost prilej de intrebari, intrebari ce m-au facut sa raspund la ele si sa tin minte.
pedeapsa cea mai mare conceputa de mine era cand mama nu vorbea cu mine, mai multe ore. nu-mi imaginam o tortura mai mare.

evident ca acum sunt un adult cu bubele mele, departe hat de perfectiune, dar sunt bube acumulate pe cont propriu, ce tin de temperament si de lipsa de ambitie, in primul rand.
ceea ce mi-a oferit mama, cel mai de pret lucru, a fost capacitatea de a ma iubi asa cum sunt, cu bube cu tot si faptul ca ma iubesc imi da un echilibru si o tarie pe care nu le-as fi avut nicicum altfel.
m-am cam intins, dar ai prins ideea.
si faptul ca, avand la randul meu una bucata copil proaspat sosit, cel mai mult imi doresc sa aiba norocul meu si o mama macar pe jumatate la fel de faina ca mama mea, inseamna ca a facut o treaba buna, nu?!



Luana si Hora - 14 Mai 2006

www.geocities.com/mamici_de_mai_iunie2006/povesti.html#Hora " target="_blank">poveste
io tot cresc

“Daca ti se da o coala liniata, scrie pe cealalta parte”
(Juan Ramon Jimenez)

corinadana spune:

26Octombrie Multumesc muuuult.

La mine problema este "ti am spus eu....". Stiu ca nu i bine dar fac tot efortul. Acum e micuta dar as vrea din tot sufletul sa nu i mai zic asta. Am sa incerc asa cum mi ai zis, sa rezolvam problemele prin intrebari si raspunsuri.



Don't throw with stones if you live in a glass house.

corinadana mama Ralucai

http://community.webshots.com/user/corinaraluca

26octombrie spune:

corina,
eu te-as sfatui asa (nu stiu cat de eficient e sfatul meu, insa eu asa gandesc): de fiecare data cand fiica-ta face o boacana, priveste-o ca pe o oportunitate. poti urca sau cobora o treapta in educatie. daca reusesti sa dai la o parte orgoliul, pe care toti il avem, sa te abtii de la a spune "vezi..", poti sa o intrebi: de ce crezi ca s-a intamplat asa?" si sa o lasi pe ea sa raspunda. asa se fixeaza cel mai bine o pilda. si sa o lauzi ca da, are dreptate, intr-adevar, de-aia a gresit, de-aia a iesit prost. asa, copilul va fixa o amintire pozitiva, a rationat corect, mama e mandra de mine caci am gandit bine, nu e un esec si-atat. si poti sa ii inculci ideea ca ai incredere in ea, stii ca data viitoare isi va da singura seama inainte de a gresi. iar daca va mai gresi la fel, e suficient sa ii amintesti: uite, tu stii deja ca nu e bine, nu sa ii spui: pai nu ti-am mai spus...
ee, sunt convinsa ca teoria e mult mai usoara, astept si eu cu nerabdare sa pun in practica, sa mai dau cu stangul in dreptul, sa mai invat....
pupici si bafta!


Luana si Hora - 14 Mai 2006

www.geocities.com/mamici_de_mai_iunie2006/povesti.html#Hora " target="_blank">poveste
io tot cresc

“Daca ti se da o coala liniata, scrie pe cealalta parte”
(Juan Ramon Jimenez)

anangel_lexi spune:

Exact la fel ca si 26octombrie zic si eu. Doar ca eu, privind in urma, l-as adauga si pe tata...Chiar daca mai imi ardea cate una uneori, chiar daca a avut si defecte, chiar daca nu am reusit sa ne apropiem atat de mult unul de celalalt, mi-a dat o educatie cu care nu cred ca se pot mandri multi copii.

de Maria Cornelia (20.09.2006)

lorelaim spune:

Pt mine "perfectiunea" nu exista printre oameni...
Exista doar fericirea de-a fii imperfect si de-a avea posibilitatea sa gresesti, de-a avea inteligenta necesara sa recunosti cand gresesti, si de-a fii destul de umil si onest in adancul sufletului tau sa spui copilului tau "te rog frumos iarta-ma - promit sa nu mai fac" atunci cand ridici vocea sau, si mai rau, mana asupra lui.
Am avut parinti si bunici minunati - care mi-au dat o copilarie si o tinerete fericita, mi-au incurajat talentele si dorintele rezonabile, mi-au deschis ochii asupra pericolelor reale (fara sa ma sperie cu bau-bau) si m-au responsabilizat, mi-au "tas un sut" afara din cuib cand eu ma cuibaream prea comfortabil la o varsta cand altii isi faceau fam si mi-au explicat ca de-aia am aripi sa zbor nu sa stau agatata de fusta mamei toata viata .
M-am rugat bunului Dumnezeu sa-mi gasesc un sot ca si tata (un tata exceptional, cald, generos, care s-a ocupat de noi cu f multa dragoste, s-a jucat cu noi, ne-a citit, ne-a dus la filme, la expo de carte, de pictura, la muzee, etc) si am gasit un sot ca si mama (aceeasi personalitate... aceleasi calitati... plin de dragoste si extrem de devotat si iubitor, calca, spala, gateste, merge la servici.. si-mi spune ca e f fericit ca stau acasa sa ma ocup de educatia fetitei). Cred ca de aceea nu simt eu nevoia sa cer parerea mamei in ceea ce intreprind... pt ca aceste probl le discut cu sotul.
Cred ca o familie fericita este ceea ce un copil are nevoie pt a creste armonios si pt a deveni la randul sau un adult fericit si implinit.

"Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

simali spune:

Doua "studii de caz":
- cazul unei cliente vechi din SUA care toata viata a incercat sa fie pentru fiica ei o prietena - a fost odata o moda (cred ca post flower-power) in SUA ca parinele trebuie sa fie un prieten pentru copilul lui. Fata adolescenta astazi (17 ani) i-a strigat in timpul unei controverse (fata nu reusise sa ia niste examene importante): "eu nu aveam nevoie de o prietena. Eu as fi avut nevoie de o mama".
- cazul fiicei verisoarei mele, si ea adolescenta, care i-a strigat mamei, tot in timpul unei contriverse "niciodata nu ai stiut sa-mi fi o prietena".

Concluzia: oricum ai da-o tot vei avea niste bube in cap. De ce? Se pare ca atunci cand adolescentii se cauta pe ei insisi si vor sa-si dobandeasca libertatea simt nevoia sa darame soclul statuii pe care in timpul copilraiei si-au urcat parintii. Numai asa reusesc sa poata trai cu propria lor imperfectiune.
Ceva de genul "mama si tata nu sunt perfecti, pot si eu sa nu fiu imperfect, ce usurare..." si viata devine mai usor de trait.
Ura pentru imperfectiune ! Este sublima!

alice

Elise spune:

Nici unul dintre ei n-a fost perfect: dar au fost perfecti impreuna.

Cu taica-meu vorbeam cit se poate de sincer si deschis, din urmatorul motiv: NICIODATA nu mi-a dat impresia ca ar fi altceva decit o discutie amicala, NICIODATA nu mi-a scos ulterior okii cu vreo prostie pe care i-am relatat-o "amical", si NICIODATA nu s-a urcat pe vreun soclu de unde sa ma judece si sa spuna "asa e bine, asa nu e".
Din contra, lua un aer foarte relaxat, de jurai ca sta la taclale cu cel mai bun prieten, si ca discuta banalitati chiar daca i-as fi povestit ca tocmai am strins de git pe cineva si l-am ingropat sub bloc.
Avea stilul asta de a evita manifestarile melodramatice care ma speriau si ma indepartau. Si de a disimula perfect orice surpriza, si de a se preface ca doar imi da o idee salvatoare sau doua "pai, eu m-as gindi sa fac asa... pentru ca... da' tu cum vezi lucrurile?"
Asa ca, indiferent ce dezbateam, ieseam din camera la fel de buni preiteni cum eram cind am intrat, si stiam ca n-o sa mai aud de la el niciodata nici o frintura din discutia respectiva.
Nu numai ca n-aveam impresia ca ma controleaza, desi asta facea, da' chiar il admiram profund si ii eram recunoscatoare: "uite ce solutii a gasit, eu nu m-as fi gindit!"

Asta, spre deosebire de mama, care la fiecare conflict imi reprosa tot ce am facut de cind m-a intarcat pina in prezent....

Desigur, mama avea alte atuuri: de exemplu, sa-si apere puiul.
Mama, fiinta fragila, sensibila si finutza, devenea brusc leu cind era vorba de sigurantza copiilor ei: mama era...mama, si cind ne doare ceva stim ca e acolo. Si ca s-ar lua cu toata lumea de git pentru noi, daca ar trebui. Si e extrem de reconfortant chiar si acum, cind sintem mari si, cica, independente...

Cred ca avantajul lor a fost ca s-au completat perfect unul pe altul: tata ne-a dat curaj sa ne luam zborul, mama era undeva pe faza sa ne prinda daca picam... unul ne-a dat avint, celalat sigurantza.

Elise & BBLisa