Nu ma mai inteleg cu fiica mea!

mamaruta spune:

Desire, citeste tot subiectul ca ai raspunsurile acolo

nelia spune:

Dana, am tot citit subiectul initiat de tine, dar nu am raspuns nimic pina acum pentru ca fetita mea cea mare are doar 6 ani (iar cea mica 2). Nu stiu ce sa-ti spun, dar eu cred ca la 12 ani inca se mai poate schimba macazul in relatia voastra. E totusi un copil si nu unul foarte mare! Are nevoie de tine, de sotul tau, de sora ei... Ceea ce m-a surprins in mesajele tale este tocmai sinceritatea ta. Este extrema si foarte dura. Nu-mi pot imagina cit rau poate sa-ti faca un copil ca sa poti simti ce simti tu. Iti dau ca exemplu unul din paragrafele care mi-a atras atentia:

Mi-am dorit copii si m-am bucurat de ele mai ales cat au fost mici, probabil ca o prelungire a copilariei mele, aveam parte de cele mai reale papusi pentru a ma juca cu ele dupa pofta inimii.
Cand prima papusa a inceput sa aiba propria personalitate.. s-a cam rupt filmul, am simtit nevoia sa am alta papusa mica fara vointa proprie, si am mai facut un copil. Apoi aia mica a fost jucaria mea favorita.
Stiu ca problema e la mine. Si eu am stat de multe ori si m-am analizat. Desi am aproape 40 de ani nu sunt nici pe departe matura cum ar trebui, si mai e ceva: simt si eu nevoia sa controlez ceva, si daca nu mi-am controlat propria viata, macar sa o controlez pe cea a copiilor mei...

Copiii nu sint papusi fara vointa nici in burtica, nici cind se nasc, nici in primii ani de viata. Bazele personalitatii lor exista si pornind de la ele, in primii ani de viata se creeaza viitorul copil, adolescent, adult... Poate ca sint lipsiti de aparare si de forta, poate ca depind 100% de noi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa profitam de acest lucru si sa ne impunem vointa in locul unde ar trebui sa-i ajutam sa-si dezvolte propria lor vointa. Cind un copil spune NU (la 2,7,12 ani), o spune pentru ca are nevoie de limite ferme in care sa evolueze. Din experienta proprie pot sa-ti spun ca pe mine m-a impresionat si induiosat pina la lacrimi doua din momentele pe care le-am trait impreuna cu fetele mele: momentul cind m-au recunoscut si mi-au zimbit si cel in care si-au descoperit minuta sau minutele! Am stat ore intregi si am gustat din aceasta nemaipomenita descoperire a lor. Si acum imi aduc aminte primul lor zimbet: felul in care s-au uitat la mine, seriozitatea pe care o aveau in priviri, dar si frica ca incep sa vada si inca nu stiu ce ii asteapta... apoi momentul culminant, cind ochisorii mici s-au agatat de ochii mei, m-au recunoscut si fata li s-a destins intr-un zimbet mare si cald, ca si cum mi-ar fi spus: ah, tu esti, si esti aici, de ce nu te-am vazut mai devreme, acum pot sa zimbesc fericit si sa merg mai departe. Acesta a fost momentul in care m-au descoperit pe mine, exista sigur unul asemanator in care l-au descoperit pe tati, iar cel in care isi vad prima data minutele e cel in care se descopera pe ei insisi. Uite, vad ceva care se mica, si vine spre mine... se fereste speriat, isi da seama ca se misca, ca nu e o jucarie, ca e parte a corpului lui... o duce in fata ochilor, o priveste curios, o intoarce pe toate partile, o lasa in jos, iar o ridica ca si cum vrea sa se convinga ca e a lui si nu tot un obiect din afara... spre final, o duce la gura satisfact si covins: da, asta sint eu, acum pot sa merg mai departe si sa vad ce mai am al meu! Sint fantastice aceste doua momente si de cite ori mi-e greu cu fetele mele (si imi este, mai ales cu cea mare, care are deja aere de preadolescenta!), ma intorc la momentele primordiale si... o iau de la capat. Daca am gresit, imi cer scuze si incerc sa invat din greseli, daca a gresit ea, invatam impreuna sa ne cerem scuze (pentru ca un parinte se afla singur in fata greselilor lui, dar un copil nu, are intotdeauna un partas - parintele, cineva care l-a ajutat sa greseasca, fie si prin faptul ca a uitat sa-i arate cum sa nu o faca). Si inainte de toate am invatat eu ca, un copil, chiar si atunci cind greseste tare, nu e dusmanul parintelui sau, ci doar un copil care a gresit si care trebuie ajutat sa nu o mai faca.

In concluzie, iti spun ceea ce imi spun si mie cind ma simt depasita de situatia cu fetele mele: fetele tale au nevoie de tine si de tatal lor, de prietenia voastra. Trebuie sa le tineti de mina permanent, sa le ajutati sa inteleaga ce se intimpla cu ele, de ce simt ce simt si inainte de orice, far nici o conditie sa se simta iubite din tot sufletul. Pentru ele insele, nu pentru ceea ce ati vrea voi sa fie! Inchei cu niste cuvinte care mi-au ars sufletul, spuse de fetita mea cea mare, intr-o cearta, dupa ce ii trasesem doua palme la fund (lucru pe care il fac extrem de rar si pentru care nu am nici o scuza, sau mai bine spus l-am facut pina acum ceva timp). A venit la mine, mi-a luat fata in minutele ei si mi-a spus: mami, te iert ca mi-ai dat la cur, dar vreau sa stiu, m-ai iubit si cind ai dat!?! Ma iubesti tot timpul, tot-tot timpul? Si cind sint rea, si cind sint buna, si cind nu vreau sa te ascult, si cind te enervez... si cind nu sint acasa si cind dorm!?! M-a intrebat de vreo trei ori si i-am raspuns de tot atitea ori ca o mama isi iubeste copilul de cind il simte in burtica si pentru toata viata. Si i-as mai fi spus-o de o mie de ori, numai sa o conving ca nu asta e problema, iubirea mea care este neconditionata, ci faptul ca relatia noastra, care ar trebui sa fie una prieteneasca, se transforma citeodata in razboi de gherila si tocmai pentru ca e atita iubire la mijloc e datoria noastra sa pastram pacea in ea!

CORNELIA, mami de AGATA si TUDORA

Ramonika spune:

nelia - mi-a placut mult cum ai scris, m-ai emotionat...

---

Ramonika si pisicile Vladutz Bubulina Maritza Fulgushor

roxanal spune:

Draga Dana, te inteleg perfect, desii fiica mea nu este inca adolescenta, nu are decat 6 ani si cateva luni..si totusi am avut si noi razboiul nostru...care a trecut...mie cel mai important din toata poavestea asta mi se pare felul cum a ales ea sa va atraga atentia..pentru ca dupa parerea ea acesta este un semn serios de alarma, care-ar trebui sa te ingrijoreze...acum cateva luni, in mijlocul acestui razboi el nervilor pe care-l duceam cu propria mea fiica, m-am trezit intrebandu-ma daca o mai iubesc..daca nu cumva mi-am transferat toata iubirea asupra fetitei mici, de 1 an si nu a mai ramas nika ptr ea...mi se parea ca face numai rele(Maria) si Teo(fetita mica) numai bune, ca Maria era o scorpiuta pe cand Teo era o dragalasa...si tot asa...tipam la ea, urlam la ea, o faceam in toate felurile, mi se parea ca face tot ce eset posibil ptr a ma enerva, si probabil ca asa si facea...asa striga ea dupa ajutor...pe urma, ma apucase amocul, cum sa nu-mi mai iubesc copilul??? ma ingrozea ideea ca ar fi adevarat..si am facut un exercitiu..mi-am imaginat viata noastra fara Maria...si mi-am dat seama ca aiurez, ca era doar un test pentru noi, ca parinti..si mi-am revenit..acum este totul aproape perfect..ca nu se putea perfect, nu ? ..insa sunt multumita ca mi-am dat seama ca de fapt problema nu este ea, ci noi...ca nu-i dadeam suficienta atentie de cand se nascuse teo si ca avea nevoie in continuare sa fie copil si nu copilul mai mare care poate multe..ca nu, doar e mai mare...eu personal cred ca ar trebui sa te uiti in tine si sa gasesti problema si mai ales sa te uiti acolo unde era copilul tau si unde a ajuns..fara indoiala, ptr mine este ca noi parintii le datoram asta copiilor nostrii, sinceritate fata de ei si fata de noi...nerecunoscand problemele nu dispar, cum am vrea noi, ci se acutizeaa, terminandu-se de obicei prost, doar din comoditatea noastra, a oamenilor de a face ceva pana nu este prea tarziu...recunosc ca nici mie nu mi-a fost usor cand mi-am dat seama ca practic tactica strutului..insa mi-am spus ca mandria mea tb sa fie mai jos decat interesele propriului copil..
si mai cred ca ar trebui sa apelezi la un specialist, un psihoterapeut, de preferat, care sa te ajute...
succes si tine-ne la curent cu situatia

lorelaim spune:

Nelia - ca de obicei ai postari f faine, pline de suflet. Un lucru ai uitat sa precizezi... tu mergi cu fetita ta la activitati sportive si recreative: dans, patinaj, etc.
Din pacate in Ro inca nu a patruns atat de puternic acest "curent": copilul este bine sa fie dus la diverse activitati sportive care sa-i canalizeze si sa-i consume energia intr-un mod placut si sa-l ajute sa aibe o atitudine pozitiva in viatza. Sportul este un lucru bun - mai ales pt copiii cu multa energie. Le da o preocupare, nu-i lasa sa se gandeasca la cine stie ce prostioare, etc.
Si cum mentzionam intr-un topic anterior... se pare ca exista si explicatii stiintifice ale comportamentului adolescentzilor:
http://www.canada.com/topics/bodyandhealth/story.html?id=5028d08e-0344-4bc8-bbe6-a1b18437a465&k=1548


"Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

Elise spune:

sincer, citind pe aici ma apuca groaza...
Bblisa mea e micutza, e bb. Dar are "ceva" ce imi e greu sa explic: are puterea, asa bb cum e, sa ma sustina. Am realizat asta din primele zile impreuna, cind m-a apucat jelitul, iar ea avea o privire atit de blinda si senina si mi-a pus manutza pe obraz cind am inceput sa pling.
Stiu ca pare ciudat, dar avem o aliantza in care nu numai ea se bazeaza pe mine, ci si eu depind de ea: si ma ajuta, e atit de calma, linistita si serena incit ma influenteaza si imi da echilibru.
A devenit pentru mine principalul punct de echilibru, extrem de repede. Nu mi se pare papusica neajutorata, din contra. Mi se pare puternica, in felul ei.

Ma sperie ideea ca o sa ne intoarcem cindva una impotriva alteia: nu stiu daca sint eu suficient de puternica, nu ea... Mie mi-ar fugi pamintul de sub picioare.
Adolescenta find, am avut problemele mele cu parintii: dar le-am vazut din prisma mea, a copilului razvratit, nu stiu ce au simtit ei. Si eu, copilul razvratit, m-am aadunat repede si am mers mai departe.
Dar din postura de parinte nu stiu cum as face fatza. Ma simt mult mai vulnerabila in fata ei decit eram, copil, in fata parintilor mei - sau decit as fi in fata barbatului sau a oricui altcuiva.

Deci chiar nu vad cum ar fi sa transformam asta in razboi. Daca ne-am "lovi" reciproc ar inseamna sa ma intorc impotriva mea, si sa o las sa se indeparteze cu tot cu bucati din mine. Deci, mi-e groaza....

Elise & BBLisa

mama lia spune:

tocmai am citit parea domnisoarei sail-away (care este clasa a 7-a) fata de noi, mamele.....am ramas cam fara replica....cu toate ca imi trec atitea prin cap...si pe limba...

http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=96118

ce parere aveti???

Elise spune:

quote:

---

Originally posted by mama lia
ce parere aveti???

---

ei bine, parerea mea posibil sa fie atipica: dar n-am de gind vreodata sa imi stric relatia cu copilul meu pentru ca nu sint rufele asezate in shifonier.
Aici cred ca are dreptate: spatiul ei personal este personal, cum ii place asa il poate avea, si nu vad o nenorocire in asta.

De asemenea, nu as spiona-o: sper sa ajung sa fim prietene si astfel sa stiu ce i se intimpla si cum pot sa o ajut. Si sa imi povesteasca ea. Sa ii controlez viata fortat e ceva ce n-as face, pentru ca nici eu n-as suporta.

Si, da, are nevoie de prieteni: are o nevoie imensa de prieteni, de acceptare in cadrul grupului de virsta, de "lansare" in viata sociala: e la virsta la care invata sa zboare singura. Cind va avea nevoie de un umar pe care sa plinga, stie unde sa ma gaseasca. Dar nu mi-as dori sa fie satelitul meu, pentru ca nu cu mine va trai in continuare.

Si nici cu bataia nu sint de acord: exista doua reactii posibile: sau sa devina un adult violent, sau sa se obisnuiasca cu ideea ca e firesc sa fie batuta daca face ceva gresit.

Deci nu vad nimic revoltator in mesajul respectiv, sa tinem cont totusi ca e scis la nervi de o persoana aflata la pubertate. Iar noi am depashit demult perioada respectiva.

Elise & BBLisa

mama lia spune:

Elise, se poate...dar pe mine nu teribilismele domnisoarei ma deranjeaza, ma doare insa cum vorbeste de mama ei......

ne mai auzim peste ani, cind si bb al tau va fi o domnisoara ce da ochii peste cap si va fi obrazica (de, apanajul virstei).......fiica-mea e mortala, ca dupa ce are cite o "criza" vine si isi cere scuze!!! iubita lui mama!!!

adevarul e ca uneori nu stii ce sa faci...sa ii faci "afis" cum zice o colega, sau sa rizi....

MissParker spune:

nelia,

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre

************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.