De ce ati adoptat un bebe?

Salutare tuturor fetelor,

Poate titlul subiectului deschis de mine v-a facut sa ma injurati, dar altfel nu am putut sintetiza intrebarea. De ce am pus aceasta intrebare? Pentru ca de 2 ani si jumatate imi doresc sa raman gravida si nu s-a intamplat minunea. Si eu si sotul meu ne-am facut analize. Inainte de a merge la doctor am citit pe acest site postarile fetelor care se chinuie sa ramana gravide si mi-am spus "eu vreau doar sa aflu diagnosticul si atat.... dc raman bine, dc nu adopt". Am plecdat la drum cu aceasta idee deoarece ma gandeam ca este foarte chinuitor sa astept inca 1-2-3-5-10 ani sa raman gravida. Si nu numai sa astept....ci sa ma duc luna de luna la doctor. Ei bine diagnosticul este: "d-soara...esti in regula...ovulezi...iar sotul astenozoospermie moderata...dar puteti sa ramaneti gravida fara probleme cu diagnosticul sotului". Deci totul e ok... Si...de ce nu raman?
Luna aceasta cele 3 zile dinainte sa-mi vina ciclul au fost infernale. Mi-am facut 3 teste de sarcina ca poate cine stie cum s-a intamplat minunea. In momentul in care mi-a venit ciclul mi-am spus ca renunt la lupta asta.
Asa ca intrebarea pe care mi-o pun este ce sa fac? imi doresc cu disperare un copil. Cat sa mai astept? Nu vreau sa imi spuneti ce sa fac, dar vreau sa-mi spuneti care este povestea voastra dinainte sa va hotarati sa adoptati. Cat v-ati luptat ca sa ramaneti gravide...cum ati renuntat la ideea asta? Pur si simplu vreau sa stiu cum v-ati hotarat sa adoptati bebele.

Va pupa silvy.

galinarodica spune:

Silvioara decizia e in sufletul fiecaruia chiar inainte sa o constientizeze...Eu cred ca pot avea si propriul meu copil numai ca-s necasotorita ci fiindca decand eram in liceu am spus ca indiferent daca si cati copii voi avea o sa si adopt unul asta si fac. Nu mi-a fost greu deloc sa ma hotarasc.

Elise spune:

Silvy24,

la mine decizia a venit intr-un moment in care jeleam prin spital, dupa trei operatii si citiva ani de durere si halate albe. Ma saturasem de rahatul asta de viatza si vroiam sa imi iau cimpii si sa plec unde oi vedea cu okii.

Cum stateam eu la reanimare, jelindu-mi soarta, a venit o asistenta batrina si m-a luat la trei pazeste. Dupa ce m-a boscorodit bine, a zis "vino sa-ti arat ceva". Eram prea darimata sa mai comentez.
M-a luat asa, tinindu-ma de pereti, si m-a dus la salonul cu bbi abandonati. Si m-a lasat acolo.

M-am asezat pe u scaun si cred ca am privit o ora sau doua puii aceia de om, mici cit niste pisoi. In acele momente am considerat ca pentru mine asta e o lectie, o lectie injusta, cruda dar utila.
Iar cosmarul meu din ultimii ani n-a fost inutil: nici faptul ca mi s-a spus ca am cancer, nici ca am fugit din alt spital in care mi-ar fi scos tot si o hemoragie de 6 luni care m-a lasat mai mult moarta decit vie...
N-a fost totul chiar inutil, macar pentru faptul ca am ajuns sa inteleg lucruri pe care altfel nu le-as fi inteles.
M-am simtit legata de fiintele acelea micute prin ceva ce nu incape in cuvinte.

Poate in alt moment, in care n-as fi fost atit de confuza, anesteziata si amortita de durere, n-as fi avut aceeasi reactie.
Dar de atunci mi s-a infipt adinc in creier ca o sa adopt, si daca voi avea, si daca nu voi avea copii nascuti de mine vreodata.

Elise & BBLisa

gulser_30 spune:

silvi draga si eu cindva am fost in aceeasi situatie cu a ta,adica nu aveam nici o problema dar nu puteam sa ramin insarcinata ovulatia era buna etc...dupa mai multe investigatii am ajuns sa imi scoata un ovar apoi dupa vreo 5 ani mi l-au scos si pe celalalt si uite asa nu s-a mai putut nici teoretic nici practic sa ramin insarcinata iar acum, kiar daca am ramas singura (fara sot)am hotarit ca nu mai trebuie sa pierd timpul cu dezamagiri si am luat hotarirea sa adopt desi inca nu am obtinut atestatul ...sunt in curs de atestare (cred ca in vreo 2 saptamini am sa obtin acel atestat)deci tu hotarasti cind si cum vei proceda important este sa iti doresti din tot sufletul lucrul asta si sa nu ai indoieli ...restul va veni de la sine ....ai sa vezi

anaisanais spune:

Mai intai:pentru voi, toate mamicile prezente si in devenire, pentru zia de ieri!

Mai apoi, cel putin la mine, si se vede treaba ca nici pe celelalte mamici, titlul topicului nu ne-a provocat reactii ...violente verbal! Este normal sa intrebi atunci cand vrei sa afli ceva. Fiecare mamica are propria motivatie; a mea a fost ca nu am putut avea un copil nascut(datorita varstei si problemelor medicale),asa ca l-am asteptat pana a crescut in inima, asa cum spunea cineva atat de frumos intr-un alt topic, si a venit la mine. Eu cred ca toti copiii, inainte sa se intrupeze, sunt stelute pe cer si de acolo isi aleg mama; in cazul mamelor care nu-i pot naste, gasesc ei solutia sa vina la mamicile alese.Poate ca pentru tine, silvy, copilasul inca nu s-a hotarat sa vina(daca doctorul zice ca nu sunt probleme) sau vrea sa vina la tine ....atipic!
In orice caz, cred ca ar trebui sa nu renunti la lupta pentru un bebelus,oricat de greu si de lung ar parea drumul, fie ca va fi ''produsul'' fizic al cuplului tau, fie ca va fi produsul crescut in inima voastra, mai intai.
Pana atunci!

ioanaalice spune:

Si eu am incercat mai multi ani sa raman insarcinata (vreo 3-4 ani). Am inceput in cateva randuri sa fac analize, controale, tratamente etc. Niciodata nu am ajuns la final cu ele pentru ca, de fiecare data, mi se intampla ceva rau (ultima data am avut un accident de masina) astfel ca nu ajungeam sa aflu concluzia medicala. Asa ca pana la urma am luat-o ca pe un semn: ca nu e cazul sa aflu daca pot sau nu sa raman insarcinata. Apoi am inceput sa pun in balanta trairile si convingerile mele, sa ma lamuresc eu, daca vreau sau nu un copil. (Nu, nu fac parte din categoria celor care au stiut din prima clipa ca vor sa fie mame...). M-au ajutat sotul meu si prietenele mele, sustinandu-ma neconditionat. Si cand mi-am clarificat toate dubiile (legate de aspecte genetice, riscuri comportamentale, schimbarea definitiva a modului de viata etc) am depus actele pentru atestat.
Acum sunt o mamica fericita.

Cred ca toate care am purces pe drumul adoptiilor, in momentul in care am depus cererea la DPC am fost hotarate cel putin 200% pentru a face pasul asta. Daca ai cel mai mic dubiu, clarifica-l, pentru ca mai tarziu se poate transforma intr-un obstacol de netrecut.

ioana, mamica de boboc

maimutzak spune:

draga silvy, eu sunt maimutzak.Eu am o poveste poate si mai crunta: Am avut rabdare aproape 10 ani sa fac tratamente peste tratamente, eu cu mici pb de ovulatie, sotul cu oligospermie, am facut si FIV,fara sa obtin sarcina, am ramas odata gravida prin inseminare (am facut si din astea vreo 5,), dar s-a dus din pacate la 8 sapt., am avut si o fetita in grija timp de 1,5 ani, care stiam ca sta doar temporar ,si totusi ni s-a frint inima cind a plecat, si desi aveam mereu gindul adoptiei ...acolo, undeva, nu am facut-o pina acum.In sfirsit, m-am hotarit, suntem in drum spre atestare, si speram sa devenim parinti.Poate am asteptat prea mult, poate asa a fost sa fie, nu stiu,dar stiu ca indur de ani de zile o suferinta cumplita pe care nimeni nu o poate intelege.Poate ca va veni soarele si pe stada mea, si pe a ta, si pe a altora.Va pup.

simona dragusin spune:

Cum m-am hotarit?..
Am facut investigatii la mai multi dr. cu acelas rezultat.."Sunteti perfect sanatosi...o sa faceti copii,aveti rabdare!"
Si am avut..un an,doi,zece...
Pina am simtit ca nu mai pot!
La insistentele sotului am facut inseminari...multe!
Dar in tot acest timp m-am gindit la adoptie.Acum nu mai realizez exact daca ma gindeam ca la o ultima speranta..
Dar acum STIU ca nu mi se nascuse inca fata!Nu venise inca timpul...

Sint mii de familii care nu pot avea copii !
Dar f putini se gindesc la adoptie.
Faptul ca tu te-ai gindit...spune multe!
Sa-ti ajute Dumnezeu !
Oricum, nascut de tine sau adoptat,tot copilul tau va fi !Si tu tot MAMA!
Succes

aissa spune:

Noi nu am facut prea multe investigatii. Am pierdut 3 sarcini mici, 2 de care nici nu stiam, si 1 la 3 luni. In urma ultimei m-am cam depresat, m-am simtit cumva pedepsita pentru indecizie (eram studenta inca si nu total sigura ca vreau acel copil). Au trecut apoi 8 ani in care luna de luna am sperat. Degeaba. Am avut cateva tentative de tratamente care nu mi-au adus decat stres si kilograme in plus. Am tot zis noi ca o sa adoptam, dar parca nu vorbeam serios. In 2004 de Anul nou asta a fost decizia noastra, ce ne doream pentru anul respectiv. Insa am lasat lunile sa treaca, 8 la numar si abia in august ne apucam de acte, veniti de la mare deprimati de singuratate. In septembrie se nastea pisoiul meu, in octombrie am gasit-o si in decembrie am adus-o acasa.
Cum a spus cineva, hotararea am luat-o, sau am pus-o in miscare, atunci cand se nastea ea.... Pana atunci nu fusese momentul.

marybell spune:

draga mea eu zic sa nu disperi, sa insisti in continuare si cu siguranta vei avea si copilul tau, insa daca situatia financiara si cea familiala iti permit acest nobil gest de a adopta un copil din partea mea personat iti trimit mii de felicitari. si nu uita mama este cea care creste nu cea care face si paraseste.
eu am nascut in decembrie 2006 un baietel pe care il astept de 10 ani...asa ca rabdare multa, si succes.

Marybell si bb Erik (23 dec 2006)
poze bb
poze Botez

varsta Erik

daphnyie spune:

silvy,

eu cred ca rabdarea pana vei avea un copil nascut de tine nu are de-a face cu decizia de a adopta. Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg asta si recunosc ca m-au inspirat si fetele de la "M-am hotarat..." .
Dupa trei ani si cateva sarcini pierdute pana in trei luni eram atat de amarata si disperata, nu stiam nici eu ce sa fac, sa adopt sau sa mai astept. M-am gandit ca nu are sens sa treaca alti ani, nu stiu cati, si eu sa jelesc, in loc sa am langa mine un pui mic si sa fiu fericita. In clipa aceea mi-a fost foarte simplu sa iau decizia.
Ghindocul asta mic pe care-l avem de cateva luni acasa ne-a umplut viata si ne-a facut cei mai mandri parinti. Si coincidenta sau nu, are exact numele la care ma gandeam eu cu o luna inainte sa o cunosc.
Si nu spune nimeni ca nu poti naste un copil dupa ce adopti, nu?