Ce au facut parintii vostri ...?

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 3

dana d spune:

quote:
Originally posted by DARAEL
Cel mai important gest pe care l-au facut parintii mei a fost ca m-au primit in familia lor si m-au ajutat sa vin pe Pamant.....

Restul..... sunt detalii tehnice .

Cu stima,

Singur, DARAEL
Ratacitor prin Lume

Credeti ca Viata e grea ? Asa o fi... dar trece repede

Ba dimpotriva eu consider ca astea sunt detalii. Vorba aia: si tiganii fac copii! Important este cum ii cresti.

Greul abia atunci incepe cand ai venit cu copilul acasa si ti-ai luat responsabilitatile in maini. Si greul creste cu varsta coplilului, una e sa te chinui sa-l alaptezi, sa-l speli sa-l plimbi si alta e sa-l ajuti la lectii sau sa moderezi conflictele cu colegii sau sa-i tii in frau hormonii... mai tarziu.
Credeti-ma ca stiu prea bine, ce n-as da sa fiu mama doar de copil mic dar, din pacate, ei cresc si cresc si problemele.

Si eu am numai multumiri si recunostinta fata de parintii mei. Ba chiar sunt mandra si de greselile pe care le-au facut cu mine, pentru ca sunt ale Lor si ei sunt pentru mine Dumnezeu.
Si ai mei au petrecut mult timp cu mine, taticu m-a tras cu sania, mi-a inaltat smee, mi-a facut jucarii si s-a jucat cu mine. Mamica mi-a fost prietena si imi este si acum dar uneori mai nervoasa si cu mai putina rabdare. A fost o mama foarte tanara si abia acum inteleg cum a fost pentru ea ca la 19 ani sa devina mama si sa-si ia viata in maini. Tinerii de acum sunt inca copii la 19 ani, au in cap numai muzica, bairamuri, concerte si tot ce inseamna distractii.
E drept ca au facut si o greseala de care mi-am dat seama abia tarziu, cand eram deja mare: m-au tinut prea din scurt, nu m-au lasat sa zbor, abia m-au lasat intr-o tabara in clasa a8-a si aia a fost singura. Nu am plecat de acasa nicaieri fara ei mai departe de complex sau piatza (cel mult 500 m). Abia la liceu a trebuit sa ma urc singura intr-un autobuz si sa ma departez de cuib.
Si acum simt repercursiunile felului in care m-au crescut si din pacate am aceeasi tendinta sa-mi tin copiii sub control. Fata mea de 12 ani abia acum a avut voie sa plece pentru prima data cu colegii intr-un parc cu autobuzul si am avut mari emotii ramanand acasa, noroc cu telefoanele mobile.

Totusi, vremurile s-au schimbat. Va duceti aminte cat timp liber era pe vremea aia(inainte de 90)? va amintiti cat timp petreceam impreuna, stand de vorba sau facand diferite lucruri impreuna. Acum e mult mai greu sa fii langa copilul tau, sa faci impreuna activitati, sa te joci, sa construiesti, sa-i citesti povesti. Ziua e o alergatura iar seara picam franti. Mai e si internetul, televizorul care ne despart. Copiii din ziua de azi ori stau toata ziua la desene, ori la calculator (asta in afara de cat stau la gradinita). Asa ca ii crestem si nu prea stim ce crestem, ajung mari si nu-i mai cunostem... din pacate.
Eu mereu imi propun si fac planuri sa stau mai mult cu fetele mele, sa stau de vorba cu cea mare, sa-i dau sfaturi, sa ma joc cu cea mica, sa-i citesc seara o poveste. Din pacate rar reusesc sa ma tin de cuvant si asta numai din vina mea, recunosc, as putea sa las orice altceva si sa ma ocup de copii ca nimic nu e mai important, orice treaba poate astepta dar copiii cresc si noi n-am fost acolo langa ei sa ne bucuram de ei si sa se bucure de noi, sa poate spuna si ei peste ani cum spunem noi acum de parintii nostri.

Fetele mele

dana d spune:

In concluzie, as vrea sa pot fi un parinte asa de bun cum au fost ai mei pentru mine. Din pacate nu am suficienta rabdare, calm, autocontrol, diplomatie, spirit de sacrificiu.....asta e principala caracteristica a parintilor mei: spirit de sacrificiu

Fetele mele

roxica spune:

eu as vrea sa fiu macar pe jumatate pentru fetele mele..din ce a fost tatal meu pt mine!

viviana spune:

Copilaria pana la 18 ani mi-am petrecut-o pana in '90.
Cred ca am avut cei mai buni parinti. Cele mai frumoase vacante, cea mai frumoasa copilarie. O educatie lipsita de rigiditate, o libertate bine ingradita intre limitele bunului simt.
Mama a tinut mult la morala, la cinste, la gramatica limbii romane, la cunoasterea de sine pe care ti-o acorda cititul - mi-a deschis pofta pentru literatura in toate formele ei.
Cand m-am apucat de fumat (16 ani), nu m-a incurajat, mi-a expus riscurile, dar probabil vazand ca este inutil (ca eu tot fumam ascunsa prin cine stie ce cotloane) ma lasa sa fumez in casa cate 1-2 tigari, si chiar cand venea tata ii spunea ca ea a fumat.
A fost intotdeauna alaturi de mine, a avut incredere si m-a ajutat. Nu m-a certat si nu m-a batut pentru notele proaste. Imi spunea ca intotdeauna e loc de mai bine.
Tatal meu mi-a deschis pofta pentru muzica simfonica. Facea cu noi auditii si ne sugera ce ar trebui sa ne imaginam cand ascultam o simfonie. Ne ducea foarte des la restaurant (mai ales duminica - spunea ca este zi de odihna si mama nu trebuie sa gateasca) si chiar la baruri mergand pe principiul: cine stie ce barbat o sa cunoasca, si nu vreau sa "cada pe spate" daca o duce la un restaurant sau la un bar.
La un moment dat s-a prins ca fumam si ne mai lasa "intamplator" cate o tigara buna (pe vremea aia aveam acces doar la snagov sau carpati). El era fumator si avea surse de tigari straine. La 18 ani m-am dus prima oara singura la mare si mi-a facut cadou un cartus de tigari Kim mentolate - nu am sa uit niciodata gustul lor.
M-a scos din toate rahaturile pe care le-am facut in liceu. Imi motiva absentele cand chiuleam (dupa perdaful necesar). Ma ducea si aducea cu masina noaptea cand plecam de la ceaiuri. Cand am implinit 14 ani a fost cu mine si mi-a cumparat pantofi cu toc, si prin casa m-a invatat sa merg cu ei. Dupa ce am implinit 16 ani, imi spunea ca sunt domnisoara si adesea imi saruta mana cand se intorcea de la serviciu.(Gest pe care il facea si bunicul meu). L-a placut pe prietenul meu (actualul sot) si tot timpul il necajea spunandu-i ca ii plange de mila ca vrea sa ma ia de nevasta.
A murit in 1990, si de atunci imi este mereu dor de el.
Si toate astea in conditiile in care noi am fost 3 surori. Nu am simtit niciodata ca fac vreo diferenta.
Cand am implinit 13-14 ani ne-au povestit despre viata sexuala, si ne-au spus ca ei ne-au invatat ce este bine si ce este rau, ca am fost crescute foarte bine ne-au aratat si partile negative cat si cele pozitive ale vietii si de aici inainte este timpul sa ne descurcam singure, dupa cum consideram, si ca ei au incredere in noi.

Totusi intodeauna m-au enervat, cand eram mica, pentru ca nu ma lasau sa mananc coltul de la paine pe strada, si ca mama nu ma lasa sa "ciugulesc" (inainte de a pune la masa, of course) pielita crocanta de la pui, aripioarele crocante de la pestele prajit, si invelisul de la snitel. Abia steptam sa cresc si sa ma marit ca sa fac toate astea. M-au mai suparat pentru ca nu am avut niciodata penar de lemn, cum aveau toti copiii, (in anii '70), si eu aveam penar chinezesc frumos de plastic (cum sunt cele de azi), si ca niciodata nu am avut stilou romanesc Flaro (de 2 bani de altfel!) ci stilouri elvetiene cu penita de aur.

Eu o las pe fii-mea sa manace coltul de la paine pe strada si sa jumuleasca, pestii si snitelele.
Am instituit regula ca nu o voi certa pentru note si ca o data pe luna are voie sa "chiuleasca" de la scoala. Incerc sa fiu prietena cu ea dar sunt "nemiloasa" in ceea ce priveste comportamentul la masa, tinutul lingurii si furculitei si bineinteles vorbitul corect gramatical. Si tin mult sa citeasca cel putin 20 de pagini/zi.

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

Naty spune:

Eu ma rog la Dumnezeu sa ma ajute sa fiu un parinte tot atat de bun pe cat au fost si, Slava Domnului, inca sunt ai mie.
Sincer nu am ABSOLUT nimic sa le reprosez.
Le-a fost foarte greu sa ma creasca, singuri in Bucuresti, fara nici un ajutor. Tata si-a decalat programul cand eram mica, era singurul din tot serviciul care lucra de dupa masa ca sa poata sa stea cu mine, sa nu ma creasca straini (nici la bunici nu au vrut sa ma dea).
Au fost intotdeauna foarte apropiati de mine, m-au laudat intr-una si au avut incredere in deciziile mele, m-au protejat in toate cele, dar mi-au lasat si independenta, mi-am ales singura drumul in viata.
Copilaria mea a fost ca o poveste, doresc tuturor copiilor sa aiba una la fel ca a mea.
Iar acum, desi au o varsta si sunt obositi (tata inca mai lucreaza iar mama are probleme cu coloana) imi cresc fetita, la fel de bine cum m-au crescut si pe mine.
Sper sa ma pot revansa fata de ei pentru tot ce au facut pentru mine si sper ca iubirea mea fata de ei le lumineaza viata asa cum mi-au luminat-o si ei pe a mea.

Raluca, mami de Ioana - Alexandra
casatoria civila, burtica si Dodolina piticuta pana la 8 luni, poze noi
poze si mai noi
nanusha la 2 ani
nunta si luna de miere
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=52035" target="_blank">POVESTEA BEBELINEI

moldoveanca spune:

cred ca am invatat multe lucruri bune de la parintii mei,dar un singur lucru stiu ca nu-mi place la ei si sper din tot sufletul ca eu sa nu fac aceeasi greseala si anume sa iubesti unul dintre copii mai mult decat ii iubesti pe ceilalti

teo

diciu spune:

Parintii mei au trait si traiesc numai pentru mine..m-au ajutat cat au putut si ne ajuta si acum(pe mine si sotul meu)..au fost si sunt f buni cu mine si vor ca eu sa fiu cat mai fericita si sa nu-mi lipseasca nimic...ma iubesc enorm...si eu pe ei...desi sunt de moda mai veche..si in adolescenta am avut cateva neintelegeri cu ei...acuma ele au trecut si ii vad mai deschisi ca niciodata...insa ce am admirat f mult la ei...a fost dragostea si intelegerea dintre ei...ajutorul reciproc ce si l-au dat...si asa sunt si in prezent...
sa le dea Dumnezeu sanatate si sa traiasca o vesnicie!
Mi-ar placea sa pot sa fiu si eu pentru copiii mei ce au fost ei pentru mine...dar din pacate...eu nu pot avea copii......off-ul meu si al lor...mi-ar placea sa fie acea intelegere dintre ei si intre mine si sotul meu....dar asta e...viata merge mai departe si ma bucur ca ii am alaturi

anda

IONUT STEGARU ARE NEVOIE DE AJUTORUL NOSTRU

"daca dragoste nu e...nimic nu e"

pisi_ella spune:

I-am reprosat multe maica-mii...Ca nu a stiut sa comunice cu mine, ca m-a batut (nu exagerat, dar orisicat), ca m-a certat uneori ff urat, ca au fost scandaluri la noi in casa...ca de cele mai multe ori incerca sa-mi impuna vointa ei, incerca sa ma faca sa gandesc ca ea, sa am ideile ei...care idei erau de multe ori invechite. Ca nu mi-a aratat niciodata ca-i multumita sau mandra de mine....Imi cerea mai mult...si mai mult...dar nu-mi arata ca-i multumita de realizarile mele. Si nu mi-a aratat dragostea in mod simplu, direct, printr-o imbratisare de exemplu, ci numai indirect...da, conteaza f mult, m-a sprijinit si m-a ajutat tot timpul, si acum ma ajuta f mult, abia deschid gura si vine cu sufletul la gura la mine. Dar stiti voi...in perioada adolescentei...as fi avut nevoie de o imbratisare...de o vorba buna...si de la multa comunicare si intelegere.
Tata a fost tipul nepasator, detasat de problemele mele. Nu m-a certat, nu m-a batut, nu s-a implicat foarte mult in educatia mea, ca doar a facut-o maica-mea destul E tipul e om ff calm , pe care-l scoti foarte greu din pepeni. O singura data l-am scos din pepeni rau de tot si mi-a tras doua palme In rest...el cu treaba lui, eu cu treaba mea. Era in schimb foarte rabdator cand ma ajuta la lectii, pentru asta-i multumesc , in schimb maica-mea....hm...cate palme peste ceafa mi-am luat cand nu stiam la matematica!...
Si cu toate astea...nu-i mai condamn si nu le mai reprosez nimic acum! Am trecut prin mai multe crize, am plans, le-am reprosat...Dar apoi am invatat sa accept trecutul asa cum a fost el si sa vad jumatatea plina a paharului (m-au ajutat foarte mult si fetele de pe forum, sa vad partea buna a lucrurilor. Sa vad calitatile maica-mii, si nu defectele. Sa vad ca ma ajuta enorm, ca si-ar da si haina de pe ea si chiar viata pentru mine, ca a intervenit in cele mai grele momente din viata mea...aparea langa mine ca un inger pazitor (pe cuvant, maica-mea a SIMTIT si a STIUT mereu cand am avut probleme, chiar fara sa-i zic...Simtea, visa...nu stiu...dar aparea langa mine si repara lucrurile Pentru asta, MAMA, iti multumesc!
Si a avut si are asa un spirit de sacrificiu...cum nu stiu cati parinti il au...Acum are 67 de ani si sta in alt oras...dar cum deschid gura....da fuga la Bucuresti incarcata cu de toate.
Oricat de greu i-a fost cu mine si cu munca (a fost multi ani director de scoala cu multe responsabilitati), s-a implicat foarte mult in cresterea si educatia mea, mi-a fost mereu alaturi, nu m-a dat la bunici, ca sa scape de responsabilitati. Era insa (si este) foarte ambitioasa, cam rea de gura, se aprinde repede, insa are un suflet de aur.
Cu toate ca multi parinti nu-si mai sustin copiii dupa ce acestia au terminat facultatea, ea inca ma ajuta...cum poate si ea. Altii stau bine-mersi acasa la ei...mai ales daca sunt in varta...ea nu...vine cand o chem, ma ajuta foarte mult...Si ii faceam atatea reprosuri, Doamne, si ea tot venea la mine cum deschideam gura si uita de suparare...De multe ori am suparat-o rau de tot....reprosandu-i una, alta din trecut Suferea ca un caine, saraca Dar tot ma iubea si ma ajuta cu tot ce putea. TRECUTUL NU MAI POATE FI SCHIMBAT. Din fericire, in al 12-lea ceas, mi-am dat seama de acest lucru. Am acceptat trecutul, cu bune si rele, incercand , dupa cum am spus mai sus, sa vad jumatatea plina a paharului.
Nu-i mai reprosez nimic, avem o relatie mult mai buna, nu ne mai certam, comunicam mai bine...Vorbim la telefon fara sa ne mai trantim telefonul in nas, cum faceam pe vremuri. Am devenit si eu mai toleranta....am inteles ca NICIODATA nu mi-a vrut raul, ci numai BINELE, si, chiar daca de multe ori mijloacele au fost proaste, scopul a fost nobil.
Sunt si eu mama, chiar mama la patrat si incep, incetul cu incetul, s-o inteleg pe MAMA si sa-i accept greselile. Toti facem greseli! Stiu....e greu cand resimti greselile pe propria-ti piele, dar e bine sa ne concentram asupra prezentului si viitorului si sa acceptam trecutul asa cum e el. Si....incetul cu incetul, vom vedea sa se repara si anumite lucruri din trecut...sau ni se schimba perspectiva, nu stiu...Cert e ca in sfarsit, am o relatie buna cu MAMA si, in al 12-lea, ceas, ii multumesc pentru tot!
Si...am mai zis-o si cu alte ocazii...macar sa fac eu pentru copiii mei JUMATATE din cate a facut maica-mea pentru mine!
Ma rog la Dumnezeu sa o tina pe picioare si sanatoasa....ca recuperam noi timpul pierdut! Deja suntem pe drumul cel bun!

_Ella, Emma & Matei

Povestea nasterii lui Matei ;)
http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=58237

Deschide bratele spre schimbare, dar nu-ti pierde din valorile tale.