O stea ... la propriu si la figurat!

…Revelion 2003 … O petrecere mult asteptata dar inca neprogramata. Aflu chiar pe 31 dec. ca vom merge la Bucuresti, la niste rude ale unor prieteni (Ancuta si Cristian). Nu stiam daca ma bucuram sau nu. Ca de obicei, treburiele gospodaresti erau inca nefinalizate, de propria-mi persoana nu ma ocupasem chiar deloc, si aveam pretentia sa arat cat mai adecvat unei astfel de petreceri la capitala…
Am plecat totusi, spre seara – cred ca era ora 18, cu marea indoiala si dezamagire de a nu-l fi luat si pe Robert cu noi (baiatul nostru de 6 ani). Din nou un Revelion fara el (cred ca al 6-lea din tot atatea avute de el la activ).
Acolo m-am simtit f. bine. M-am imbracat intr-o rochita scurta si mi-a fost cam frig. M-am schimbat in blugi si la miezul noptii am fost in centrul Bucurestiului sa vedem focul de artificii. A fost pe cat de frumos pe atat de periculos. Si mi-a fost iarasi frig. A doua zi (adica pe 1 ian.2003) m-a cam durut burta… am dat vina pe frig, si m-am gandit ca ar fi si timpul menstruatiei, lucru care s-a si intamplat in chiar ziua urmatoare.
Pe la mijlocul lunii ianuarie m-am trezit cu niste dureri abdominale ingrozitoare, insotite de o secretie vaginala nemaintalnita. Durerile semanau cu cele din timpul menstruatiei, numai ca erau mult mai apasatoare, aproape de nesuportat. Am sunat chiar la Ancuta, prietena mea, si am intrebat-o ce sa fac. Mi-a spus sa iau niste medicamente si sa stau in pat. Ceea ce am si facut.
Pentru ca eram ingrijorata de intensitatea evenimentelor intamplate, si pentru ca secretia nu se oprise, am decis sa fac un consult ginecologic, determinata fiind si de perioada destul de mare scursa de la precedentul. M-am gandit ca medicul cu care a nascut Ancuta cele 2 fetite, acelasi care in urma cu vreo 4 ani mi-a cauterizat o rana pe col, la care mai fusesem in cateva randuri si care era din Bucuresti, este cel mai bun doctor la care vreau sa merg – dr. Albu Florian. Mi-am facut o programare si la sfarsitul lunii ianuarie m-am prezentat la control. Mi-a spus ca totul este bine, dupa ce i-am povestit ce ma framanta. A facut si o analiza pentru secretie, la care mi-a dat rezultatul pe loc. Nimic ingrijorator: un tratament cu ovule si Nizoral, dupa care va trebui sa revin pt. testul Papa-Nicolau.
Am mers acasa increzatoare, am cumparat chiar in acea seara medicamentele, dar inca nu le-am luat. Ar fi trebuit sa mai fie doar cateva zile pana la urmatoarea menstruatie, si cum trebuia sa pun 10 ovule vaginale pentru tratament, m-am gandit ca nu ar fi bine sa le intrerup ci sa astept sa treaca acea perioada. Nu m-am ingrijorat cand am vazut ca intarzie menstruatia: mi se intampla adesea, chiar daca nici nu-mi aminteam daca m-am protejat sau nu in ultimile nopti de dragoste. Eram doar putin angoasata de faptul ca nu puteam incepe mai repede tratamentul ca sa ma vindec de secretia care deja ma deranja – la gandul ca putea si ca ar trebui sa fie tratata, si nu pentru ca ar fi fost ceva atat de suparator sau ingrijorator.
De la jumatatea lunii ianuarie a inceput si sesiunea ultimului an de facultate. Destul de importanta pentru mine, care ma obisnuisem cu perfectiunea rezultatelor din anii precedenti. Dincolo de rezultate, insa, era vorba despre a–mi insusi cunostinte in materiile cele mai importante si mai dificile din toata facultatea. Era, deci, pentru mine un mare motiv de stres, de oboseala si de vointa, avand in vedere programul supraincarcat al sfarsitului de an financiar de la serviciu. Aveam nevoie de foarte multa putere sa rezist, lucru la care am putut sa fac fata prin singurul viciu major la care recurgeam: cafeaua. Nu stiu exact cum ar putea fi definit excesul, dar eu ajunsesem sa beau o cana la serviciu (facuta la filtru si nu f. tare) si inca o ceasca marisoara acasa, daca stateam pana tarziu si invatam (obisnuiam sa nu imi iau liber, si sa fac cat mai multe intr-o singura zi, atat cat rezistam). Daca imi luam liber, cred ca beam cam 2 cafele ziua si inca una noaptea. Pentru mine era mai mult decat obisnuiam. Simteam ca imi dadea putere, desi de multe ori sfarseam prin a termina o cafea si a ma culca.
Cand am vazut ca trece o saptamane peste data la care stiam ca trebuie sa se intample istorioara lunara, am inceput sa imi pun intrebari. Am mai asteptat pana la sfarsitul lunii februarie, dupa care am decis sa merg din nou la doctor, sa vad ce se intampla (sau ce s-a intamplat) si sa il intreb ce ar trebui sa fac cu tratamentul.
Cum banuiam, era vorba de o sarcina, evaluata la 8 saptamana la sfarsitul lunii februarie. Desigur erau calcule care se bazau exclusiv pe data ultimei menstruatii si, dat fiind faptul ca nu aveam nici o siguranta cu privire la data conceptiei, era singura pe care o puteam lua in considerare.
Nu pot sa descriu exact multitudinea de sentimente care m-au cuprins: exaltarea provocata de gandul ca voi fi mama din nou, bucuria implinirii unei dorinte ce data de ceva vreme, ingrijorarea vis-à-vis de boala pe care nu apucasem sa o tratez, teama ca nu voi face fata, insarcinata fiind, unui an plin de examene si lucrari de realizat, nesiguranta comportamentului adecvat cand am recurs la o cana de cafea pentru a rezista oboselii si presiunii examenelor din sesiunea ce se derula exact in perioada presupusei conceptiei… Si poate chiar mai multe… Tot ce imi aduc aminte este ca i-am adus vestea sotului cu foarte multa emotie si bucurie (o bucurie pe care nu as gresi sa o numesc fericire, chiar daca era una manifestata cu retinere, cu nesiguranta a ceea ce ma astepta), iar el a primit-o in acelasi fel, cel putin eu asa am simtit.
Am intrebat doctorul ce sa fac in legatura cu secretia, si daca ar trebui sa fac totusi tratamentul. Mi-a raspuns doar sa las incolo tratamentul, si sa nu imi fac griji pentru ca de atunci incolo altele trebuiau sa fie lucrurile de urmarit si pentru care trebuie sa ne preocupam. Drept pentru care mi-a inmanat trimiterea cu setul de analize pe care dorea sa mi le fac.
M-am prezentat la dr. de familie pt. trimiterea ce-mi permitea gratuitatea analizelor. Am procurat-o si mi s-a cerut sa revin la medic pt. ca rezultatele se vor primi de catre cabinet, in felul acesta aducandu-mi-se la cunostinta si interpretarea lor.
Totul parea pt. mine o simpla rutina. La intrebarea d-nei dr.: “Ce Rh are sotul?!” care urmase exclamatiei: “Aveti Rh-ul negativ!” am raspuns precipitat: “Cel bun!!!”. Cert este ca eram mai mult decat convinsa ca aceasta nu era o problema. Doar eram la a doua sarcina, iar la prima, desi mi s-au facut analize si m-am prezentat cu ele atat la un cabinet particular cat si la un medic din spital, nu mi s-a comunicat nimic in legatura cu incompatibilitatea sangvina dintre mine si sotul meu.
Apare prima problema: compatibilitate sau nu intre mine si sot! Sotul face analiza. Prima emotie. Prima ingrijorare: Rh-ul pozitiv. Nesiguranta, incertitudine, necunostinta. Prima avalansa de sentimente deprimante.
Ma prezint la medicul ginecolog (la 12 sapt.), unde sper si incerc sa aflu amanunte. NIMIC! Doar o consolare nefondata: “Vedem pe parcurs cum vor decurge lucrurile.Trebuie urmarit titrul de anticorpi si... mai vedem”. Devin si mai nelinistita. Nu inteleg care sunt implicatiile, riscurile, ce remedii exista, ce ar trebui sa fac ca totul sa mearga bine. Doctorul pare misterios. Aveam sa aflu mai tarziu ca asa ii este felul.
Iesind din cabinet nu-mi pot stapani frustrarea si furia, in timp ce incercam debusolata sa aflu mai multe informatii referitoare la incompatibilitatea sangvina care-mi fusese descoperita. Sun la Ancuta (persoana care mi-l recomandase pe dr.)- incearca doar sa ma linistesca dar nu stie nimic concret. Sun la Delia (d-na dr. stomatolog, prietena mea, cumnata celui care va fi mesagerul lui Dumnezeu in toata aceasta incredibila poeste): aflu lucruri vagi, ambugue, care-mi sporesc nesiguranta si adancesc teama. Sotul nu era cu mine, ci doar o prietena pe care aveam sa-mi vars fara drept nervii si impacienta. Il sun si ii comunic coplesita de tristete ca lucrurile nu stau tocmai bine. Ma asteapta acasa. Acasa la mama mea. Nu ii spun totul mamei, ci doar ii dau de inteles ca nu este chiar totul perfect.
Merg la serviciu si intru pe net. Incep sa descopar notiuni care ar fi trebuit sa fie elementare pentru orice femeie, pentru orice cuplu, ca sa nu mai vorbesc pentru orice medic. Situatia ma ingrijoreaza mai rau. Mai am nevoie de lamuriri in ceea ce priveste intelegerea unor termeni si o sun din nou pe Delia. Ma indruma cu caldura catre d-l dr. Catalin Carstoveanu. Medic neonatolog, tata a doi copii, un om deosebit de credincios, parea omul cel mai potrivit pentru a da raspunsuri intrebarilor mele. OMUL PERFECT! Ma lamureste complet: aflu lucruri cutremuratorare, despre insuficiente hematologige, posibilitatea necesitatii schimbarii sangelui la nasterea copilului si multe, multe alte lucruri pe care nu mi le-am insusit serios pentru ca, impreuna cu toate aceste detalii amanuntite, imi explica cel mai important lucru pentru mine. Dupa zile de agonie, tristete si disperare, apare prima raza de soare: conta Rh-ul primului meu copil. Primului meu baietel, primului si unicului meu copil, provenit din unica sarcina, unica fecundatie pe care corpul meu a putut-o concepe. Acum de aproape 7 ani, avusese norocul sa-l intalneasca pe dr. Catalin pt. o consultatie din cauza unei gripe.
Lucrurile stateau cam asa: la prima sarcina, in cazul unei incopatibilitati sangvine dintre parinti, (daca si numai daca bebelusul/fatul si mama sunt incopatibili) corpul mamei produce un gen de anticorpi (ce resping copilul ca pe un organism strain) care sunt suficienti de mari incat sa nu reuseasca sa penetreze bariera placentara (respectiv, placenta). De la urmatoarea sarcina cu Rh diferit de cel al mamei, corpul incepe sa produca un alt gen de anticorpi, in amintirea intalnirii cu aceasta situatie anterior, anticorpi ce sunt de dimensiuni mult mai mici (pentru a putea combate pericolul pe care organismul retine ca nu a reusit sa-l inlature anterior, si, in consecinta, acum este mai pregatit si inarmat cu arme noi) care patrund in lichidul amniotic din sacul gestational, strapungand placenta, si, abia atunci, cand bebelusul este in contact direct cu acesti anticorpi, va fi afectat fiziologic de lupta organismului mamei pt. elimina ceea ce el considera ca este un intrus, un dusman, o boala.
Ii facem analiza lui Robert. Minune: are Rh-ul negativ, adica indentic cu al mamei (eu), desi pare ca toate trasaturile ii sunt mostenite de la tata. Bucurie! Usurare! Sperante innoite! In situatia data, cand primul meu copil avea Rh negativ (ca al meu), eram salvata pentru urmatorul, dupa care as fi putut sa fac vaccinul de imunizare si ar fi fost perfect: puteam sa am o duzina de copii, fara probleme.

Saptamana 12: primul titru de anticorpi. (investigatie facuta la Pitesti). Rezultatul – absent. Analiza am refacut-o in Bucuresti, la Centrul de Hematologie Prof. C. T. Nicolau, in saptamana a 14-a de sarcina. Vroiam sa fiu sigura ca totul este facut cu seriozitate si responsabilitate. Rezultatul peste o saptamana (il ia fratele meu): absent. Inca un hop trecut. Nu mai sunt asa ingrijorata, imi pun nadejdea in Dumnezeu si decid ca urmatoarele dozari sa le fac la Pitesti, pentru a evita cheltuielile ce mi se pareau din ce in ce mai serioase.
Saptamana 18: din nou la control: dupa un consult ecografic (obisnuit, de altfel pentru medic in ceea ce priveste cotrolul periodic al sarcinii) de aproape 30 min., aparare o noua si ingrijoratoare problema: doctorul bolboroseste ceva catre asistenta, ceva legat de faptul ca nu vede nu-stiu-ce la fat, de pozitii incomode si riscuri inerente, ca ar trebui sa ajung la Spitalul Giulesti. Dupa 30 min de suspans (timp in care esuasem in tentativa de a comunica cu medicul, mai ales dupa ce i-am povestit ceea ce singura descoperisem despre incompatibilitatea sangvina si despre sfaturile d-l dr. Carstoveanu – cunostinta mai veche, de altfel, a dr. Albu - ) primesc raspunsuri vagi: copilul este asezat intr-o pozitie ciudata, incomoda de studiat (nu-i putea fi observata integritatea fizica), existand un risc considerabil de pierdere a sarcinii, ceea ce impunea tratament si lipsa de efort. Pe fondul unor emotii de nedescris, al unui volum de informatii ingrijoratoare care, sub presiunea momentului, nu au putut fi procesate de mintea mea tulbure de teama, aud ca prin vis ca trebuie sa mai fac niste investigatii.
Imi inmaneaza un alt set de analize… genetice. Eram atat de intrigata ca nici nu am intrebat pt. ce sunt, daca exista vreo legatura de cauzalitate intre ceea ce s-a descoperit prin analizele anterioare si cele pe care mi le-a cerut acum, sau este o masura suplimentara de informare si de precautie. Imi spune ca se fac numai la Bucuresti si ca trebuie sa le fac cat mai repede, urmand sa ii comunic rezultatul la un viitor control (urmatorul ar fi fost peste doar o saptamana, datorita pozitiei fatului-dificila de studiat). Ajunsa acasa, cumpar medicamentele prescrise de medic pt. iminenta avortului (No-Spa) si astept rabdatoare trecerea unei noi saptamani.
Merg la Bucuresti pt. ultimele analizele cerute de medicul ginecolog... Saptamana a 19-a de sarcina ....Devin ingrijorata de drumurile dese (saptamanale aproape, cu siguranta lunare in viitorul apropiat) ce trebuie sa le fac la Bucuresti si de banii ce se vor cheltui, in opinia mea de atunci, fara rost. Ajunsi la cabinetul expres recomandat de d-l dr. Albu (Genetic Lab), ma copleseste o alta emotie negativa: de aceasta data ... financiara: analiza costa 1.600.000 lei. Plateste sotul (eu nici nu aveam atatea bani la mine). In masina, in drum spre consultatia de la ginecologie, comentam nemultumiti pretul acestei noi aventuri. Si inca nici nu incepuse bine. Ii spun lui Ciprian ca daca as fi stiut cat costa, nu as fi venit sa o fac. El ma contrazice. Imi argumenteaza ca, chiar si daca nu as fi dispus de suma aceasta de bani, as fi facut-o rost si as fi ajuns sa fac analiza pt. linistea noastra si pentru bunul-mers al sarcinii si viitorul copilului nenascut.
Rezulatul prin telefon, peste o saptamana (intr-o zi de vineri).
Asa cum imi ceruse dr. Albu, trec si pe la cabinet, pt. un nou consult. Totul pare in regula: copilul avea acum o pozitie normala, a putut fi masurat, analizat si chiar i s-a putut mentiona sexul: masculin. Am avut o usoara umbra de dezamagire, dorindu-mi pereche, dar m-am consolat rapid stiind ca sotul isi dorea baiat iar eu, mai mult decat orice, imi doream un ... copil, sanatos si frumos (asa cum adesea ma rugam la Dumnezeu).
In vinerea cand trebuia sa iau rezultatul la analiza (saptamana 20), am sunat la Laborator fara nici o indoiala ca totul va fi bine. Mi s-a comunicat sec: “Aveti un risc de “trisomie 18” de 1 la 52. Vorbiti cu dr. Albu. Trebuie sa faceti amniocenteza”. L-am sunat pe dr. pe mobil. I-am comunicat rezultatul si mi-a spus acelasi lucru: trebuie sa faceti amniocenteza. Nu mi-a explicat nimic din ceea ce inseamna boala, doar ca fatul este expus unui risc de a suferi de trisomie 18 si ca analiza aceasta (amniocenteza) imi va confirma sau infirma orice dubiu. Inca o data dezarmata in fata necunoscutului, a incertitudinii, a fricii...
Din nou telefeoane la cunoscuti. De data aceasta avizati: dr. Delia – ce inseamna trisomia? Ma intreaba ce mi-a venit. Ma ingrijorez si mai tare. Ii explic de analiza. Imi comunica esentialul: trisomia este o malformatie genetica grava. Dar ea stia numai de 21 (sindromul Down), de 18 (sindromul Edward) nu auzise. Ma indeamna din nou sa vorbesc cu dr. Carstoveanu.
Intre timp, apelez din nou la prietenul meu, Internetul. Il accesez in timpul serviciului, alaturi de noua mea colega, Ileana (ce trebuia sa-mi tina locul cat timp aveam sa stau in concediu de maternitate). Ii dau cautare dupa cuvant “trisomie 18”, imi deschide cateva pagini, cele mai multe scrise in engleza, care contin fotografii graitoare. Ma infior! Cateva lacrimi mi se scurg din ochii expusi atatei suferinti, dar inca nu realizez ca este vorba despre o suferinta ce m-ar putea implica in valtoarea sa.
Week-end – ul care a urmat a fost un adevarat test de rezistenta: emotii refulate in lacrimi si hohote de deznadejde, rugaminti fierbinti catre Dumnezeu pentru a ma ierta si nu-mi materializa pedeaspa pentru pacatele mele intr-un asemenea chin. Il sun din nou pe dr. Albu sa aflu ce este de facut. Imi explica ca ma asteapta saptamana ce urma la Spitalul Giulesti pentru a-mi efectua analiza (amniocentaza) ce avea sa coste in jur de 12.000.000 lei (aprox. 300 euro). Suma ma cutremura si ma umple de incertitudine. Il sun pe dr. Carstoveanu. Imi cere sa-i povestesc, in mare, detaliile constatarii anomaliei si ma sfatuieste ferm: nu faceti amniocenteza. Ca argumente imi aduce: riscul ridicat al unei astfel de analize in Romania; pretul destul de piperat; insuficienta dovezilor care sa ateste posibilitatea anomaliei (sustinand ca riscul este un indiciu statistic, iar eu – ca si subiect al triplului test, neavand probleme in familie sau antecedente in sarcini sau copii -, nu ar trebui sa intru in categoria femeilor care trebuie supuse unor astfel de investigatii: nu aveam peste 35 ani, nu aveam sarcini pierdute, nu aveam copii cu probleme, nu lucram in medii de risc s.a.; adauga, prudent, ca d-l dr. Albu este profesor universitar la Medicina, pe specialitatea genetica, si ca acest laborator la care m-a trimis ii apartine, fiind o investitie recenta.
De acum, nehotararea are sa fie si mai mare. Plangeam necontenit si ma bateam usor cu pumnii in burta, pentru ca de ceva timp (din a 3-a luna de sarcina), micutul ma tot lovea si se tot misca. Au urmat ore de agonie. Sotul meu a incercat sa ma linistieasca si a luat de la inceput toate aspectele la analizat:
1. este sigur testul: adica, daca iese pozitiv e pozitiv (si ce e de facut) si daca este negativ e negativ cu siguranta?
2. este riscul sarcinii (asa cum afirmase in ultima convorbire telefonica dr. Albu) sau este riscul meu, al mamei? putem sa intrerupem sarcina si sa avem un nou copil sanatos, care sa nu fie predispus la asa ceva?
3. avem banii necesari pentru a suporta atat costurile directe, dar si cele indirecte legate de ceea ce trebuia facut dincolo de rezultatul analzei?
4. puteam suporta psihic aceasta situatie? ce era mai bine pentru noi, ce era mai bine pentru copil?
5. cum ramane cu ferma mea convingere ca avortul este un pacat imens, ce trebuie evitat cu orice pret, chiar si cu cel al unei suferinte predestinate?
6. Ca si cum toate indoielile nu ar fi fost de ajuns, se punea o alta (mai veche, de aceasta data) problema: incompatibilitatea sangvina dintre mine si bebelus. Cand am cautat lamuriri suplimentare la dr. Carstoveanu, spuneam ca mi-a dat o multime de detalii utile, printre care si cea referitoare la ajungerea anticorpilor formati de organismul meu la corpul bebelusului. Spuneam ca fiind prima sarcina cu risc de incompatibilitate, anticorpii ar fi fost prea mici, prea slabi sa ajunga la fat. Aceasta explicatie excludea orice fel de metoda invaziva care ar fi fost aplicata sarcinii. Ceea ce dr. Albu imi propunea, era tocmai o analiza invaziva, care ar fi facut posibil transferul de fluide/lichide intre organismul meu si al fatului, si, in consecinta, anticorpii ar fi ajuns la copilas si l-ar fi afectat in masura in care organismul meu ar fi stiut sa se apare (adica: eficient pentru mine, distructiv pentru bebelus).

1. Pentru a raspunde la prima problema din multele dezbatute alaturi de sotul meu, am purces la consultarea celei mai sigure (in opinia noastra) surse de informare: dr. Albu. Sunam (din nou)! Vorbesc tot eu. Incearca sa-mi tempereze debitul verbal cu o voce calma, invariabila, impartiala, aproape de monolog: parca imi recita un curs universitar: testul este cat se poate de sigur, este imperios necesar a se face deoarece riscul este f. f. ridicat (in mod normal trebuia sa fie de 1 la 10.000 de cazuri, si nu la 52 inregistrate de mine). Daca testul va fi negativ, atunci cu siguranta fatul nu are nici o problema. Daca, insa, va fi pozitiv, singura varianta recomadata va fi intreruperea sarcinii.
2. Intrebat fiind daca riscul este al meu, al mamei, sau al sarcinii, imi raspunde evaziv ca este o problema stric legata de copilul pe care il port in prezent. Sotul meu incearca totusi sa-mi vada atitudinea avansand ideea unei intreruperi: avem deja un copil, putem incerca un altul (desi nici el nu era convins ca vroia sa mai treaca printr-o experienta similara), vom suferi mai putin daca vom actiona astfel acum, decat daca vom avea un copil cu probleme. Resping vehement ideea: nici nu vreau sa mai aud vorbind de asa ceva.
3. In privinta banilor, intamplarea facea ca aveam 20.000.000 lei luate de vreo 2 sapt. de la C.A.R. cu scopul de a moderniza locuinta (faianta si gresie) si, cum nu ne erau suficienti, amanasem investitia, asa ca resurse financiare existau, chiar daca nu erau neaparat disponibile pentru acest scop.
4. Teama ca nu voi putea rezista psihic mi-a fost inlaturata usor de saruturile aproape disperate ale sotului, care vroia parca sa-mi soarba din frica, din nelinistea si din durerea ce ma coplesisera.
5. Aveam o foarte mare temere: voia lui Dumnezeu. Inca dinainte de casatorie, ma rugam la Dumnezeu sa imi daruiasca copii frumosi si sanatosi. Ii ceream, in acelasi timp, sa ma ajute sa gasesc Calea catre El, atunci cand eu poate nu stiu sa aleg ce este mai bine pentru mine. Imi era teribil de teama ca El va considera o mantuire prin suferinta o asemenea incercare, respectiv daruirea unui copil cu probleme, ca printr-o astfel de durere, de chin, de viata zbuciumata sa ma aduca, cu mai multa siguranta, pe calea catre El. Nu incetez a ma ruga: merg la biserica, ma rog (ca de obicei) in fiecare minut, in fiecare secunda libera, cand gandul meu nu se putea indrepta decat catre aceasta mare intristare.
6. In ceea ce priveste problema incopatibilitatii, primesc invitatii de linistire tot de la dr. Albu: se poate face vaccinul imunizant (cel care ar fi trebuit sa se faca dupa prima sarcina, daca doctorii pitesteni ar fi fost suficient de amabili ca sa ma informeze) dupa investigatie si totul ar fi decurs in conditii normale, de compatibilitate.

Desi sfaturile dr. Carstoveanu (care pana atunci imi fusesere deosebit de utile) erau clare, de a nu accepta efectuarea acestei analize, prefer siguranta in locul incertitudinii: daca e da, e da si va fi bine, daca e nu, e nu (speram ca nu va fi NU) si va fi bine. Din acel moment am sperat, m-am rugat, am indraznit chiar sa cred ca totul va fi bine. Ne hotaram (eu si sotul meu) sa fac amniocenteza.
Intrasem deja in sesiunea a 2-a de examinare. In miercurea cand m-a programat pentru analiza trebuia sa dau examen la Fintante Publice. Oricum, in ultimile zile nu ma putusem concentra la nimic altceva, decat viata bebelusului, asa ca decizia de a nu ma prezenta la examen a fost luata cu usurinta si usurare in acelasi timp. Nu mai parea deloc important nici examenl, nici sesiunea, poate chiar nici facultatea in sine...
Plecam dimineata devreme, orbecaim ceva timp prin Bucurestiul aglomerat pt a putea gasi spitalul Giulesti. Dr. Albu avea programate multe paciente la ecograf, dar, sunandu-l de mai multe ori (asa cum ne sugerase in discutiile anterioare), ne pofteste in cele din urma sa-l asteptam intr-o sala. Nu intarzaie f. mult, poate o ora sau doua, ma preda unei asistente care imi intocmeste o documentatie de internare, ma duce intr-un salon, unde mai astept vreo ora, apoi sunt dusa intr-un cabinet micut pentru marea provocare. Alaturi de dr. Albu, inca vreo doi stagiari-rezidenti, carora le este explicata pas cu pas procedura de finalizare a analizei. Un aspect cat se poate de convenabil mie, care ma ajuta sa pricep la ce sunt supusa, ce se uramareste, care sunt implicatiile si urmarile rezultatelor, compensand astfel lipsa de comunicare intre mine si medic de pana atunci. Mai mult decat atat, spre deosebire de intalnirile precedente, pare mai dispus sa-mi raspunda la intrebarile ce-mi bantuiau mintea si nu-mi tineau deloc gura inchisa. Am fost intrebata ulterior daca mi-a fost frica. De analiza in sine, in nici un caz, si cred ca nici de rezultat: aveam, undeva in subconstientul meu optimist, convingerea ca totul este doar o procedura medicala care se va sfarsi cu un oftat de usurare.
M-a impresionat seriozitatea cu care era efectuata fiecare operatiune, importanta extraordinar de mare care i se dadea pastrarii mediului steril (totul era desigilat in fata mea, unul dintre pachetele cu lenjerile specifica interventiei fiind abandonat, pe motive de nesiguranta a mentinerii sterilitatii in urma manipularii unui rezident). Mi se explica ce rol avea acul acela imens, lung de vreo 25 cm si gros de cativa milimetri: cu ajutorul ecografului, acul – odata introdus prin abdomen in interiorul sacului gestational – va fi urmarit in drumul sau de prelevare a catorva mililitri de lichid amniotic, extras cu ajutorul unei seringi. A fost facuta o anestezie locala, astfel incat nu am ramas cu amintirea nici unui fel de durere, exceptand cea emotionala. La un moment dat, am fost chiar induiosata de dialogul pe care d-l dr. il purta cu bebelusul, care parea ca zarise acul ce-i invadase lacasul si vroia sa-l apuce cu manuta. Ii tot spunea : Ma, lasa-mi acul, ...da-te mai incolo, mai.., te intzap... si facea mici pauze in finalizarea procesului de prelevare a lichidului.
Totul a decurs normal. Cel putin, asa mi s-a parut. Mi-a prescris vaccinul, pe care trebuia sa-l fac in cel mult 72 ore de investigatie, m-a asigurat de disponibilitatea dansului daca apar orice fel de semne care ma ingrijoreaza in ceea ce priveste sarcina si mi-a mai raspuns cu amabilitate la cateva intrebari legate de rezultat in timp ce-mi completa un fel de contract prin care eu semnam ca am fost de acord cu efectuarea analizei, ca am inteles niste drepturi si obligatii si, mai ales, imi asum riscurile ce ar putea fi generate de aceasta interventie. Imi inmaneaza si o chitanta (doar pt. suma de 5 mil lei, din cei 12), spunandu-mi ca doar acela este costul laboratorului de genetica, diferenta fiind necesara pt echipamentul folosit de spital, pentru internare si alte cateva fleacuri legate de politica spitaliceasca. Numai de asta nu-mi ardea mie, sa am hartii cu care sa decontez acasa banii cheltuiti...
Dupa spusele medicului, analiza trebuia sa aiba rezultatul gata in cel mult o saptamana si va incerca sa mi-l comunice in cel mai scurt timp posibil, mai ales ca stadiul avansat al sarcinii impunea o decizie rapida de actionare in cazul unui rezultat negativ.
Ies increzatoare din cladirea spitalului si ii povestesc sotului, oarecum cu mandria unei incercari depasite cu stoicism, cum a decurs si in ce a constat marea investigatie. Ii comunic si ultimile informatii culese de d-l dr.: este posibil sa aparara un avort spontan, deci am nevoie de relaxare fizica si emotionala maxima; este riscul sarcinii, si nu trebuie sa-mi fac griji: sunt tanara, mai am un copil, am un sot iubitor si timp suficient pt a mai face altii; din nou certitudinea: daca boala este confirmata de analiza, atunci fatul este afectat, daca este infirmata, copilul va fi sanatos – sub aspect genetic- 100%; trebuie sa dau telefon la laborator, peste cel tarziu o saptamana, sa aflu rezultatul, dupa care va trebui sa-l caut la telefon; singura noastra sarcina si grija era sa procuram vaccinul imunoglobulinic, si sa-l injectez in termenul mentionat de medic.
Am plecat tacuti spre casa, niciunuia dintre noi neparandu-ne utile comentariile sau supozitiile. La sfarsitul saptamanii aveam programata o sesiune de comunicari stiintifice studentesti, care se tinea la Rm. Valcea, la care ma calificasem obtinand locul I la faza locala cu o lucrare despre normalizarea contabila internationala (o tema sofisticata si provocatoare chiar si pentru un contabil cu experienta si un student in ultimul an de facultate la finante-contabilitate). Decid sa nu renunt la participare, sperand ca pana la plecare voi reusi procurarea si administrarea vaccinului.
Dar, o noua inercare: vaccinul, care in mod normal se putea obtine de la un spital de maternitate, de la o farmacie cu pretentii, sau chiar prin intermediul unei anumite categorii de personal medical, nu era de gasit nicicum. Mergem la maternitate, la o statie de salvare, intrebam la farmacii: in Pitesti, sursele de procurare sunt epuizate. Incercam la Bucuresti: la spitale nu, la farmacii nu... Incercam la cunostinte...: nimic. Vineri trebuia sa plec la Valcea si nu aveam nici cea mai vaga idee cum aveam sa efectuez vaccinarea. Oricum, ma hotarasc sa plec. Tin legatura cu sotul meu prin telefon. Il sunam din nou pe dr. Albu sa-i cerem ajutorul in privinta susrsei pe procurare... Ma asigura ca se intereseaza si ma suna. Asteptam sa intru sa-mi prezint lucrarea, iar telefonul se incapatana sa sune. Nu stiam ce decizie sa iau: sa intru la comisie si sa-mi prezint tema, riscand sa pierd telefonul si ajutorul dr. Albu – una din ultimele sperante de gasire a unui furnizor, sau sa astept telefonul (poate minute, poate ore) si sa pierd ultima sansa de stapanire a emotiilor in fata unui juriu profesoral pretentios, inaintea marii incercari a licentei.
Ma rog la Dumnezeu sa-mi mai dea o mana de ajutor: la urma urmei ma obisnuisem cu eforturile pana la epuizare pe care trebuia sa le depun inainte de a duce la bun sfarsit un proiect, o sarcina, o atributiune. Anunt ca voi intarzia putin, mi se accepta scuzele, si sun din nou (pentru a nu-stiu-cata-oara) la dr. Albu. Deznodamant descurajant. Nu ma poate ajuta. Il sun pe Ciprian si-l rog sa-si continue pe alte cai eforturile de gasire a vaccinului. Intru in sala de concurs fara convingerea ca voi mai sti ce sa spun si cum sa spun pentru a-i determina pe profesorii din comisie ca merit locul I, asa cum imi doream. Dumnezeu a vorbit insa in locul meu, si m-am trezit a doua zi cu acest cadou , drept consolare pentru zbuciumul prin care trecusem.
Dupa prezentare aflu si mult asteptata veste cea buna: Ciprian a gasit vaccinul, prin nu stiu ce depozit farmaceutic la Bucuresti, cu ajutorul unei prietene de-a unei prietene. Bun si lantul asta al slabiciunilor la ceva. Ma bucur atat de mult, de parca ar fi fost ultimul hop pe care ar fi trebuit sa-l trec. Nu realizez pt cateva zile ca, de fapt, pericolul aventurii mele in aceasta calatorie de 40 sapt. nu fusese inlaturat.
Sotul meu cel bun, drag si iubitor accepta sa vina la Rm Valcea cu vaccinul pt a merge la un spital din zona sa-l injectez. Ajunge spre seara dar decidem de comun acord ca ar fi mai bine sa nu riscam conditiile spitalicesti ale “unei localitati mai de provincie ca a noastra” si sa amanam vaccinarea pana a 2-a zi dimineata (ultimele 6 ore din cele 72 specificate de dr ca fiind imperios necesar de nedapasit dupa interventia amniocentezei). In sfarsit, sambata dimineata plecam devreme spre casa (am avut insa timp de festivitatea de premiere) si ne oprim direct la Spitalul Judetean Pitesti. Cu vaccinul in mana, intrtam intai la camera de urgenta, unde suntem refuzati pe motiv de necunoastere a procedurii injectarii. Ne indruma la sectia de maternitate. Aici dam in cele din urma o d-na dr. (Stefanescu, parca) care -extrem de iritata ca povestea noastra a avut ca scena de desfasurare Bucurestiul, desi noi suntem din Pitesti- ne apostrofeaza si ne alunga repede din spital pe motiv ca nu stie cine si ce vrea cu vaccinul ala, ca n-a mai auzit asa ceva si sa ma duc sa mi-l faca cine mi l-a recomandat. Debusolata total, sun din nou pe dr. Albu, sa-i spun ca nimeni nu “se incurca” sa-mi injecteze vaccinul. Ramane uluit de diferenta de secole in care traieste Pitestiul fata de capitala, si imi sugereaza sa apelez la orice asistenta, si sa-i spun sa-mi faca o injectie in popou, intramuscular, fara sa-i mai dau amanaunte care sa-i complice existenta si munca. Zis si facut. Ajung la o asistenta de varsta mea, prietena unei verisoare, care mi-l face, chiar daca ii povestesc si patzaniile trecutului.
Episod incheiat. Saptamana care incepe este ceva mai linistita, in special datorita faptului ca speram ca totul sa fie bine. Ma rugam sa fie bine, si imi imaginam ca daca cineva (in speta dr. Albu) a avut vreun interes pt deznodamantul povestii mele, atunci acel interes odata atins (fie el financiar, sau de ordin experimental) lucrurile vor intra pe fagasul normal. Teoretic, marti sau miercuri trebia sa aflam rezultatul amniocentezei. Am sunat si nu era gata. Am revenit cu telefoanele pana vineri, cand sotul meu atotprezent a reusit sa mearga la Bucuresti la laborator si sa ia rezultatele. Diagnostic surpriza:”mozaic cromozomial 46,XY47,XY,+18”, cu un cromozom in plus la perechea 18 si unul in minus la perechea 22 – “pierdut, probabil, intamplator”. Din cel 8 celule cariotipate, numai la una singura s-a depistat aceasta deficienta genetica, celelalte avand “complement cromozomial 46,XY”. A cazut cerul pe mine!!! Sotul a stat de vorba cu geneticianul mult mai in varsta decat dr. Albu care semnase analiza (dr. Dragos Stefanescu). Acesta ii explicase ca numai natura actionase asupra anomaliei, ca in momentul conceptiei factori pur intamplatori, neinfluientati de nici o actiune umana, au facut ca AND-ul fatului sa nu fie structurat corespunzator si sa genereze o malformatie genetica grava, neindoielnica.
Ajuns acasa cu mapa continand foile analizei, incearca sa-mi explice ca problema este grava si serioasa, ca trebuie sa ne gandim la copilul care avea sa sufere, in special la faptul ca noi nu vom putea fi langa el pana la sfarsitul vietii sale, si nu va avea cine sa-l ingrijeasca. Sun la dr. Albu. Ii comunic rezultatul (nu prea am inteles de ce il astepta de la mine). Imi raspunde cu o voce parca ceva mai compatimitoare, mai putin grava, cu variabilitate atunci cand imi expunea pasii de urmat pt “incheierea serialului”. Pe scurt: nu stie cat de mult este afectat copilul, adica in ce proportie este deficientza si la ce se rezuma ea (fiziologic sau neurologic); boala este o certitudine si trebuie sa decid intreruperea sarcinii, respectiv provocarea unei nasteri, data fiind varsta avansata a acesteia (sapt. 23). Imi spune ca ma asteapta la cabinet saptamana ce urma, mai precis marti.
Pt mine a fost ca un vis urat din care tot asteptam sa ma trezesc. Sa-mi spuna cineva ca totul a fost un cosmar, ca s-a terminat, si ca nu mai exista nici un pericol pt bebelusul meu. Cel mai cumplit lucru mi se parea modalitatea “scapararii de subiectul problemei”. Nu-mi puteam imagina cum cineva ar avea puterea sa scoata din pantecele meu o vietate si sa o arunce la galeata de gunoi…; imi si inchipuiam o mogaldeata vie, cu trasaturi bine definite, asteptand de la cei care au trezit-o din somnul binecuvantat o mana de ajutor si care va primi in schimb un branci catre moarte. ERA INSUPROTABIL!!!
Gandul unui asemenea pacat ma cutremura, imi zdruncina mintea, imi zgaria sufletul, imi intuneca mintea…; eram deznadajduita: ma rugasem atat de mult la Dumnezeu ca totul sa fie bine, sa nu fiu nevoita sa recurg la o asemena faradelege…; nu mai intelegeam de ce este posibil sa mi se intample tocmai mie asta; cautam motivatii…; am inceput sa-mi fac reprosuri pt toate neascultarile fata de cuvintele lui Dumnezeu, si chiar am indraznit sa fac promisiuni in speranta unei minuni care sa-mi curme cosmarul si sa salveze viata din mine.
Nu m-am dat insa batuta: il sun din nou pe dr. Carstoveanau, ii povestesc tot ceea ce s-a intamplat de la ultima noastra conversatie (cea in care m-a indemnat staruitor sa nu fac amniocenteza). Ma pune sa repet de mai multe ori cateva amanunte care aveau importanta lor in dezlegarea intrigilor acestor intamplari). Insista asupra discutiei avuta de mine cu dr. Albu, in care aceasta mi-a comunicat ca riscul testului este al sarcinii si nu al mamei, asupra intarzierii rezultatului, si, in special, asupra diagnosticului. Imi spune ca “mozaicul cromozomial” este extrem de rar intalnit; ca boala de care era “acuzat” bb-ul meu era foarte grava si ca daca era reala, atunci nici el (un om deosebit de credincios) nu ma sfatuia sa permit aducerea pe lume a unei asemena suferinte umane (si se referea in special la copil, caruia nu i se dadeau in atare conditii sanse sa supravietuiasca prea mult: poate un an, poate doi…, cine stie…); imi mai da inca un sfat (desi de primul vazuse ca nu ascultasem): sa nu iau inca o decizie ferma in privinta intreruperii sarcinii, ca el urma sa fie de garda si avea sa se informeze mai mult, prin intermediul Internetului, consultandu-se si cu cativa prieteni din SUA. Ma intreaba totusi de ce dr. Albu, care se autoproclamase un bun ecografist, nu a depistat nimic la controalele periodice. Nestiind ce sa-i raspund, imi propun totusi sa-l intreb si imediat ce inchei convorbirea cu dr. Carstoveanu reapelez dr. Albu. Imi argumenteaza neindentificarea ecografica din motive de necunoastere a zonelor afectate: fiziologic s-ar fi putut “vedea ceva” – fara sa prezinte prea multa siguranta, insa neurologic nu putea fi depistat nimic.
Desi usor decisa sa fac pasul incriminator, pastrez in mine speranta unui miracol dumnezeiesc! Incep sa ma rog, sa-l cer cu disperare, in cele din urma sa cred in el… Era ca o umbra, ca o luminita plapanda intr-un intuneric deznadajduitor! A doua zi aveam examen… ma pregatisem ceva, nu cum mi-as fi dorit, dar eram decisa sa ma prezint… Incercam din rasputeri sa nu ma mai gandesc! Ciprian imi tot repeta sa ma gandesc la binele copilului, la sanselui lui de a se simti in siguranta, ingirjit si iubit, atata timp cat va trai mai mult decat noi, sa actionez spre binele fratelui sau, asupra caruia va apasa aceasta povara…Nu-mi spunea nimic de viata noastra, de nemultumirea unei astel de corvoade, de rusinea poate ce ar indura-o in cercul de cunoscuti… Stia ca nu era cazul sa pomeneasca de aceste nimicuri, desi poate fiecare dintre membrii familiei o gandeau, pt ca ma vedea prea hotarata sa lupt cu destinul pt a salva viata acestui micutz…
Si el se zbatea! Lovea cu piciorusele, cu pumnisorii, cu ce mai avea el putere sa penetreze prin miscare peretele elastic al abdomenului meu… Plangeam si ma rugam pt o minune. Spuneam: “Doamne, ai facut atatea minuni in randul muritorilor, atatea miracole de dragul celor care Te iubesc, care Te striga, care nadajduiesc in Tine, cu cata usurinta ai putea indrepta pruncul din mine! Doar sa vrei Doamne, si din stramb cum e, il vei face bine! Te rog, Doamne, cred in Tine, cred in puterea Ta, si iti cer sa inlaturi de la mine aceasta incercare grea; lasa-ma sa-ti demonstrez credinta si recunstinta mea fara a-mi intandine acest pahar plin de pelin! Puterea mea omeneasca a luat sfarsit. Sunt neputincioasa in fata legilor pamantesti, dar in fata Legii Tale, Doamne, pot izbandii! Atatea minuni, Doamne, atatea minuni! Inca una si pt mine, Doamne, inca una! Si-am sa Te laud, si-am sa Te slavesc! Am sa spun tuturor muritorilor sa caute viata vesnica intru Tine! Ajuta-ma, Doamne! Ajuta-ma! Milostiveste-ma, ca pe un pacatos care vine si iti cere iertare pt nesocotinta poruncilor tale! Pedepseste-ma aratandu-mi bunatatea ta, ci nu razbunarea cu care ai avea dreptate sa ma biciui!...” … si multe alte asemenea procese de constiinta si promisiuni cu privire la transformarea mea intr-un credincios devotat si evlavios!
Apare o prima slaba raza de lumina. Atunci nu mi s-a parut stralucitoare, dar acum realizez ca era prima luminita de la capatul tunelului: sotul meu accepta sa vorbeasca cu dr Carstoveanu, pt a putea asculta punctul domniei sale de vedere, precum si pt a-si face o imagine asupra a ceea ce insemna boala copilului nostru. Dr ii expune calm, cu idei repetate in scopul unei mai bune intelegeri, ca diagnoaticul i se pare ciudat, hilar chiar, ca dr Albu este o persoana care decide cu usurinta unui cercetator curmarea unor vieti, ca bb-ul nostru are totusi o varsta avansata si ca ar vrea sa-i dam ragaz sa studieze mai in amanunt implicatiile acestui mozaic cromozomial, cu un cromozom in plus la perechea 18, si unul in minus la perechea 22, “pierdut, probabil, intamplator”…
Sotul ma priveste cu retinere. Pt prima data de cand incepuse aceasta lupta, e dispus sa-si rezerve decizia finala pana la sfarsitul week-end-ului. I se pare plauzibila explicatia dr. C. si asteapta mai mult de la acesta.
In incercarea de a nu ma mai gandi la ceea ce aveam sa fac (incercam sa ma obisnuiesc cu ideea “nasterii provocate si aruncarii bb-lui”) mai la tot pasul ma loveam de indicii care-mi sugereau cumplita tragedie. Chiar a 2-a zi la ex., mi-a picat un subiect despre numarul de nasteri in Romania, despre natalitate si morbiditate infantila! Sa mor, nu alta! La serviciu (unde mersesem sa iau o chitanta uitata, necesara pt ex.), desi ma dusesem in ideea ca nu voi gasi pe nimeni sambata la birou, a trebuit sa discut pe indelete, cu multe explicatii si detalieri, despre ceea ce s-a depistat, ce semnifica si ce implicatii va avea, pt ca 2 din sefii mei erau acolo si trebuiau sa i-a la cunostinta de absenta mea probabila din sapt ce avea sa vina… Si nu mai conteneau cu intrebarile…
Sambata seara l-am sunat pe dr. C, insa nu avea sa-mi raspunda. Duminica mi-a spus ca nu a avut timp sa se documenteze complet. Luni aveam sa primesc pe mail cateva articole in care boala cu care fusese diagnosticat micutzul era complex prezentata, cu manifestari, cauze, depistari, analize, implicatii etc.
Articolele erau scrie in limba engleza si contineau multi termeni medicali pe care ii intelegeam cu dificultate, mai mult deducand contextul frazelor. Oricum am inteles perfect esentialul: presupusa boala a micutului meu afectase in trecutul apropiat un numar impresionant de mare de copii, ceea ce i-a determinat pe medicii americani sa faca o serie de teste si sa emita ipoteze legate de cauzalitate, manifestare intrauterina si infantila, si, mai ales cateva metode de depistare a acestei anomalii la bebelushii din burticile mamelor! Exact ce ma interesa!!!!! Aflu, cu nestapanita emotie, ca un fat de varsta celui din burtica mea poate fi mult mai bine diagnosticat in comparatie cu unul mai mic (evident ca era si f tarziu pt a se mai putea face ceva in privinta inlaturarii “problemei”). Metodele erau in cazul meu mai multe si mai sigure. Mai précis, in urma unui consult ecografic, efectuat de un medic ecografist f priceput, se puteau concluziona urmatoarele aspecte:
-dezvoltarea fizica a fatului (incadrarea in graficul de crestere corelat cu varsta sarcinii): greutate, marime;
-malformatiile fiziologice vizibile la masuratori sau deductibile la parametrii (cap, inima, vase sangvine, coloana, buze, umeri, member, organe genitale etc);
-oxigenarea corespunzatoare a oragnismului bebelusului, urmarind culorile celor doua panglici care formeaza cordonul ombilical (una trebuia sa fie rosie-semn ca se bb primeste oxygen si una trebuia sa fie alba, semn ca bb expira oxigenul procesat-la acest capitol nu am retinut corect detaliile medicale!);
-suferinta, discomfortul indurate de bb puteau fi sugerate de niste marcari de ultrasunete, indicati de aparatul ecograf;
Toate acestea puteau furniza date mult mai certe cu privire la boala unui micutz de 24 sapt, modul de afectare (fiziologic sau neorologic), gradul de afectare, sanse de reabilitare etc.
Sperantze innoite!!! Bucurii manifestate prin lacrimi! Mi se mai dadea dreptul la inca o speranta. Ajung acasa mai devreme decat de obicei si discut coplesita de descoperire amanuntele a ceea ce putem sa mai facem. Decidem sa nu-l mai sunam pe dr Albu, nici sa-i spunem ca ma duc, nici sa-i spunem ca nu ma duc. Il sunam in schimb pe dr. Carstoveanu, care comenteaza mai pe intelesul nostru continutul articolelor, aducandu-ne un surplus informational primit cu insetare! Ce-i de facut?!!! Ne spune dansul: cunoaste vreo 2 medici f f buni, in care are incredere ca pot depista boala si gravitatea ei: dr Pop Adrian si inca unul (nu i-am retinut numele). Apare insa o noua si complicata problema: amandoi fac consultatii la cabinete particulare, in Bucuresti, cu aparatura 3D de ultima generatie, si au programari rezervate cu 2-3 luni inainte. Asta ar fi insemnat sa ma poata primi cand toate cartile ar fi fost jucate! Mai bine zis, nu ar mai fi fost nimic cu putinta de facut!
Dar ce, sa ma lase Dumnezeu tocmai in aceste ceasuri cand credinta mea luase proprotiile unei avalanse cazute de pe Hymalaya?! Nooo! Mi-am adus aminte ca o prietena buna isi programase o consultatie inca din martie, pentru ziua de 22 iunie, pt ca avea DPN 04 iulie 2003. Insa nascuse pe 18 mai, si rezervarea ramasase facuta. Am sunat-o si mi-a spus ca o promisese altcuiva, dar ca intelege imperiozitatea nevoii mele si vorbeste cu persoana respectiva sa renuntze in favoarea mea. Analizez totusi ca este prea tarziu, totusi, si aceasta data! Eram in 9 iunie, si cele aproape 2 sapt de asteptare imi puteau fi fatidice! Ce sa fac? Dr Carstoveanu imi spune ca il cunoaste pe medic, dar doar asa, ca pe un coleg, si, in general, in astfel de relatii favorurile nu prea isi au locul. Ma sfatuieste sa sun si sa vorbesc cu secretara, sa-i explic ce si cum si sa-i implor o strecurare printre programari. Desi eram disperata si as fi cersit orice, m-am gandit ca n-ar fi o idée buna, pt ca la telefon ii este oricui usor sa spuna ca nu se poate. Asa ca ma hotarasc sa ma duc acolo, sa mi se vada fatza schimonosita de atata durere si sa dobandesc suficienta mila cat sa obtin o consulatatie.
In seara dinaintea drumului catre ultima incercare de a rasturna destinul, deja discutam problema salvarii bebelusului cu mai mare usurinta. Colegele de faculatate, care pana atunci ma tot intrebasera ce si cum (pt ca stiau cateva detalii minore) aveau acum parte de cea mai completa povestire a celor patimite de mine pana in acea zi. Colega de serviciu, care imi era colega si de scoala, isi manifesta compasiunea si incurajarea inmanandu-mi o carticica pe care marturiseste ca a cumparat-o de la biserica special pt mine: “Viata si acatistul Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor). Era pt prima data cand auzeam de el. Am luat-o multumindu-i, si mi-am propus sa nu ma culc pana nu am sa o citesc. Eram insa prea obosita, prea surmenata de griji, examene, sperante naruite si renascute, ca am adormit inca de la lecturarea primelor pagini.
A doua zi, il iau pe sot si plecam in goana spre Bucuresti. Nu mi-am facut griji pt serviciu, pt ca nimic din ceea ce mi s-ar fi putut intampla (controale, nemultumiri, concedieri) nu mai pareau importante. Ciprian insa, lipsise atatea zile in utlimele luni, ca a decis sa nu mai spuna ca paraseste orasul (are o functie de sef, insa are sefi la randul sau-patronii). Nici nu intram bine pe autostrada, ca incep telefoanele. Se eschiveaza elegant. Trimite “inlocuitori”. Serios stresat, ma apostrofeaza ca s-ar putea sa mergem degeaba, ca trebuia sa fi sunat, macar sa obtinem o data, o ora,o promisiune ca nu facem drumul degeaba. Il ascult fara nici un comentariu. Cred ca tacerea mea l-a calmat, si mai mult decat orice, l-a determinat sa intampine orice obstacol legat de serviciu pt a face posibila ajungerea la cabinet.
Strabatem ¼ de autostrada si telefoanele care nu mai conteneau culmineaza cu unul din partea sefului care ii semnaleaza o problema delicata ce-i necesita prezenta in oras in cel mai scurt timp posibil. Bolboroseste ceva printre dintii inclestati si intoarce in tromba. Ma gandesc ca nu-i a buna, dar ma rog sa sfarseasca repede treaba ce-l determinase sa se intoarca si sa mai fie inca dispus sa-mi “faca pe plac” (nu prea intelegea in ce masura vizita aceasta la medic putea fi mai hotaratoare decat rezultatele precedente, dar deja se lupta cu 2 oameni: cu mine si cu dr. Carstoveanu, al carui punct de vedere paruse pertinent si convenabil chiar si pt el.
Intoarcerea, stationarea, reluarea drumului mi-au oferit mai mult timp pentru citirea integrala a “Vietii si acatistului Sf. Stelian”. Am gasit la un moment dat o fraza in care se spunea despre marele ajutor pe care-l acorda Sfantul celor ce-i poarta numele. Nu prea le aveam eu cu sfintii, mie placandu-mi sa ma rog Domnului Isus, Tatalui si Duhului Sfant, dar eram dispusa sa ma agat de orice semn aruncat de divinitate.
Ma rog tot drumul, cu gandurile inaltate in adancurile ceresti, si imi promit ca, daca totul are sa mearga bine, am sa-mi botez copilul Stelian, si am sa-l indrum sa-I slujeasca Domnului.
Ajunsi in Bucuresti ratacim zeci de minute in cautarea clinicii in care era de gasit Dr. Pop Adrian (Olimpus). Dupa ce in sfarsit o gasim (pe undeva pe Cutzitul de Argint), pe poarta cu pricina era un bilet care anunta mutarea cabinetelor in alta parte a orasului – zona Floreasca. Ajungem la adresa completa si … surpriza! Nici o clinica cu numele acesta! Insa descoperim o alta, cu numele Diagnosis, unde aflam cu placuta stupoare ca profeseaza dr. Pop. Mai mult decat atat, cu toata temerea noastra ca am ajuns prea tarziu – dimineata se sfarsise demult- aflam ca are program dupa amiaza! Aveam chiar timp sa mancam ceva in restaurantul clinicii. Decid ca vreau sa tin post asa cum mi-am propus, chiar daca ar fi fost sa manac paine cu rosii si sa beau un suc de fruncte. Insa Dumnezeu imi rasplateste indarjirea mea si aflu, cu nespusa incantare, ca restaurantul ofera meniuri de post (chiar pe alese!) pt ca are solicitari f multe din partea personalului medical. Immm! Ce ospat i-am mai tras! Parca simteam ca Dumnezeu ma iubeste!
Cu forte improspatate ma postez in fatza asistentei dr. Pop si il rog pe Dumnezeu sa vorbeasca in locul meu! Adica nu mi-am pregatit nici un fel de discurs, nu mi-am alcatuit o strategie de abordare si nici nu mi-am pus fatza aceea de om mort inainte de a se naste! Ma trezesc vorbindu-i asistentei cu o voce scazuta, usor tremuranda, cu variatiuni din ce in ce mai imploratoare pe masura ce ajungeam sa-mi termin povestea care ma adusese acolo. Insa nu i-am cerut o consultatie la dr. Pop! I-am cerut doar o scurta intrevedere, de 2 minutele, ca sa-l intreb daca este posibil ca boala sa fie depistata, daca este adevarat ca varsta inaintata poate facilita diagnosticarea cat mai corecta cu aparatul ecograf a sanatatii bebelushului. Ma priveste compatimitor, uimitor de intelegator, si-mi spune ca are sa vorbeasca cu dr. In sala de asteptare erau deja 2 persoane care astepau sa intre la orele riguros stabilite. Ma asez rabdator, intelegand ca asteptarea poate dura ore bune, insa orice efort era un prêt prea mic de platit pentru ceea ce asteptam sa primesc de la aceasta vizita.
Sotul abia pleacase sa-si ia o cafea de la tonomat, cand asistenta iese din cabinet si imi sopteste mieros ca ma asteapta dr.! Ouau! Atat de curand?! Atat de induiosatoare poveste! Intelesasem ca este foarte exigent in respectarea programarilor! M-am facut ca nu observ okeadele dipserate ale colegelor de odisee cu burtici mult mai vizibile decat a mea, care asteptau si se presupunea ca trebuiau sa intre inaintea mea. Am vrut chiar sa le linistesc, spunandu-le ca doar vreau sa vorbesc cu d-l dr., dar eram atat de emotionata si nerabdatoare ca numai la altruism nu-mi era gandul!
Pasesc smerita in semi-intunericul cabinetului, asemeni mamei din satucul de departe (vorba cantecului) care-si viziteaza fiul mutat intr-un palat, la oras. Nu ma asez pana nu-mi spune, si incep stangaci cu rugamintea de a imi comunica daca este posibila o diagnosticare corecta a malformatiei genetice de care se presupunea ca sufera locatarul burticii mele, in conditiile tehnice si teoretice pe care dansul le are la dispozitie. Abia apoi, la incurajarile dr-lui, ma dezlantui cu amanuntele calatoriei mele in acest infern al deznadejdii. Nu plang, insa vocea imi era cuprinsa de un tremur de nestapanit. Ma asculta cu mare atentie, ma intrerupe, cere amanunte, face comentarii, lanseaza chiar acuzatii la adresa dr. Albu si ma trezesc ca ma invita hotarat sa poftesc pe masa de consultatii!!! Ouau! Nici ca se putea mai bine! Un scenariu perfect! Ma urc. Deasupra mesei, in intunericul-de acum, parca suparator, zaresc o icoana infatisand-o pe Maica Domnului cu Pruncul. Incep din nou sa ma rog. Minutele treceau apasator. Atat eu cat si dl dr preferam tacerea! Imi era frica sa vorbesc, eram inspaimantata de primele cuvinte ce le-ar putea rosti! Cred ca au trecut mai bine de 30 minute, cand vocea sa grava a biciuit linistea incaperii! Nu intelegeam nimic din ce vorbea: ii dicta cu un timbru constant asistentei rezultatele masuratorilor. N-am indraznit sa-l intrerup, nici macar sa-i pun intrebarea care-mi statea pe varful limbii, mai ceva ca o insecta intrata intamplator in gura, de care vrei sa scapi in cel mai scurt timp cu putinta: “E de bine??!”
Abia cand mi-a inmanat hartia, sa ma sterg de gel, am reusit sa articulez acele 3 cuvinte gatuite de emotie. A dat din cap parka dezaprobator si a spus ceva de genul: “Nu stiu ce a fost in capul dr.-lui Albu, nu stiu care au fost rationamentele diagnosticului sau, stiu insa ca aveti un copil dezvoltat absolut normal, cu nici o urma de afectiune fizica sau de alta natura!”.
Oh! Ce usurare!!! Ce-mi puteam dori mai mult decat un astfel de raspuns??! Mi-as fi dorit sa fie si sotzul inauntru cu mine (si poate ar fi fost, daca nu ar fi plecat nestiind ca intru atat de repede). Mi-a argumentat apoi afirmatiile sale cu poze, masuratori, detalii teoretice cu privire la ceea ce ar fi trebuit sa depisteze in cazul in care fatul ar fi fost afectat de o asemena boala: nu exista retard de cresterea, toate organele interne erau absolute normale si suficient de dezvoltate, simetria membrelor era confirmata,…, ce mai! Imi declara promt ca daca am venit la dansul ca sa-i cer o parere, el ma sfatuieste sa nu-i fac nici un rau copilului pt ca pare un bebelus ABSOLUT NORMAL!!!
Deja pluteam! Venisem aici cu sperante, venisem astaptand ceva nedefinit, neimaginat, insa am primit cu mult mai mult! Aproape o certitudine ca am un copil sanatos! Multumescu-ti tie Doamne! A fost stramb, si Tu l-ai indreptat!
Intimidata vizibil de amabilitatea si sufletismul cu care acest domn carismatic ma primise, tratase si povatuise, am vrut sa-i dau niste bani, sa-i bag in buzunarul de la piept al bluzei, pt ca altfel nu stiam cum sa-mi manifest recunostinta. A refuzat vehement! A parut chiar indignat! Mi-a inmanat un bon cu care trebuia sa ma prezint la casierie si mi-a declarat categoric ca aceasta este plata pe care trebuia sa o fac pt serviciul ce mi-l facuse. I-am multumit exaerat de mult! Am invocat chiar si suportul divinitatii pe care am sa i-l trimit mereu, prin gandurile si rugaciunile mele, drept recompense a acestei vieti pe care o concepuse din nou!
Am iesit nauca pe usa care am dibuit-o cu greu, din cauza precipitarii. Afara era deja o aglomeratie deranjanta- sa nu mai spun de privirile acuzatoare care m-au facut parca sa ma scutur. Pana si sotul meu ma intampina cu impacienta: “Ce a durat atata!” Insa era calm, era intelegator, era doar retoric! Cred ca a citit pe chipul meu bucuria de nestavilit, pt. ca a parut ca ma sustine in dansul frenetic al fericirii ce ma facea sa plutesc! Nici nu stiu cum am platit! Parca l-am auzit ceva pe Cip comentand de pretul piperat al echografiei, insa nu-mi mai pasa de nimic. Imi amintesc ca am zarit-o pe asistenta care m-a ajutat sa-l intalnesc pe dr, si i-am multmumit precipitat, povestindu-i cu un debit verbal greu de urmarit finalul prescurtat al vizitei: bb-ul meu de aproape 24 sapt era sanatos, si nu mai trebuia aruncat la gunoi!!!
Drumul catre casa a fost ca un vis… sau mai degraba, ca o trezire din vis. Parca abia deschisesem ochii si constientizasem ca tot cosmarul acela fusese doar o refulare a realitatii in subconstient, sub forma unui cosmar. Mdaaa…; ma dezmorteam usor si incercam sa alung cu ultimele forte toate sechelele acestei peripetii. A inceput un nou val de telefoane, de data aceasta de multumire (dr C.), de linistire, de sperante…
Mama mea a fost inca retinuta. “Esti sigura?!”, m-a intrebat! Nu, nu eram 100% sigura, dar nu vroiam sa recunosc ca inca mai am suspiciuni in privinta reusitei totale. M-am declarat invingatoare in lupta cu destinul!
Si pt ca eram epuizati fizic si psihic de cele intamplate, am hotarat sa plecam in concediu. Mi-am shimbat intai medicul (la recomandarea dr. C, am mers la dr. Horhoianu-care la inceput a crezut ca apelam la dansul pt intrerupere, si incerca sa ne face sa intelegem ca e cam riscant si de neindicat) si apoi cu acordul si chiar recomandarea acestuia am pornit-o, impreuna cu baiatul de 6 ani, cu nepoata de 13, si cu inca 2 prieteni (6 insi intr-o masina!) catre litoralul turcesc. 2000 km intr-o masina fara AC, fara oprire, fara posibilitati de odihna! Si totul a fost usor si frumos. Nimic nu se compara cu stramtoarea suferintei pe care tocmai o traisem. Acolo l-am rasfatat teribil pe bb! L-am plimbat cu vaporasul, l-am dat pe tobogane cu apa nerecomandate gravidelor, l-am tinut la plaja, l-am rasfatat cu fel si fel de delicatesuri si i-am promis o viata plina de recunostinta catre Dumnezeu.
Trebuie sa recunosc, insa, ca o mica umbra de incertitudine a dainuit in mine pana la expirarea termenului de locatie al bebelusului in burtica mea. Insa totul mi s-a parut dupa aceea mult mai usor: caldura torida, accidentul baiatului meu mai mare care si-a ars mana jucandu-se cu carbid, examenul de licenta, saptamanile dormite la mama pt ca “meseriasii” care trebuiau sa-mi renoveze apartamentul (pana la urma am facut imprumut la CEC, si am asteptat bb-il in lacas cu iz de casa noua) in doua sapt l-au terminat in 2 luni, noptile in care nu mai reuseam sa-mi gasesc sub nici o forma o pozitie care sa-mi permita odihna, …, totul, pana la nastere:

Pentru ca nu am stiut exact data conceptiei, s-a procedat la un calcul matematic (40 de saptamani de la data ultimei menstruatii) si s-a ajuns la concluzia ca ar trebui sa nasc in jur de 8-10 octombrie. Pe data de 8, intr-o miercuri, m-am internat la Spitalul Universitar, la indicatia Conf. dr. Horhoianu Valeriu, cu care aveam sa dau viata mult asteptatului meu odor. Trebuie sa recunosc ca noaptea dinaintea acestei zile a fost destul de agitata, mult peste neputinta fiziologica de a ma odihni.
Ne-am trezit f. devreme (eu pe la 5, Ciprian pe la 6)… In masina ce gonea nebuneste catre capitala, abia daca s-au inchegat cateva discutii neimportante. Ceea ce ma linistea, cu un pic de amuzament, era faptul ca Ciprian vroia parca sa imi inteleaga starea de spirit si sa ma destinda, aruncand cateva aluzii la adresa copilului… Revine in discutie numele de Stelian… Se voteaza… Ramane!
Ajunsi la spital, pe mine ma incearca rasul. O gravida intrand in spital ca sa nasca, (ma intreaba cei de la paza daca pot merge pe picioare), cu zambetul pe buze si nestiind ce o va astepta sau cat va trebui sa astepte sa se intample ceva.
Inscriere, internare, consultare… Analize, discutii, multa asteptare… Rezultatul: parerea medicului ca copilul ar fi prea mic (infirmata de ecografia spitalului) si prezumtia ca inca nu se va naste. Concluzia: plec acasa, internata fiind, si ma intorc luni (pe 13 oct.). Sentimente?!: usurare, ingrijorare, nerabdare, acceptare.
Imi era teama, mai degraba chiar eram sigura, ca nu voi mai astepta (mai bine zis el nu va mai astepta) pana luni. Dar am asteptat amandoi. A venit luni. Am reluat tabieturile pentru a ajunge la spital. De data aceasta mult mai relaxata, desi era 13 octombrie, nici nu ma gandeam sa-mi pot permite sa fiu superstitioasa.
Am ramas nemancata pana pe la ora 15, pt ca ma tot trimiteau la fel si fel de analize. Uitasem ca-mi este foame, insa cand m-au cazat in rezerva cu un singur pat in asteptarea dr care sa ma consulte, l-am trimis pe Cip sa-mi cumpere de la cofetaria spitalului Universitare numai dulciuri (bomboane fondante si alte nimicuri cu multe calorii). Rontaind satisfacuta la dejunul si cina mea totodata, dr. resident Buzatu intra politicos si ma anunta ca dl. conf. a avut o sedinta importanta si ca a plecat in graba fara sa-si mai faca timp de mine (e drept, se facuse ora de consultatie la cabinetul sau particular). Imi spune ca nu are rost sa mai plec acasa pana a doua zi, avand in vedere domiciliul meu, si ca este f bine ca voi fi acolo la prima ora, pt vizita medicului.
Sotul pleaca linistit catre casa. Ramane sa vina a doua zi, dar nu chiar atat de devreme. Ramanand singura, imi instalez lucrusoarele si-mi personalizez incaperea: o iconita, obiectele sanitare, un prosop in suportul stingher… Cocotzata in patul prea inalt pt a putea atinge cu picioarele de podea, ma intind in ideea de a citi cateva rugaciuni din carticelel pe care le luasem cu mine. Adorm mai curand decat m-as fi asteptat, lasand carticica sa-mi cada inconstient in asternut. Am gasit-o indoita cand strigatul unei asistente a zguduit timpanele mele amortite de somn. Mi-a comuniacat ceva legat de o analiza. Apoi am atipit iar. O noua strigare ma invita la masa. Am spus pas. Am vrut sa mai citesc dar am constatat ca-mi este din nou somn. Atipesc. Ca prin vis, simt cum o caldura lichida se prelinge pe coapse necontrolat. Ma trezesc! Acelasi debut ca la prima nastere! Mi s-au rupt membranele! Era aproape ora 1 noapea. M-am dat jos si am cautat sa improvizez o protectie pt a nu uda asternutul. Apoi am plecat sa anunt pe cineva. A venit o asist., apoi o dr. (care mi-a cerut permisiunea sa ma consulte! avand in vedere ca nu eram pacienta dansei). I-am timis un SMS sotului, ca sa nu-l trezesc, pt ca vroaiam sa fie la mine devreme, sa aibe grija de detaliile financiare indispensabile. Pana dimineata am stat treaza, cand singura, cand in compania vreunei asistente.
M-a uimit declaratia uneia: “ce frumos ar fi sa nasteti astazi, intr-o zi asa mare!”. Cum adica??! N-am sa nasc azi??! (in 24 ore de la ruperea apei??!!!). Si ce zi e azi? “Cum, nu stiti?” E sarbatoarea Sf. Cuvioase Paraschiva! Poate o sa-l numiti Paraschiv!”… Hm! Aveam alte planuri!
Spre ivirea zorilor au inceput contractile ceva mai serioase. Fusesem monitorizata la aparat si totul parea OK. Cand a venit sotul, deja aveam zugravit pe fata un stoicism nemaintalnit. Contractie de contractie, strangeam din dinti, suieram din buze, si ma relaxam increzuta ca pot controla durerea care-mi sfredelea pantecele. A urmat control, apoi alt control, si pe la 11 m-am trezit in mijlocul unor dureri de neimaginat. S-a dus toata stapanirea mea! S-a epuizat toata concentrarea, tot controlul, toata puterea de a ma opune manifestarilor acestor taieturi de cutit! Il dau afara din salon pe Ciprian. O asistenta vine sa ma intrebe periodic ce fac! Plang! O implor sa ma ajute! In pauzele dintre contractii ii cer scuze, ii explic ca nu sunt asa de felul meu, dar durerile acelea pur si simplu ma omoara. Ma controleaza iar. Dilatatie mica. Dureri infioratoare. Plang in hohote. Incearca sa ma calmeze punandu-ma sa inspir un gaz dintr-o masca. O arunc cat colo. Implor mila, ajutor, ii spun ca nu mai rezist, ca nu stiu ce sa fac sa suport durerea. Imi spune ca stie, ca asa e nasterea, ca ma dor oasele pelvine pt ca se angeajeaza copilul si probabil este mai mare decat spatiul liber natural din bazinul meu. Nu ma consoleaza cu nimic. Dau din picioare, o intreb daca n-ar putea sa ma taie, sa-l scoata de acolo, ca nu mai pot trai cu asemenea dureri alte cateva ore. Zice ceva de “nici o sansa”- nasterea este in curs de finalizare. La 14 vine dr. Buzatu pt un alt control. Ma urca pe o masa si constata sec lipsa dilatatiei. Imi mai face o injectie. Imi spune ca dr. conf. Horhoianu este ocupat, dar ca pana am sa nasc eu (pt ca va mai dura ceva timp) are sa se elibereze si are sa ma asite la nastere. Simt ca inebunesc la gandul ca va mai trebui sa suport incredibilele chinuri chiar si numai o ora. Urmatoarele 2 ore am fost aproape semilucida de durere. Pauzele dintre contractii erau insuficiente pt a-mi mai recapata din puteri… Asistenta ma intreba mereu daca imi vine sa imping, daca-mi vine sa ma screm, ca atunci cand vreau sa fac k… Nu-mi venea nicicum (stiam de episodul asta de la nasterea precedenta, la fel de dureroasa si plina de agonie). Intr-un final mi-am spus ca nu mai rezist! Ori nasc, ori mor! Nu credeam ca imi va fi atat de greu, ca voi fi sufocata de atata durere pe care sa nu o pot controla, care sa ma domine cu atata forta si sa ma arunce in ghearele disperarii… Am chemat asistenta, prin intermediul lui Ciprian, si i-am spus ca imi vine sa imping… M-a crezut si a chemat medicul (d-l dr. Buzatu Marcel). A venit, ezitand ceva timp. I-am spus ca-mi vine sa imping. Istoria s-a repetat: am impins din disperare. Doctorul spunea ca ar trebui sa mai astept, ca inca nu era dilatatia completa, si colul era "partial sters". Dar nu mai puteam sa astept. Nu prea m-a crezut. Nu stiu ce ma dadea de gol. M-a urcat totusi pe masa din sala de nasteri si a incercat sa-mi “dirijeze” expulzia.
Credeam ca motivatia de a scapa cat mai repede imi va da forte noi pt a putea impinge si scoate la lumina copilul mult asteptat. M-am inselat. Un alt gen de dureri ma fortau sa tip si sa nu pot controla impingerea care sa ajute la nasterea copilului. Dr si o asit ma ghidau, strigandu-mi cand sa imping si cand sa ma opresc. Ma certa vehement ca ma vait. Spunea ca exagerez. Ma enerva la culme atitudinea sa. Ciprian era chiar la capul meu, pe holul care oferea privelistea prin usa larg deschisa. Nici gandul ca ma aude, nici ambitia de a nu ma face de rusine, nici pretentia mea ca pot depasi durerea nu mi-au fost suficiente pt a-mi inabusi tipetele. Erau, cred, infioratoare, pt ca durerile pe care le simteam in acele momente imi cotropeau tot corpul. Intr-un final l-am auzit pe dr ca il ia de mot (pe bb); ca e brunet ca ma-sa, si ca spera sa nu fie smiorcait ca ea. Au trecut minute serioase pana sa-mi spuna ca-i iese capul, moment in care am inceput sa imping cu disperarea unui om care nu vroia decat sa se termine sfasaietoarea suferinta. Am reusit sa-l vad chiar cand cordonul sau ombilical era inca neseparat de placenta, datorita pozitiei mele pe masa si a asezarii lui cam la 25º in stanga picioarelor mele, la aceeasi inaltime cu mine. Nu ma puteam insa concentra sa il analizez. … In sfarsit, a iesit! La ora 16,04 s-a auzit primul tipat mult asteptat al micutului! Am intrebat cu voce stinsa: “E intreg?!”. Nu mi s-a raspuns nimic, de unde am dedus ca nimeni nu ma auzise, sau nu imi daduse atentie (cine stia cata nadejde imi puneam eu in raspunsul acestei intrebari?!).
Mi l-au dat sa-l sarut. Buzele mele uscate, crapate, schimonosite, abia i-au atins pielea murdara… Tipatul sau mi-a confirmat ca e bine. Asitentele vorbeau ceva de tatal frumos de afara (ca seamana, sau ca nu seamana cu el). Nu era un copil frumos! Insa de data aceasta stiam la ce sa ma astept. De fapt, acum nici nu mai conta! Sanatatea si integritatea erau mai presus de toate!

Usurata psihic dar inca coplesita de un cumul de dureri, a trebuit sa-mi adun ultimele puteri pt eliminarea placentei si cusatura necesara. Nu pricepeam de ce nu inceteaza durerea, de ce nu resimt acea usurare, acea deconectare de la suferinta provocata de crampe, usturimi, intepaturi! Pareau ca nu se mai termina!
Cand l-au asezat sa-l curete si sa-l inveleasca cu o paturica, era chiar in stanga mea, si l-am putut observa mai bine. Nu mai m-a surpins infatisarea lui… De acum aveam experienta. I-am raspuns infirmierei care nu mai contenea cu laude la adresa lui ca stiu ca nu este frumos, dar sunt convinsa ca se va face. A crezut ca glumesc: cum sa nu-si considera mama puiul frumos?! Hm! Acelasi botic tuguiat si nazdravan ca al fratelui sau… Si pe deasupra o gramada de par negru. Nu am avut insa nici o tresarire, nici o ingrijorare vis-à-vis de aspectul sau fizic. Fie ca eram inca sfarsita de atata suferinta care nu mai contenea, fie ca ii eram recunoscatoare lui Dumnezeu ca este intreg, si parea sanatos, fie ca imi imaginam infatisarea sa prin analogia cu fratele sau in aceleasi momente ale vietii.
3,600 kg, 51 cm… Destul de voinic comparativ cu afirmatiile unora (chiar si a medicului) ca burta mea nu ar fi fost prea mare…
… Au trecut cateva zeci de minute pana am ajuns in patul cel moale din rezerva unde imi petrecusem noaptea. Ciprian imi dadea sa beau apa, trupul meu era inca haituit de dureri insuportabile, si asteptam amandoi sa ne aduca puiul pentru a-l hrani. Ne spusesera ca intr-o ora mi-l aduce sa-i dau primul laptic. Ora a trecut f. repede, sub presiunea dorintei mele de a reduce la minim orice durere, orice discomfort. Asistenta nu mi-a putut face nimic, doar cateva momente de durere prelungita in vederea stabilirii unei eventuale nereguli ale uterului. L-am trimis pe Ciprian la farmacia spitalului si mi-a adus o fiola de Algocalmin (asistenta spunea ca nu ar trebui sa iau vreo 2 ore nimic, dar simteam ca nu mai rezist). In cateva minute bune m-am linistit. Nici nu am apucat sa schimb prea multe cuvinte cu proaspatul tatic, ca iata-l si pe bebelus. Infirmierea imi spune ca este foarte infometat datorita faptului ca eu nu mai mancasem de mai bine de 24 de ore, si chiar si in ziua precedenta avusesem parte de o singura masa, si aceea constand in cornuri dulci si bomboane. Cand mi l-a asezat la san, am simtit ca nu mai am nici o durere, pentru cateva secunde nici nu cred ca mai eram constienta de mine, de trupul meu… M-a trezit din aceasta stare euforica o intepatura blanda la nivelul sanului, si am ramas coplesita de puterea si priceperea cu care micutul incepuse sa suga… Cred ca si tatal lui fusese toropit de prezenta si comportamentul puisorului sau, iar daca acest lucru nu s-a intamplat din prima clipa (si lui i se parea rosu, zbarcit si fara o fata omeneasca bine conturata), ceva avea sa-l impresioneze profund, asa cum avea sa declare cateva minute si zile mai tarziu: i-a atins manuta si bebelusul l-a strans instinctiv de deget, cu suficienta putere incat sa uimeasca si sa lasa o amintire eterna.
Au inceput telefoanele: anuntam pe toata lumea ca micutul e sanatos, ca de alfel si mama… Dupa o ora ne-am despartit pentru aprox. 3 ore, timpul viitoarei mese. Tati ne-a lasat si a pornit-o spre casa. Ramasa singura m-am lasat furata de un somn ametitor sosit pe nesimtite, astfel ca urmatoarea "vizita" a micutului nu s-a lasat deloc asteptata. Tineam in brate o minune, un miracol. Tot ce puteam gandi si face era sa-I multumesc lui Dumnezeu. Rugaciunile mele fusesera ascultate. Nu mai asteptam nici o surpriza neplacuta… A treia masa (cea de la miezul noptii) a urmat la fel de repede ca cea de-a doua, din pricina aceleasi oboseli care m-a cufundat intr-un somn involuntar. Pana dimineata la 5, cand avea sa vina pentru urmatoarea masa, gandurile mele au poposit mai mult asupra micutului, somnul meu fiind intrerupt de cateva "vizite medicale". Intai asistenta sa ma intrebe care este numele meu si ce Rh si grup sanguim avem eu si sotul – verifica daca informatiile pe care le detinea erau corecte, astfel incat sa ii determine Rh si grupul si bebelusului. Dupa un timp imposibil de precizat datorita starii confuze in care inca ma aflam, mi se comunica rezultatul: copilul are Rh pozitiv si grup 01, adica le-a luat pe cele ale tatalui. Deci va trebui sa-mi faca vaccinul imunoglobulinic… pentru o eventuala sarcina viitoare. Apar si doua ingrijitoare care ma intreaba daca am nevoie de ceva… le cer sa-mi schimbe lenjeria si camasa, iar asistenta ma sfatuieste sa merg la baie pentru ca trecuse suficient de mult timp de la nastere. Dupa acest efort nesemnificativ in conditii normale, adorm din nou. Ceva mai tarziu apare si doctorul care l-a adus pe lume pe micut, imi comunica si el rezultatele analizelor, ma intreaba daca vreau sa fac vaccinul si, desigur, cum ma simt. … Urmatoarea vizita a fost a micutului… pentru masa.
Deja incepusem sa fiu constienta de oboseala acumulata. Auzisem ca ne lasa cu copilasii in camera, dar nu stiam de cand (eu ma asteptasem ca inca din primele ore). M-am gandit sa profit de cele doua trei ore de liniste care ar fi trebuit sa urmeze pana la viitoarea masa… S-au dovedit a fi insa cele mai agitate ore din zi: o armata de infirmiere, sau ingrijitoare, au venit sa curete, sa spele, sa ridice gunoiul, sa ma schimbe si… in cele din urma, sa ma mute…
Aveam sa merg intr-o noua camera unde puteam incepe convietuirea alaturi de bebelusul meu… O camera mai putin primitoare ca rezerva unde fusesem initial, putin mai friguroasa, dar s-a rezolvat: un calorifer pe ulei a supraincalzit curand camera pentru doua mamici si doi bebelusi, in care aveam sa stau singura pana a doua zi. A venit si micutul, impreuna cu o asistenta: i se face "inventarul" : este al meu. Ceva mai tarziu apare si d-na dr. pediatru: primul control medical amanuntit al micutului. Dupa ce ii aduc la cunostinta toate peripetiile prin care am trecut, concluzia este una singura: copilul este sanatos, cel putin atat cat se poate depista la un astfel de control. Decide sa-i faca si o ecografie (in timpul penultimului ecograf al sarcinii se observase ceva in neregula la nivelul rinichiului drept al fatului). Mai tarziu mi se confirma o oarecare neregula cu rinichiul sau, dar care in nici un caz nu este indusa de "presupusa trisomie 18" (la cateva luni, un nou ecograf sterge orice urma de ingrijorare in privinta rinichilor) . Mi se mai spune ca are maxilarul cam in interior si soldurile insuficient departate, motiv pentru care va trebui sa poarte 2 per. Pampers odata pana la varsta de 6 saptamani.
Deci, toate bune… Urmeaza o zi de acomodare: mese neregulate, perioade de somn mai lungi sau mai scurte, primele "scaune", schimbari neindemanatice de scutece, o comunicare mai mult nonverbala si o seara care avea sa vina mai curand decat ma asteptam. Urmeaza o noua vizita a asistentei, care - uimitor pt. mine, ii face o baita completa la chiuveta din baie. Il curata si imi da sfaturi utile. Apoi apare si d-l dr. Carstoveanu Catalin, medicul datorita caruia micutul a putut face cunostinta cu noi si cu viata, si il consulta amanuntit. Concluzia: sanatos!!! Nu puteam decat sa ma bucur, si am facut-o atat de intens, incat am si uitat sa-i aduc multumirile de rigoare d-lui doctor si sa-i marturisesc recunostinta ce i-o purtam pentru ceea ce a facut pentru noi.


In log de epilog... cele 3 variante de invitatii pe care mami a tinut cu tot dinadinsul sa le scrie pt steaua ei norocoasa (cu riscul de a face invitatii sa nu mai vina la botez):

1):
Nãscutã din luminã, sperantã si tristeti,
O stea pe cer luceste, la lume surâzând
Si asteptând venirea acelei dimineti
În care va primi un nume pe Pamânt.

Fiti martorii credintei cã viaþa biruieste,
Veniti sã lãudati divinele minuni!
Pãsiti cu ea alãturi pe drumul ce-si croieste
Alãturi de pãrinti, de nasi, de mosi si amici buni!

Rãzvan – Stelian

2):
Din genunchi la Ceruri, o rugã-am înãltat.
El, ascultând chemarea, de noi s-a îndurat
Si a desprins din salba-I o stea strãlucitoare,
Lãsând-o mãrturie credintei roditoare.

Ca orice pãmântean, un nume si-a ales:
Un simbol al sperantei, miracol-nenteles!
Fiti martori biruintei – botezului cel sfânt
Când Cerului divin promite legãmânt!

Rãzvan – Stelian

3):
O lacrimã fierbinte în stea s-a transformat
Când rugile rostite pe Domnul au chemat.
Si cum lumina Sa Pãmântul a atins,
În vraja ei o lume-ntreagã a cuprins.

Veniti acum! Fiti martori miracolului sfânt
Când prin botez un nume îsi ia pe-acest Pãmânt.
Alãturi de pãrinti, de nasi, de mosi – si voi
Poftiti de închinati în cinstea vietii celei noi!

Rãzvan – Stelian

papadie spune:

Exceptional! l-am citit si la CIRESE :-)))





Papadie, mama Mielului turbat si-a delikatului Pescarush

angelica_g spune:

Papa fetele te cauta prin livada si tu te ascunzi pe aici?!?
Sar'na (cea faultata!)!toata gashca de animalutze!
Da o fuga si pe la fete, ca vroiau sa mai stie de tine si de pui!

deny75 spune:

Superemotionanta povestea ta!Ai avut o putere imensa sa poti trece peste toate obstacolele pe care ti le-a pus in cale viata.Esti o adevarata luptatoare!Felicitarile mele!Sa dea Domnul sa te bucuri de copilasii tai fara sa mai treci prin suferinta.Sa fiti sanatosi!

DENY32+

doroti_5 spune:

Tiam zis si la Cirese si iti zic si acum: mau napadit lacrimile!!!
Despre Dr.Albu: no comment!

doroti_5 cu Natalita-Elena (12.05.2006)
BOTEZ
foto Natalita-Elena
www.dropshots.com/doroti_5" target="_blank">Filmulete cu Natalita-Elena

Mada spune:

Cutremurator, emotionant, fericit deznodamant!
Sa dea Domnul sa fie sanatosi toti 3 si sa bucurati de ei!
Numai bine!

Mada,un om. Cu frica lui Dumnezeu si Ilinca Teodora 22 sept 2004
Ilinca

katty spune:

Nu stiu daca am mai citit vreodata o poveste atat de emotionanta, cutremuratoare, dar si frumoasa prin finalu-i fericit!
Multumiti-I lui Dumnezeu ca aveti trei copii frumosi si sanatosi, fiindca am vazut ca intre timp familia s-a intregit si cu o bebelusa mica! Sunteti o familie frumoasa si implinita!
FELICITARI!

Catalina & Robert-Andrei (4 ani)
Poze aici

varsta lui Andrei

angelica_g spune:

Multumesc mult pt raspunsuri!

Am stat mult in cumpana, daca sa postez sau nu povestea! Mi-a fost teama ca voi infuria lumea, cu miile de randuri inshirate acolo...; dar m-am gandit ca poate, macar una din patzaniile mele, va fi de folos cuiva.

O colega de odisee imi sugera (poate retoric) sa o postez la un subiect pro-avort... De fapt, nici nu stiu ce topic ar putea avea??!!:
- credinta in Dumnezeu pana la moarte...;
- propaganda informarii tuturor cuplurilor asupra importantei Rh-lui sangvin;
- demitizarea imposibilitatii nasterii a mai mult de 1 copil normal daca exista incompatibilitate Rh intre parinti;
- neincrederea in aparatura ultraperfomanta, de ultima generatie, pt care toata tzara fuge in Bucuresti;
- delimitarea ingrijoratoare a medicilor in cele 2 categorii: care vor sa te ajute, si care vor sa se ajute;
- o poveste a nasterii unei stele;
- o frantura din viatza unui muritor pe pamant...

Mi-am facut curaj sa pun si cateva poze cu Razvan - Stelian, pt ca morala acestei istorioare sa fie mai graitoare! (Sau poate acesta e doar un pretext! Poate ca vreau sa arat celor care vor sa priveasca cu ce ma pot mandri acum, cand am decis sa nu arunc acest copil la cosul de gunoi, atunci cand am fost mai mult decat sfatuita sa o fac!).

Va pup! Si numai bine!!!

katty spune:

Irina, ai niste copii superbi, bine ca ai pus pozele. "Problema" este un copilas admirabil. Sa fie toti sanatosi! Ati avut curaj sa mergeti pana la capat, si uite ca Dumnezeu a facut inca o Minune!

P.S. Pe baietelul tau cel mare il cheama ca pe al meu!!!.

Catalina & Robert-Andrei (4 ani)
Poze aici

varsta lui Andrei

ana maria spune:

As de tare m-ai impresionat ca nu-mi pot opri lacrimile.

Am trecut prin ceva asemenator lansat de tot de dr. Albu, doar ca sarcina era mare (33s) si mi-a spus "ce vrei sa-i mai faci acum?". Bebe este foarte bine bineinteles ca nu are nici o problema. Si tot Dr. Pop m-a linistit. Eram internata deja in spital (am si nascut prematur pana la urma) si l-am sunat pe Adrian Pop (am avut norocul sa-l cunosc si sa-l pot suna) si el mi-a spus ca Albu a masurat ceva care nu ami are relevanta la vasrta asta a sacrinii.


Sa-ti traiasca comorile si asteptam si povestea Sarei!!! Esti o mamica minunata!

Ana Maria si Victor Stefan (15 12 2004)



Succes si s-auzim numai de bine!!!

ana maria spune:

Irina, acum am vazut pozele si m-ai dat pe spatele cu baietii tai superbi! Inca o data sa-ti traisca si sa te bucuri mereu de ei!!!

Ana Maria si Victor Stefan (15 12 2004)



Succes si s-auzim numai de bine!!!